ALEXANDRU IVASIUC (12 IULIE 1933 – 4 MARTIE 1977)

ALEXANDRU IVASIUC
12 IULIE 1933 – 4 MARTIE 1977

„Cei care afi rmă: «Personajele autorului sunt vii» nu ştiu ce spun. Habar nu au ce coşmar ar fi ” (Nicolae Manolescu – „Alexandru Ivasiuc”, articol publicat în „România Literară”, 10 martie 1997)

Numele prozatorului şi eseistului Alexandru Ivasiuc este cunoscut, mai ales, iubitorilor de literatură, care în deceniul al şaptelea şi al optulea al secolului trecut citeau importantele creaţii româneşti ale autorului ce a avut un zbor frânt de cumplitul cutremur din 4 martie 1977.
Alexandru Ivasiuc s-a născut în ziua de 12 iulie 1933 în Sighetul Marmaţiei, în familia unui profesor de ştiinţe naturale şi director geolog al unei societăţi petroliere. În 1943 a început liceul la Bucureşti, dar l-a continuat şi terminat în 1951 la Sighet (în acea perioadă, clasa I de liceu era clasa a V-a gimnazială de astăzi). Între anii 1951 – 1953 a fost student la Facultatea de Filosofie, pe care a abandonat-o, continuându-şi studiile superioare la Facultatea de Medicină Generală (1953 – 1957).
Până în 1963 a fost ajutor de operator chimist, apoi translator şi funcţionar la Ambasada SUA (1964 – 1968). În 1968 a beneficiat de o bursă FORD în SUA; din 1970 a fost redactor-şef la editura „Cartea Românească”, apoi, din 1972, a fost secretar al Uniunii Scriitorilor, iar până în 1974 a deţinut funcţia de Director al Casei de Filme. Debutul său s-a produs cu o schiţă în „Gazeta Literară”, în 1965 – debutul editorial a avut loc în 1967 cu romanul „Vestibul”. Au urmat volumele: „Cunoaşterea de noapte” (1969), „Păsările” (1970), „Radicalitate şi valoare” (eseuri – 1972), „Corn de vânătoare” (nuvele – 1972), „Apa” (1973), „Pro Domo” (eseuri – 1974), „Iluminări” (1975), „Racul” (1976). Opera sa a fost apreciată şi recompensată cu Premiul Uniunii Scriitorilor în 1967 şi 1970, cu premiul Academiei, în 1970 şi al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, tot în 1970.
Romanele premiate au fost „Vestibul” şi „Păsările”, care s-au bucurat cu adevărat de mare succes la public.
Eseist de vocaţie („Radicalitate şi valoare”, 1972; „Pro Domo”, 1974), Alexandru Ivasiuc este un romancier original, cu imaginaţia ideii, modern în obsesiile sale, preocupat de înnoirile de substanţă şi de structură ale prozei contemporane lui.
Romanul de debut, „Vestibul”, a derutat prin amestecul de senzualitate şi speculaţie intelectuală, de reprezentare concretă a trăirii şi de analiză împinsă până la cazuistică. Romanul pare o demonstraţie psihologică. Ilea, personajul principal, este un alienat conştient, victimă a propriului mod de a gândi sensul existenţei. Şi-a înmormântat viaţa în câteva simboluri deopotrivă false. Romanescul psihologic din „Vestibul” reprezintă haina de împrumut pentru fondul de idei: drama psihologică relevă şi maschează o dramă de cunoaştere. La întrebarea Cum trebuie trăit?, care nu este numai a personajului din prima carte, ci şi a altora din cărţile următoare, răspunsul nu este de natură etică, ci intelectuală. Suferinţa doctorului Ilea provine din revelaţia că nu există o soluţie satisfăcătoare pentru dilema intelectuală în care se zbate. A crezut că prin iubire va putea deveni altul, iubirea, însă, nu-i descoperă adevărul. Criza nu e marcată de clarificare/iluminare. Această problematică a crizei şi iluminării se regăseşte şi în celelalte romane, de la „Interval” la „Racul”.
