Breaking News
ACASĂ / ARTICOLE / ȘTIINȚĂ / Aspecte ale idealului educativ – ieri și azi

Aspecte ale idealului educativ – ieri și azi

Aspecte ale idealului educativ – ieri și azi

Aspectele unui ideal educativ, sunt multiple și au o vechime, egală cu aceea a concepției despre educație, chiar dacă aceasta la început, avea o formă primitivă, nedefinită. Afirmăm acest fapt, căci nu te poți gândi la formarea omului fără a ști cum poți proceda, în timp, de la individ la individ, în contextul colectivității sociale existente în momentul respectiv. De aici și diversitatea metodelor și scopurilor urmărite în procesul educațional. Vom încerca prin urmare, să ne exprimăm opinia, de modul în care s-ar putea pune problema idealului pedagogic, dintr-un punct de vedere filozofic general, care să evite pe cât posibil, unele greșeli de interpretare, dar să ne fie util în activitatea practică. Trebuie precizat în acest context, că de-a lungul timpului, au existat păreri și curente, rareori concordante, ba am putea spune chiar opuse. Noi nu vrem să alimentăm polemici, printr-un partizanat anume, dar vom încerca a găsi un drum accesibil, spre un final posibil, care să creeze premizele unei educații benefice, atât persoanei cât și societății.
În întreaga sa viață, omul are o manifestare pe plan biologic (instinctual am putea spune), dar și pe planul spiritual. Sub aspectul bio-psihic, activitățile fiecăruia, se desfășoară prin actele fizice și oarecum prin cele sufletești de prim ordin ca celor dintâi. Prin simplificare, vom întâlni deci un fel de îngemănare, între fenomenele exterioare și reacțiile lor sufletești precum: excitație-reacție, fapt – atitudine, schimbare – adaptare, repetiție – deprindere, prin memorare etc. Privind aceste manifestări, vom observa anumite însușiri specifice, printre care putem enumera:
– Aceste manifestări sunt personale, atunci când ele ies din anonimat, căci se vor raporta la conștiință, deci la propria persoană. Am putea spune deci, că întotdeauna comportamentul conștient, este un comportament personal;
– În urma unui fapt oarecare, fiecare individ este într-un anume fel impresionat, percepe și ia o atitudine de moment așa cum vede el de cuviință. Adică este evidentă o legătură specifică a individului, în raport cu realitatea;
– Făcând o analogie cu lumea fizică între raportul cauză – efect, vom constata că raporturile între motive și reacție, sunt directe;
– Ele (manifetările) fiind legate de momentul în care se produc, vor dipare odată ce acesta s-a consumat. Este clar că au o desfășurare temporală.
– Toate manifestările ce se declanșează în viață, sunt în permanență altele, diferite de la caz la caz, de aceea acestea au un specific de spontaneitate;
– Ele pot fi însă și accidentale, de aceea pot fi înlocuite spontan, având caracter variabil.
Putem concluziona, că manifestările pe planul bio – psihic au resorturi greu de înțeles, legi care nu pot fi cunoscute în totalitate, rămânând adesea ascunse, căci la suprafață apare o explozie spontană, specifică fiecărui individ și mereu nouă.
Prin comportamentul bio – psihic, omul este în multe privințe apropiat de celelalte vietăți. Cu toate acestea el nu se limitează la cel natural, căci anticipând modelele ideale de acțiune, își va concepe noi tipuri de comportament, aceste noi tipuri, vor pune baza viitoarelor sale fapte, ceea ce duce spre o comportare spirituală, deosebită fundamental de cea bio – psihică și mult superioară acesteia, căci:
– Ea va ține seama de atmosfera colectivului social unde există o oarecare obișnuință, anumite datini, moravuri, concepții de viață, credințe și multe altele. În raport cu cei din jur, comportamentul individual se va modela și va deveni altul, specific;
– Așa se explică manifestarea actelor în comportamentul spiritual, unde specificul personal de-a lungul mai multor generații, se remodelează necesității colective;
– În acest fel, raportul dintre elementele acestui mod de comportament, este un raport determinat prin înțelegere simbolică, în afara intereselor materiale egoist – personale;
– Comportamentele spirituale, sunt fizice și durează atâta cât durează și colectivitatea (societatea) care le-a conturat, adică: satul, familia, națiunea, umanitatea. Am putea spune că sunt permanente sau chiar eterne, dar mereu pot asimila elemente noi ce duc spre perfecțiune;
– Acesta este structural constant, pentru elementele determinante și esențiale în orice împrejurare.
