Biserica Calvaria de la Cluj-Mănăștur – cea mai veche clădire din România – are 1000 de ani

Biserica de la Calvaria este cea mai veche clădire din România, de fapt bazele sale. Aceasta este o fostă mânăstire benedictină fondată de Ladislau I, rege maghiar acum circa 1.000 de ani. De la ce a plecat cercetarea mea legată de acest ansamblu arhitectonic religios? Sunt dovezi ale existenței sale la anul 1100. Eu „am descoperit” la început această „Bază de coloane geminate” create undeva la anul 1200 și simbolurile sale. Realizată din calcar, la limita secolelor al XII-lea şi al XIII-lea, baza de coloane geminate a fost descoperită cu prilejul cercetării arheologice a rotondei aflate la nord de biserica abaţiei benedictine din Cluj-Mănăştur. Piesa este alcătuită din două baze de colonete cu gheare şi cu profiluri turtite. Între cele două baze este sculptat un cap de bărbat cu părul sugerat printr-o buclă pe frunte, cu mustăţi şi barbă striate, încadrat de monştri hibrizi.

Cel din dreapta, mai bine păstrat, reprezintă un cap de bărbat cu barbă şi mustaţă, un nas turtit şi urechi ce s-ar potrivi mai degrabă unei feline. Gâturile celor doi monştri se prelungesc în formă de şerpi fără solzi şi se încrucişează cu figura centrală, terminându-se în cozi de sirenă. Pentru tipul iconografic reprezentat pe piesa de la Cluj-Mănăştur se cunosc doar analogii îndepărtate, databile în secolul al XII-lea. Ipoteza mea care face referire la „lumea amestecată” dintre pragurile timpului este cumva susținută de aceste reprezentări, care fac trimitere la un timp al schimbărilor, când din speciile existente se vor naște alte specii. Unele vor supraviețui, iar altele vor dispărea din nou. De aceea sunt așezate aceste ființe hibride la baza coloanelor care „țin cerul” (acoperișul). De aceea celălalt tărâm are legătură cu ființele fantastice. De aceea biserica „primordială” a fost rotundă, ca un inel care se închide, ca un circuit închis, nu ca o potcoavă care este deschisă și reprezintă norocul. Se numește Biserica Calvaria de la Cluj-Mănăștur (jud. Cluj), pentru că se află pe Dealul Calvaria (cunoscut ca și Golgota), are hramul „Sf. Maria” și este situată pe str. Primăverii nr. 60.

Aparținând de Biserica Romano – Catolică, Arhidieceza de Alba Iulia, este cel mai vechi monument istoric și de arhitectură (cod LMI CJ-II-m-A-07396) păstrat în fostul sat Cluj-Mănăștur, din apropierea Clujului. Începând cu a doua jumătate a secolului al XI-lea (anul 1095) a funcționat aici, în interiorul fortificației regalecomitatense, abația benedictină Monasterium Beatae Mariae de Clus, înconjurată cu un zid de apărare. Stilul arhitectural inițial a fost cel roman, în timp fiind reconstituită în stil gotic. Au fost demolări parțiale în anii 1241, 1598 și 1658.

Din vechile construcții se mai păstrează doar corul bisericii, prevăzut cu o navă mai simplă, construită în secolul al XIX-lea pe vechile fundații. Biserica este înconjurată de un val înalt de pământ, urmă a fortificațiilor elipsoidale din evul mediu, când întregul areal dispunea de șanțuri de apărare spre sud, est și vest, spre nord existând o pantă naturală abruptă. Tradiția medievală, consemnată în anul 1341, datează fondarea mănăstirii în a doua jumătate a secolului al XI-lea, în timpul domniei regelui Ladislau I al Ungariei. Primul document care amintește mănăstirea din Cluj-Mănăștur este bula papală dată la 21 iunie 1222 de papa Honoriu al IIIlea. Cert este că în anul 1202, după abandonarea fortificației de către regalitate, mănăstirea a devenit exemptă, adică scoasă de sub jurisdicția Episcopiei Transilvaniei. Exempțiunea dădea dreptul abatelui de a strânge dijmele pentru sine, de a numi preoții de pe domeniile mănăstirii și de a purta însemne episcopale.

