Angela Mihai

Angela Mihai, născută pe 2 februarie 1965, în comuna Rusca Montană, județul Caraș Severin, își petrece prima parte a copilăriei în această localitate, după care se mută împreună cu familia în judeţul Botoșani, unde, la 15 ianuarie 1850, s-a născut cel mai mare poet român, Mihai Eminescu. Ea este absolventă a liceului „Dr. Mihai Ciucă”, promoția 1984, din localitatea de domiciliu Săveni. Angela a iubit mereu artele, iar poezia a ocupat un loc aparte în sufletul ei, însă primele compuneri de acest gen le-a exteriorizat abia în anul 2013, cu ocazia unei vizite în Italia.

Pe durata șederii în această țară de suflet a scris 4 volume de poezii, dintre care 2 au fost publicate. Angela Mihai este membru în: Liga Scriitorilor din România; Uniunea Internațională a Oamenilor de Creație; Uniunea Artiștilor Plastici din România; Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor; Societatea Scriitorilor Botoșăneni și Societatea “De amiciția”. Volumele sale publicate sunt „Moartea unei muze”, editura „Națiunea” (2016), și „Iarna ultimei iubiri”, editura „Ștef” (2018). În prezent, ea are în lucru trei cărți pe care intenționează sa le publice in decursul următorilor 2 ani.

De asemenea, Angela colaborează cu trupa „Alesis”, formată din cuplul de artiști consacrați Alina-Elena și Romeo Negoiasă care au pus pe melodii două poezii devenite șlagăre: “Am să-ți fur iubirea toată” (2017) și „Flori de liliac” (2019). Această colaborare este în dezvoltare, urmând să apară și alte cântece realizate împreună. Angela colaborează de mai mulți ani cu ziarul, „Gazeta de Băilești”.

A fost invitată de două ori la emisiunea „Să Vorbim Despre Tine” la Nașul TV. Premii obținute: (2017) Premiul de popularitate și Premiul de excelență pentru cel mai citit și apreciat autor oferite de revista online Amprentele Sufletului; (2020) Diploma de onoare din partea Cenaclului ”Asociația Culturală Casa Rumana” (Ca-Rom) din Catalonia, Spania, al cărei președinte este doamna Elena Buldum; (2020) Premiul special al juriului în cadrul Festivalului Internaţional „Campionatul European de Poezie”;

(2020) Trofeul de ,,Promovare a Literaturii la nivel global” – World Poets Association; mai multe premii de excelență și popularitate acordate de revista „Amprentele sufletului”, pentru cele mai frumoase creații literare; Diplomă de excelență pentru cele mai frumoase poezii dedicate marelui poet Mihai Eminescu. A publicat poezii în peste 35 de antologii și 20 de reviste. Participă cu plăcere și entuziasm la toate festivitățile literare și muzicale la care este invitată de colegii săi artiști.

DOR DE ACASĂ
Acasă-i locul cel mai Sfânt,
E-mbrățișarea maicii mele,
E leagănul și-al meu cuvânt
Ce mă urcau prin seri la stele.

Acasă-i apa din izvor,
Mirosul blând de iarbă crudă,
E tinda cu al ei zăvor,
Mi-e talpa-n zori de rouă udă.

Acasă-i tata stând pe prag
Ce-și odihnește osteneala,
E glasul său șoptit cu drag
Ce-adesea îmi ierta greșeala.

Acasă-i Raiul cu părinți,
Închinăciuni îngenunchiate
Ungherul casei plin cu sfinți,
De-a maicii mână tămâiate.

Acasă-i soba ce trosnind
Pe al său lut mă încălzește,
Povestea ce-o aud șoptind,
Ce încă mă ademenește.

Acasă-i șesul înverzit
Sub talpa mea ce înc-aleargă,
E gândul meu stând tolalănit
Vorbindu-i Lunii seara-ntreagă.

Acasă-i dealul ce-nverzea
În palme-i pădurea deasă,
Lanul de grâu ce-mi ascundea
Doruri și vise de mătasă.

Acasă-i dorul ce din nuc
Prin hohote de cuc mă cheamă,
Să-mi văd căsuța din sătuc,
Cu-ai mei părinți ce plâng în
ramă.

Acasă-i dorul Sfânt și greu
Ce plânge pentru a se stinge,
E mama, tata, neamul meu,
Averi ce-n suflet le pot strânge.

DOR DE TATĂ
Miroase-a sânge și-a sudoare
Pe coasa tatei ruginită,
Rămasă-n șura casei, care,
E de păianjeni locuită.

Și nu știu dacă simt aievea,
Nu știu de-i vis sau o părere,
Dar știu că taica în palme avea
Bășici cu sânge și durere.

Pornesc pe izul ce mă cheamă,
Ajung la poarta părintească,
Mă arde-n suflet și mi-e teamă
Că nimeni n-o să mă primească.

Pe lanțul care-mi taie calea,
Crescute-s piedici ruginite,
Și simt cum mă sugrumă jalea,
Printre cuvinte poticnite.

Prind un pietroi să sparg lăcata
Și întru într-o lume sfântă,
Pe-al cărei prag, trudit, stă tata,
Iar mama plânge și frământă.