Din cele enumerate mai sus, putem spune că, pe planul vieții spirituale, pot fi întâlnite interacțiuni ale anumitor situații, cu fapte sufletești de ordin superior, iar comportamentele fiecăruia sunt adaptări la idealuri, care la rândul lor sunt rezultate în urma ambientului colectivității umane, în timpul mai multor generații. Așa se explică ridicarea de pe planul biopsihic, pe planul spiritual, prin trecerea de la colectiv, de la personal la suprapersonal, de la raporturi directe la raporturi condiționate, de la temporal la etern, de la variabil la constant, de la accidental la esențial. Așadar comportamentul omului nu mai domină forma personală de manifestare, ci modul impus de către societate.
S-a văzut că la început, omul a activat pe planul bio – psihic. Mai apoi, prin luminarea actelor sale de conștiință se va axa în jurul anumitor idei mai clare, datorită cărora a năzuit spre perfecțiune în întreaga sa activitate: așa se face că de acum, comportamentul său nu va mai fi supus numai determinărilor bio – psihice, ci va fi direcționat spre idealuri. Aceste idealuri, vor fi multiple și specifice fiecărei activități umane, atât de multiple.
Dacă în antichitate se cunosc, ca distincte trei idealuri de perfecțiune: binele, frumosul și adevărul, în zilele noastre acestea s-au diversificat și multiplicat. Putem aminti în această ordine de idei, că au apărut noi idealuri, cum ar fi: moral, logic, estetic, religios, economic, politic, social. S-au mai adăugat în ultimul timp și altele, dar să nu le ignorăm nici pe cele uneori controversate cum ar fi: eticul, etnicul, eroicul, echitatea și chiar umanismul în toată întinderea lui.
Să încercăm, pe scurt a arăta, cam la ce se referă aceste idealuri:
– Idealul moral. Sub aspectul bio – psihic, acțiunile omului, sunt de cele mai multe ori, ca un impuls al instinctului. El are intenția de a domina pe cei din jur. Este un egoist un egocentrist. Aceste toate calități, sunt specifice unei societăți în care predomină vrajba, invidia și ura. Similar societății noastre românești de azi, în care trăim acum, la început de veac XXI. O societate tristă și nefericită, pentru majoritatea membrilor ei, cu atât mai mult, pentru cei ce și-au făcut iluzii după decembrie 1989… De aceea poate deasupra acestei lumi a dezordinei, anarhiei și inechității sociale, ochiul moral, își face iluzia unei lumi a înțelegerii, printr-o armonizare a intereselor individuale cu cele ale celorlalți membri ai societății. El își imaginează (din păcate iluzoriu) o lume, în care fericirea individului, este rezultatul fericirii și armoniei tuturor, căci faptele sale vor fi judecate, recunoscute și prețuite prin raportarea lor la această lume morală;
– Idealul estetic, prin care omul concepe un univers ordonat, structurat armonios, care ne dă speranță și încredere în eliminarea haosului…;
– Idealul teoretic al adevărului, prin care omul vrea să cunoască realitatea fizică și sufletească, pentru a putea stăpâni, controla și dirija universul;
– Idealul logic, este legat de adevărul cunoscut, intuit sau chiar previzibil, așa cum era el cunoscut din cele mai vechi timpuri, pentru că se credea, că acestea toate, rar contribuie la perfecțiunea, dezvoltarea și bunăstarea tuturor;
– Idealul religios, conturat distinct, presupune că divinitatea este acea forță supremă, care înmânează perfecțiunile posibile: binele suprem, frumusețea înălțătoare, adevărul în totalitatea lui etc;
– Idealul economic, acceptat de către filozofi mult mai târziu, nu ca o stare egoistă a proprietății economice individuale, ci ca o organizare socio-economică perfectă în evoluția ei;
– Idealul politic, nu se referă la cel pe care-l trăim noi astăzi, vulgar – meschin – inuman care are drept scop acapararea puterii, îmbogățirea, perfidia și imoralitatea! Prin acest ideal, s-ar putea ajunge la perfecționarea conducerii societății și la o bună administrare a bunurilor naturale și a produselor obținute, în beneficiul tutror cetățenilor;
Am putea analiza, multiplele direcții ale idealului, fie el social, eroic, national etc, dar fiecare dintre ele, sunt în strânsă corelare cu unul sau mai multe, ceea ce ar determina apariția unei arii foarte mici și nu este cazul pentru moment.