Între satele cele mai însemnate ale mănăstirii se număra Apahida (Podul Abatelui), unde s-au descoperit cunoscutele tezaure numite ale gepizilor de secol IV – V (triburi germanice), nedovedite a fi cucerit această zonă. Din cauza privilegiilor pe care și le-a asumat mănăstirea a intrat în conflict armat cu Episcopia Transilvaniei, mai întâi în timpul episcopului Adrian (1189-1203), care a pricinuit mari pagube mănăstirii, apoi cu episcopul Wilhelm (1204-1221), care întruna din incursiunile sale a reușit să ardă privilegiile papale doveditoare ale exempțiunii, iar pe cele regale a reușit să le arunce în Someș. În anul 1225, la insistența regelui Andrei al II-lea, papa Honorius al III-lea a reînnoit privilegiile mănăstirii și a acordat abatelui dreptul de a purta însemne episcopale (inel și mitră). De-a lungul timpului a suferit șase atacuri armate și a fost refăcută de 5 ori.

Marea invazie tătară din 1241 a provocat mănăstirii distrugeri atât de mari, încât a adus-o în pragul desființării. În anul 1263 mănăstirea a fost reconstruită de către regele Béla al IV-lea. Săpături arheologice efectuate la nord de corul gotic al actualei biserici au scos la iveală ruinele unei rotonde romanice din secolul al XIII-lea. Rotonda avea diametrul de 8,60 metri, construită la exterior cu un soclu profilat. În interior avea șase absidiole bine conturate. Lucrări de restaurare au avut loc și în anul 1342. În 1362, în urma unui conflict cu meșteșugarii din Feneșul Săsesc, aceștia au incendiat casa și palatul abatelui. Mănăstirea a funcționat ca loc de autentificare a documentelor până în 1556, fiind cel mai important notariat din Transilvania, în afară de capitulul de la Alba Iulia. Primele date referitoare la conventul de la Cluj-Mănăștur ca loc de autentificare datează din anul 1288.

În 1437, în timpul Răscoalei de la Bobâlna, oștile lui Budai Nagy Antal („Anton cel Mare din Buda”) au atacat mănăstirea și au prădat casa abatelui, făcând victime și printre călugări. Ulterior tot aici s-a întrunit conventul care a stabilit înțelegerile dintre reprezentanții țăranilor răsculați și nobilime, și tot aici a fost ucis Anton, căpetenia țăranilor răsculați. În 1465 abația s-a înconjurat cu o fortificație de apărare, care a fost distrusă aproape imediat de Matia Corvin ca urmare a împotrivirii cetățenilor Clujului. După 1556, când a avut loc secularizarea averilor mănăstirii, aceasta a devenit subordonată trezoreriei. În 1581 Ștefan Báthory a dăruit mănăstirea Ordinului Iezuit, împreună cu șase sate dintre fostele posesiuni ale abației benedictine de Mănăștur, inclusiv Feneșul Săsesc, fostă posesiune a episcopului catolic de Alba Iulia.

După Dieta de la Mediaș iezuiții au fost forțați să părăsească temporar țara (între 1588-1594), reîntorcându-se în 1595. Parțial distrusă de un trăsnet în 1598, clădirea a intrat o perioadă îndelungă în renovare, după care a fost restituită călugărilor iezuiți. Cu ocazia invaziei tătarilor din 1658-1661 mănăstirea a fost din nou distrusă, devenind nelocuibilă. În secolul al XVIII-lea clădirea a fost folosită drept depozit de armament, accentuându-se distrugerea sa. Episcopul Alexandru Rudnay a dispus apoi demolarea atât a bisericii, cât și a clădirilor din jur. A supraviețuit acelor momente doar altarul, care a fost transformat într-o capelă, împreună cu statuia Fecioarei Maria cu Isus în brațe. În secolul al XVIII-lea a activat în această capelă Thaddäus Manner, iezuit din Wiener Neustadt, care – potrivit pietrei funerare aflate în interiorul bisericii – a activat aici, unde a învățat limba română („IN K.[olozs]MONOSTOR VALACHORUM QUORUM LINGVAM IMPROBO LABORE CONDIDICIT”).