Ea a apărut mereu comentatorilor ca rezultat al unei dispoziţii mai curând reflexive decât creatoare, astfel că i s-a obiectat autorului, de către unii critici, eseismul, pe care, dimpotrivă, alţii l-au apreciat ca fiind un merit. Fiind, prin excelenţă, un profesionist al ideii, Alexandru Ivasiuc se apropie de unii dintre scriitorii deceniului al patrulea: Mihail Sebastian, Mircea Eliade, Anton Holban, Octavian Şuluţiu (şi înaintea lor Camil Petrescu), care au făcut, deopotrivă, proză şi publicistică, reformând romanul românesc dintr-un unghi intelectual.
Creaţia lui Alexandru Ivasiuc relevă, fără excepţie, o astfel de structură. Romanul „Interval” este, într-o măsură mai mare decât „Vestibul”, un roman intelectualist, psihologic şi autobiografic, în sensul în care îl gândea generaţia anilor ’30. Desigur, problematica este alta, modernă şi originală. Aici apare pentru prima dată şi motivul eredităţii strivitoare şi al familiei care funcţionează ca un trib, cu legi şi ritualuri statornice venite din ancestralitatea neamului de pe aceste meleaguri. În „Păsările”, în „Apa”, chiar şi în „Iluminări”, acest motiv se va regăsi, poate, şi din intenţia nedeclarată a autorului de a alcătui cândva un mare roman al familiei maramureşene – cu istoria, tradiţiile, obiceiurile şi oamenii ei. Pentru început, tema familiei este subordonată aceleia a personajului care încearcă să-şi făurească singur destinul, evadând din puterea clanului din care face parte. Evadarea reprezintă mai puţin o afirmare a spiritului de independenţă şi mai mult un orgoliu secret.
Ilie Chindriş („Interval” şi „Păsările”) şi cei doi Dunca („Apa”) sunt fascinaţi de exemplul ilustrului lor străbunic, şeful tribului, a cărui fantomă autoritară continuă să domine viaţa familiei mult timp după moarte. Evadarea este o repetare paradoxală: o ieşire de sub tutelă pentru a reface, în alte împrejurări, simbolul autorităţii străvechi. Nici Ilie Chindiriş, nici Dunca nu devin, cu adevărat, liberi: eşecul lor nu constă în ratarea şansei de a scăpa de sub puterea clanului, ci în neputinţa de a repeta condiţia de autoritate ancestrală. Astfel, drama lor devine drama epigonilor – a urmaşilor neputincioşi, imitatori slabi, incapabili de a se ridica la înălţimea predecesorilor luaţi ca model; simbolul îi striveşte.
Liviu şi Paul Dunca sunt, în final, simpli înfrânţi, în timp ce Ilie Chindriş învaţă, cel puţin, care este adevărata lecţie a istoriei neamului său: necesitatea biruieşte, totdeauna, libertatea. În această chintesenţă existenţială se află germenele tuturor romanelor lui Alexandru Ivasiuc. Opoziţia dintre necesitate şi libertate constituie miezul conflictului filosofic din romanele „Păsările”, „Apa”, „Iluminări” şi „Racul”.