Cum aceste idealuri se conturează prin însumarea într-o normă de acțiune și viață, ele vor crea și o serie de direcții, pe care omul, pornindu-l de la nivelul bio – psihic la cel spiritual, va trebui să le parcurgă în mod conștient, din necesitatea evoluției societății dar și ca rezultat al educației. În final, fiecare om va urma o direcție, aceea care i se potrivește mai bine, fie voit (autoeducație), fie genetic. Poate de aceea, unii aleg calea binelui, prin care armonia universală, se bazează pe iubire, căci ea este măsura și culoarea actelor sale. Cel ce caută adevărul, cuprinde esența lucrurilor prin cunoaștere și înțelegere o domină printr-o gândire lucidă și ordonată, dobândind astfel o liniște interioară, ca rezultat al certitudinii.
Fiecare persoană are o idee proprie, a idealului ce duce spre perfecțiune, aceasta neînsemnând că el le exclude pe celelalte, căci în realitate le trăiește pe toate, dar într-o formă ierarhică determinată de caracterul unitar al vieții psihice. Astfel omul se înalță de la biologic la spiritual și nu poartă în sine, conștiința unei singure valori, ci le poartă pe fiecare, gradual și diferențiat. Niciodată și nimeni, nu va ajunge vreodată la perfecțiune, care implică viața personală, care se desfășoară între două lumi, reliefând astfel, prin existența ei, întreaga tragedie și toată măreția luptei dintre ideal și realitate. Această luptă este cea mai acerbă în adolescență, când nu există un acord între cele două lumi, mici.sub formă aparentă. De luat aminte, ar fi rolul educativ, prin care tineretul să-și orienteze actele direcționale, prin formarea unei ascensiuni continue de la biologic spre spiritual. Asta ar însemna ca fiecare tânăr în particular, să aibă aceeași năzuință: spiritualitatea… Ar fi cu adevărat frumos și benefic! Dar este posibil oare, a avea această pretenție de la tineri, când ei văd și simt contrariul în viața de zi cu zi? Cine ar putea fi oare atât de ipocrit în a da sfaturi și lecții de viață demnă, când propria sa existență se desfășoară în minciună, hoție, ipocrizie?
Este știut că oriunde există educație există și cele două elemente: o generație adultă și una minoră, dar și un sistem de idei și credințe, pe care prima vrea să le transmită celeilalte. Educația, are deci scopul de a deștepta și dezvolta, la un tânăr, a unui număr de stări fizice, intelectuale și morale pe care societatea și mediul i le cer.
După cei mai mulți educatori – pedagogi, idealul educației este formarea de personalități cât mai diferite și autonome. Iată cum importanța personalității este atât de mare, căci ea este refluxul structurii sociale în general și păstrează importanța rolului statului în educație, chiar dacă uneori se pare că libertatea, prost înțeleasă, trebuie orientată spre o evoluție benefică.
În problema educației, ca fenomen social, există o controversă în rândul pedagogilor și anume: unii susțin forța educației, care va putea să-l aducă pe orice individ, în starea de a deveni un om perfect (cum ar fi Locke sau Helvetius), având convingerea acestei transformări, datorită maleabilității însușirilor fiecăruia în parte. Alții însă se situează pe partea opusă (precum Fontenelle și Rousseau), considerând că însușirile înăscute sunt de neschimbat, așa că dintr-un om rău prin naștere, nu vei putea obține niciodată un sfânt.
Cel care a încercat să apropie aceste două păreri, care la prima vedere, sunt de neîmpăcat, a fost Emile Durkheim (socilog și pedagog francez, n. 1858 la Paris și decedat 1917). Pe de o parte el recunoaște că educația nu poate transforma calitățile înăscute, adică instictele, însă nu le atribuie o așa de mare putere, căci predispozițiile naturale sunt de neclintit, căci li se pot da orice forme chiar așa zisul instinct de conservare, poate fi supus influenței societății prin educare. Concluzionând, el afirmă că educația este un fapt social, care poate fi analizat și explicat în consecință, de aceea el propune chiar a fi numită știința educației. Cum știința poate porni de la aplicații practice, acestea revin pedagogiei. De aceea pedagogia nu trebuie confundată nici cu activitatea educativă propriuzisă nici cu știința educației. Prima ar fi o artă (activitatea educativă) iar cea de-a doua o știință, pedagogia situându-se între ele și el o numește teorie practică, căci ea nu constă în acțiuni, ci în teorii, adică aceste teorii, emit modalități de a concepe educația, nu de a o pune în practică. Altfel spus educația este aceea care devine materia pedagogiei, prin reflectarea faptelor educaționale. Obiectul teoriilor pedagogice, nu este acela de a descrie sau explica, ceea ce, este sau a fost, ci de a pregăti ce trebuie să fie.