În 1896 Episcopia Romano-Catolică a Transilvaniei a reconstruit nava bisericii și a refăcut bolțile și pereții corului, așa cum le vedem și noi astăzi. Biserica a fost oferită franciscanilor în 1922, care au refuzat-o, după care a fost dată în chirie Bisericii GrecoCatolice pentru o sumă simbolică, Biserica RomanoCatolică păstrându-și drepturile de proprietar. În 1948, după instaurarea regimului comunist și interzicerea Bisericii Greco-Catolice, biserica a fost dată de către autoritățile comuniste Bisericii Ortodoxe Române, care a folosit-o până în 1990. O perioadă mai specială a existat între 1991 și 1994, când biserica a fost folosită în comun de către Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică. În anul 1994 edificiul a revenit în folosința Bisericii Romano-Catolice, ulterior el fiind renovat.

Parohia romano-catolică a cumpărat o orgă construită în 1792 de Samuel Mätz din Biertan, orgă care a fost adusă de la Biserica Evanghelică din Daia Săsească în urma stingerii comunității săsești din Daia. Accesul se face prin colțul sud-estic al dealului Calvaria printre cele două valuri de pământ ridicate pentru apărare. La intrare, pe cele două valuri, se află „Capela Calvaria” ridicată în 1831, respectiv clopotnița proiectată de Károly Kós în 1922. Sus pe latura exterioară de sud-est, deci pe una din fețele apsidei poligonale a corului, se află încastrat un basorelief reprezentând un leu. Acesta a fost plasat acolo în timpul reconstrucției bisericii în sec. XIX. Istoricul Ovidiu Pecican consideră că este probabil ca leul să fi făcut parte dintr-un mormânt al unui dinast maghiar înmormântat în biserica medievală – un rege, o rudă regală, sau un voievod, vice-voievod sau magnat ardelean, nu însă un membru al nobilimii transilvane, pentru care nu se consemnează gisanți.

Pecican a identificat un leu similar în gisantul unui membru al familiei franceze Ledin de la Chaslerie și vede în basorelieful de la Mănăștur lucrarea unui călugăr-sculptor care cunoștea bine modelul francez. Pe lângă statutul regal al leului, acesta mai reprezenta forța vieții. De aceea apăreau doi lei pe mormintele romane, pentru că Forța Vieții și a Morții sunt egale. De data aceasta fiind vorba de un singur leu, așezat la partea superioară a ferestrelor, putem vorbi de viață, de triumful vieții. Biserica Calvariade la Cluj-Mănăștur – pe care putem să o numim „cea mai veche clădire din România” – a adăpostit în istoria sa milenară patru culte religioase.

Dacă mai adăugăm și istoria rotondei romane aflate la baza ei, putem ridica numărul cultelor… Bază de coloane geminate, Cluj-Napoca, fosta rotondă de la Cluj-Mănăştur, cca. 1200. Piesa este alcătuită din două baze de colonete cu gheare şi cu profiluri turtite. Între cele două baze este sculptat un cap de bărbat cu părul sugerat printr-o buclă pe frunte, cu mustăţi şi barbă striate, încadrat de monştri hibrizi. Cel din dreapta, mai bine păstrat, reprezintă un cap de bărbat cu barbă şi mustaţă, un nas turtit şi urechi ce s-ar potrivi mai degrabă unei feline. Gâturile celor doi monştri se prelungesc în formă de şerpi fără solzi şi se încrucişează cu figura centrală, terminându-se în cozi de sirenă.

Conf. Univ. dr. George V Grigore