Văd prispele cu țoale-alese,
Țesute-n lacrimi de măicuța,
În tindă, mere-abia culese
Și nuci ce-mpodobeau măsuța.

Dau o târcoale cu privirea,
Cuprind în ea toată ograda,
Tresar zâmbind către ieșirea
Spre dealul ce-ascundea livada.

În fundul curții zăresc nucul,
Pe ram un scrânciob ce suspină
Și-mi spun: sub zbuciumu-i,
sătucul,
E nins cu straie de rugină.

Mi-așez pe fruntea tatei palma,
Îi sărut mâna prea-năsprită,
Și simt cum mă-nfioară teama
Sub răsuflarea-i ostenită.

Văd lângă el, pe prag, găleata,
Stătea căzută și uscată,
Iar el mirat privea spre fata
Ce-i apăruse dintr-odată.

Fug într-un suflet la fântână,
Sub scârțâit de lanț scot apă,
Pun tatei ceașca plină-n mână,
Dar tremuru-i din mâini o scapă.

Mă uit cum îi zvâcnește trupul,
Iar ochii îmi plângeau întruna,
Și-mi alungam din minte timpul
Când o să-l pierd pe totdeauna.

I-astâmpăr setea într-o clipă,
Îi dau o strânsă-mbrățisare,
Și-l văd cum se ridică-n pripă,
Făcându-și cruce către soare.

“-Trimis-ai fost sfântă copilă
Cu apă rece-așa, deodată,
De Dumnezeu ce-a avut milă,
Că gura îmi era uscată!”

Cu ochii triști ce-i lăcrimează
Îmi face semn, apoi zâmbește,
Pe umăr coasa își așează
Și-anevoios spre deal pornește.

Prind iute-n mână o trăistuță
În care apă mi-a pus mama,
Și fug în urma sa desculță,
Prin scai și spini făr’ să iau seama.

Târâș își poartă tata pasul
Spre râpele cu humă-n maluri,
“Azi voi cosi,” îi aud glasul,
“În păduricea dintre dealuri.”

Văd și ponoara-n depărtare,
E tristă, seacă și surpată,
Și pașii mei pe o cărare,
Cum amintirile își cată.

Ajunși pe pajiștea-nflorată
Și-ascute coasa cu o cute,
Își șterge fruntea asudată,
Și cruce-și face, să-l ajute.

Începe coasa tatei valsul,
Cu poala înverzită-a ierbii,
Plutind în legănatu-i pasul,
Cum fac în goana fugii, cerbii.

Din fânul verde, albăstrele
Culege și în păr îmi pune,
Din lanț de păpădii mărgele.
“Ești zâna ierbii!” el îmi spune.

Adorm prin foșnet de culoare,
Pe pat de iarbă mătăsoasă,
Respir miros de sărbătoare,
Cu gust sfințit din dor de-acasă.

Sub sângeriul curs, pe seara,
De sub apusul care pleacă,
Visez că tatei îi țin scara,
S-ajungă-n ceruri să cosească.

Sub înălțarea lui, în pripă,
Cu lacrimi îi aprind cărarea,
Și văd cum alba sa aripă,
Îndoliază toată zarea.

MĂICUȚĂ,
Se scutură salcâmul
Pe crucea ta cea sfântă,
Iar noaptea urlă-n tremur
Pe tristul tău mormânt,
Pe-o creangă ce te plânge,
Numai un cuc mai cântă,
Iar eu îți scriu cu lacrimi
Ce sapă în cuvânt.

Mai pâlpâie-a tristețe
Pe țărâna-ți uscată,
O candelă mai veche
Aprinsă de străini,
Iertare-ți cer, măicuță,
Că azi, sunt tot plecată
Și c-am lăsat să-mi crească
Amare rădăcini.

Mi-e dorul greu de tine,
Mult prea adânc suspinul,
Iar sufletul mă arde
Și mă preface-n scrum,
Când mi-amintesc, măicuță,
Mă-ngenunchiază chinul,
Că m-așteptai la poartă,
Privind în gol pe drum.

Pustie azi ți-e casa
Printre păienjenișuri,
Iar colbul vremii duse,
Pe ce-ai lăsat, s-a pus,
Săraca bătătură
Ți-e plină cu tufișuri,
De când, din astă lume,
Spre raiuri ai apus.

Din neagra depărtare
Te plâng îngenunchiată,
Și-n visele fugare
Te rog să-mi mai apari,
Îți simt doar mângâierea
Ce vine câteodată,
Iar tu, cu a mea tihnă,
Din minte îmi dispari.

Mi-e dor să-ți sărut mâna
Și chipul tău cel dulce,
Mi-e dor de-o-mbrățisare,
Să mă aștepți, mi-e dor,
Dar teamă să n-ai, măică,
Oriunde eu m-aș duce,
În suflet mergi cu mine,
Pe pasu-mi călător.

Te plânge doar salcâmul
Și-a sa dulce mireasmă,
Iar lumânarea stinsă,
Cu lacrimi ți-o aprind,
Stropesc cu calda-mi rugă,
Din busuioc, agheasmă,
Și-n brațe verzi de raiuri,
Măicuță, te cuprind.

Doina Bârcă