Precizând că pedagogia nu studiază științific sistemele de educație, ci reflectează asupra lor, urmărind a oferi educatorului idei călăuzitoare în activitatea sa, am putut elimina eventuala confuzie.
Să nu ignorăm rolul statului în procesul educational, chiar dacă uneori, par a se opune, drepturile familiei, căci așa cum afirmă, copilul este mai întâi al părinților (fapt adevărat cărora le revine obligația dezvoltării sale morale și intelectuale. În acest fel privind lucrurile, ar însemna că educația este ceva cu totul particular, casnic, iar rolul statului ar fi ca și inexistent. El limitându-se în a fi auxiliar și substitut al familiei, atunci când ea nu este capabilă a se achita de datoriile ce îi revin, dar are obligația, a-i face cât mai ușoară sarcina, în perspectiva formării și instruirii copiilor, punându-i la dispoziție scoli și perceperea de taxe minime sau chiar scutirea de acestea.
Societatea (statul), trebuie să fie mereu prezentă și vigilentă în vederea asigurării educației, tuturor cetățenilor, pentru a se crea o suficientă comunitate de idei și sentimente, menite dezvoltării căci educația este o funcție fundamental socială și nu trebuie lăsată la discreția particularilor. Statul poate permite să se deschidă și școli particulare, dar va trebui să urmărească educația ce se dă aici, pentru a nu se crea orientări contrare intereselor statului, căci aceasta ar însemna practicarea unei educații antisociale.
Educația, care are ca scop pregătirea pentru viață, trebuie a fi făcută de oameni capabili, serioși și devotați ideii de modelare pe tinerii cei cărora le va preda apoi făclia dezvoltării societății din care fac parte. Va trebui să-i învețe, a se stăpâni în manifestarea egoismului natural, să se subordoneze scopurilor mai înalte, să-și supună dorințele voinței, menținându-le în limite rezonabile, insuflându-i copilului puterea stăpânirii de sine. Căci nu trebuie ignorat sentimentul datoriei, care pentru copil, dar și pentru adult, de foarte multe ori, va trebui să reprezinte un stimulent al efortului ce trebuie făcut, în ciuda amorului propriu. Uneori apare necesitatea unor pedepse și chiar recompense, pentru care însă trebuie să aibe mai întâi conștiința demnității personale, adică a datoriei împlinite. Tânărul mai ales atunci când este elev, nu poate percepe necesitatea datoriei, a ceea ce se poate și trebuie și ceea ce nu se poate și nu trebuie făcut, decât ca rezultat al educației în școală sau acasă. De aici reiese convingător, fără tăgadă, că datoria se conturează și se personifică, prin exemplul și calitatea educatorului și prin autoritatea sa. Cum autoritatea (a nu se confunda cu duritatea sau severitatea exagerată) impune încredere, copilul nu va putea avea încredere în cineva care ezită, nu-i consecvent sau este părtinitor (cum se întâmplă adesea) în acțiunile sale, față de cei ce-i sunt încredințați spre educare…
Libertarea și autoritatea, două noțiuni care la prima vedere par a fi opuse una alteia, ca și când s-ar contrazice, în realitatea nu numai că nu se exclude, dar se completează, până la contopire. Se spune că libertatea ar fi fiica autorității bine înțelese. De ce această afirmație? Simplu, căci a fi liber nu înseamnă a face ce-ți convine, oriunde și oricând, ci a fi stăpân pe tine, a te putea controla, a-ți face datoria și a nu deranja pe cei din jur. Pentru a dezvolta la copil stăpânirea de sine, este necesară utilizarea autorității educatorului, care reprezintă autoritatea datoriei și rațiunii.
Prin exemplul și comportarea educatorului, copilul va ști cum va trebui să se poarte în viață rămânând pe mai departe dator la continuarea spre perfecționare, prin autoeducare. Astfel putem afirma că educația are un caracter social, de aceea apar deseori divergențe în privința perceperii educației, atât în sânul familiei, între diferite familii aparținând diverselor grupuri, dar mai ales între familie, școală și opinia publică în general.
Lansând această nouă idee, ar trebui extins subiectul și reluat în detaliu, ceea ce nu ne putem permite pentru moment. Vom tine însă a preciza că prioritatea societății, reiese din afirmația că orice individ, nu poate exista ca ființă independentă și autonomă, căci el întotdeauna va fi subordonat de normele legii, tradițiile și dezideratele societății căreia îi aparține și-și desfășoară activitatea.
Omul, ființă socială, va trebui să se încadreze într-un complex de idei, sentimente și rutină, care exprimă în noi personalitatea noastră, ci grupurile diferite din care facem parte, cum ar fi: credințele religioase și practicile morale, tradițiile naționale sau profesionale, opiniile diverse etc. Ca o umbrelă protectoare și benefică, va fi întotdeauna disciplina care se va concretiza printr-o consecvență morală, dar mai ales printr-o autoritate morală a educatorului.