Aceste romane dezbat şi o problemă morală, aceea a justificării. Necesitatea explică evoluţia, transformarea, violenţa, nedreptatea, totul, ca orice determinism, afirmă multe dintre personajele autorului. Se pune, însă, teribila întrebare: necesitatea care explică totul poate justifica totul? A înţelege mecanismul este totuna cu a-l accepta?
Dintre romanele amintite mai sus, „Interval” este cartea cea mai demonstrativă, în care se schiţează această tematică preocupantă. Epic, romanul este sărac, dar interesant prin retrospectivele ce ilustrează ideea, dezbătută prea metodic. Personajele îşi amintesc şi iau cuvântul pe rând, acţiunea rămânând astfel un simplu pretext. Personajele ţin discursuri ce sunt, uneori, interminabile spovedanii, stereotipie nelipsită de rigoare. Din lungile depănări de situaţii relatate, rezultă că autorul pune accent pe situaţiile care se repetă (căci ele se repetă, ci nu oamenii).
De asemenea, atenţia creatorului se deplasează de la concretul unei psihologii la generalitatea unui mecanism. Stereotipia situaţiilor este evidentă, încât poate fi descrisă ca fiind o structură fixă: un personaj se află într-un moment critic al existenţei sale, împrejurare care declanşează un resort invizibil în mecanismul personajului, mecanism ce părea bine pus la punct, personajul fiind solid instalat într-o carieră (savant sau politician). Din acel moment, personajul traversează o stare de conflict acut cu sine şi cu lumea.
Criza e urmată de examenul critic al vieţii. Din această autoanaliză se naşte iluminarea, care, treptat, se motivează mai direct social-istoric.
„Păsările” este un curat roman social, în timp ce romanescul acţiunii absoarbe întreg interesul în celălalt roman, „Apa”, în care istoria invadează în întregime opera, pe primul plan aflându-se transformarea societăţii, ci nu a individului, urmărită în creaţiile de până la acel moment social.
Destinul unei lumi ieşite din albie pune în umbră destinele indivizilor. În „Vestibul” sau „Interval”, istoria era figuraţie; în „Apa” indivizii devin figuraţie, autorul fiind preocupat de ceea ce se petrece. În „Racul” acţiunea nu mai este importantă, ci cauza, mecanismul, sistemul, care, cu complexitatea politicului timpului, acaparează psihologicul şi chiar socialul, căci sistemul devine „eroul” propriu-zis al ficţiunii.
Locul individului este luat, mai întâi, de masă, apoi de mecanism. „Apa” este un roman al masei, „Racul” este al puterii. În „Vestibul sunt reliefate reacţiile sau raţionamentele unui om, personalitatea, biografia, realizările sau eşecurile lui; în „Apa” este relevat destinul unei colectivităţi, în care personajele sunt purtătorii de cuvânt ai istoriei, suscitaţi de istorie, ca nişte încarnări temporare ale spiritului universal. În „Racul” oamenii devin instrumente oarbe ale politicii, sunt simple măşti, simboluri, clişee. Această cădere cunoaşte o etapă intermediară în „Apa”, operă în care fiinţele sunt încă diferenţiate psihologic. „Păsările” înglobează două romane într-unul singur şi ambele relatează un eşec, iubirea lui Liviu Dunca aminteşte istoria şi atmosfera clanului familial din „Interval”; ca şi pentru Chindriş , familia simbolizează întâia întrupare a necesităţii absolute.
Pe acest plan, romanul reia de câteva ori acelaşi conflict, fiindcă viaţa lui Liviu Dunca e o continuă retrăire a momentului opţiunii. Adevărul uman al personajelor umple întreg spaţiul, căci totul este dramatic, memorabil, de o intensitate copleşitoare a sentimentului. Tragedia este simplă, umană şi astfel proza capătă densitate şi adevăr.
Romanul care poate interesa mai mult datorită epicului este „Apa”, care are acţiune bogată, în care se întreţes reminiscenţe ale literaturii de aventuri. Superior este (consideră Nicolae Manolescu) „Iluminări”, care reia, în egală măsură, psihologismul întâilor cărţi şi observaţia socială din următoarele. Paul Achim seamănă şi cu Ilea şi cu Vinea. Este un mare specialist în domeniul lui (ca Ilea) şi un om puternic, un şef (ca Vinea). Paul Achim este un savant care are, brusc, revelaţia mediocrităţii sale ştiinţifice şi un arivist care, după mulţi ani de la atingerea ţelurilor sale, vrea să se elibereze de compromisuri.
Drama lui Paul Achim nu este a savantului, ci a politicianului. În ultimele sale romane, personajele de tipul lui Paul Achim l-au atras în chip evident, dovedind o fascinaţie faţă de autoritate și cei care o reprezintă. Puţini scriitori au fost atât de preocupaţi de mecanismul politic, aşa cum s-a dovedit Alexandru Ivasiuc, care a constituit, în opera sa, o „mitologie” a puterii, rezultată dintr-o foarte metodică încercare de demistificare a mecanismului politic. Obsedat de acţiunea de demistificare a acestui mecanism, l-a învăluit deseori, conferindu-i o aură de mister, care-l face aproape inexplicabil.
Voind să-l demonteze piesă cu piesă spre a-l pune în evidenţă, a fost acaparat de retorica lui, astfel că „Racul” e un roman politic, ce urmăreşte şi analizează tehnicile preluării puterii.
În romanele sale, autorul prezintă, aşadar, cazurile de conştiinţă şi crizele unor intelectuali sau oameni cu o poziţie socială superioară, declanşate de un eveniment oarecare, întâmplare care asigură delimitarea a două faze politice şi morale caracteristice pentru individ şi societate: individul îţi rememorează trecutul, îl confruntă cu prezentul, reorganizându-l în
structuri cu semnificaţii noi, ce reflectă revelaţiile crizei. Romanele sunt deschise problematic şi practic suspendate conflictual; predilecţiei iniţiale pentru psihologism analitic şi cazuistică dialectizată i se adaugă, ulterior, elemente ale prozei obiective.
Referinţe critice despre nuvelele, romanele şi eseurile lui Alexandru Ivasiuc se află în opera următorilor critici literari: Marian Popa, Virgil Ardeleanu, Nicolae Balotă, Nicolae Manolescu, Constantin Ungureanu, Mircea Zaciu.

FLOAREA NECŞOIU