Prof. univ. dr. GHEORGHE ȚICLETE

0%

User Rating: Be the first one !

Citarea se poate face în limita a 300 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral articolele purtătoare de Drepturi de Autor din cadrul IndependentaRomana.ro sau al revistei INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ fără acordul Fundaţiei literar-istorice "Stoika". Pentru mai multe detalii, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa info@independentaromana.ro


Recomandări

Ioan Pop – Reteganul – Folclorist de frunte al Ardealului

Ioan Pop – Reteganul – Folclorist de frunte al Ardealului – Dacă pleci din municipiul …

ACADEMICIANUL HORIA COLAN – AMBASADOR AL ȘTIINȚEI ROMANEȘTI CONTEMPORANE

ACADEMICIANUL HORIA COLAN – AMBASADOR AL ȘTIINȚEI ROMANEȘTI CONTEMPORANE – Cam la jumătatea distanței dintre …







Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Toate informaţiile şi articolele publicate pe acest site de către colaboratorii şi partenerii revistei INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ şi ai Fundaţiei literar-istorice "Stoika" sunt protejate de dispoziţiile legale incidente. Copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui site sunt interzise. (vezi secţiunea TERMENI ȘI CONDIȚII). Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa info@independentaromana.ro


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

eight + fourteen =

ATENȚIE! Postaţi pe propria raspundere! Vă rugăm să comentaţi la obiect, legat de conţinutul prezentat in material. Inainte de a posta, citiţi regulamentul. Ne rezervăm dreptul de a şterge comentariile utilizatorilor care nu intrunesc regulile de conţinut prevăzute la capitolul TERMENI SI CONDIȚII. Site-ul IndependentaRomana.ro nu răspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine integral autorului comentariului.




Te-ar mai putea interesa şi articole din: