C. A. Rosetti – personalitate complexă, spirit revoluționar

– 02.VI.1816 – 08.IV.1885 –

Dacă evocarea precedentă a fost despre Magda Isanos, poetă născută în 1916, iată că, prin prezenta evocare, mergem cu un secol în urmă, în 1816, anul nașterii lui C. A. Rosetti. În Istoria literaturii române de la origini până în prezent, G. Călinescu îi acordă aproximativ 6 pagini, în care îl prezintă pe Constantin Alexandru Rosetti ca fiind fiu de boieri vechi, al lui Alexandru Rosetti și al mamei cu numele Obedence.

S-a născut la București, a făcut ceva studii cu profesori particulari, urmând apoi cursurile Colegiului Sf. Sava. În 1833, intră în armată ca sublocotenent de cavalerie și adjuvant al domnitorului Al. Ghica. Va rămâne 3 ani în armată, până în 1836. A deținut mai multe funcții: în 1842, a fost numit șef de poliție în orașul Pitești, 1845 era tipograf asociat cu Winterhalder. Tot în 1845, Rosetti ajunge la Paris, pentru studii.

În 1847, reîntors în țară, se căsătorește pe 31 august cu Maria Grant, care era fiica unui căpitan scoțian și a unei mame de origine franceză, Maria fiind sora secretarului consulului englez la București (de la numele Grant al acestei familii provine numele Podului Grant din capitală, după Constantin C. Giurescu,Viața și opera lui Cuza Vodă, Editura Științifică, București, 1966, p. 386).

Căsătoria cu Maria a fost una reușită, având mai mulți copii: Sofia (n.1848, anul revoluției pașoptiste, de unde și al doilea prenume, Libertatea, dat copilei sale), Mircea (1850), IonTudor (1851), Vintilă-Juliu-Ștefan (1853, numit astfel după Jules Michelet și Ștefan Golescu), Horia (1855), Elena-Maria (1857), Anton (1859). Familia suferă și pierderea copilului Ion, în 1852. C. A. Rosetti se implică activ în Revoluția de la 1848, punându- și casa și librăria drept locuri de întâlnire ale revoluționarilor.

Pe 12.06.1848, scoate împreună cu Winterhalder ziarul Pruncul român. Tot în iunie 1848 fusese ales secretar al guvernului, dar demisionează la doar câteva zile, dedicându-se activității publicistice. Din lucrarea C.A. Rosetti – Gânditorul. Omul, studiu, antologie și note de Radu Pantazi, Editura Politică, București, 1969, aflăm care erau principalele idei ale acestuia: El se pronunță pentru abolirea privilegiilor, pentru reforme democratice în domeniul vieții economice, sociale și politice.

O mare valoare o are poziția sa neclintită în problema păstrării, a apărării chiar cu arma în mână a neatârnării naționale. A pledat pentru unire cu mulți ani înanintea înfăptuirii acesteia (1859), folosind în articolele sale termenul România. De asemenea, considera că trebuie să existe unitate în interior, între toți românii, pentru a face față amenințărilor externe. Tot în 1848, C. A. Rosetti va pleca în Franța, în exil, unde va sta până în 1857.

Întors în țară, va edita, din 09.08.1857, ziarul intitulat sugestiv Românul. În 1860 a fost ministru de instrucție, în guvernul lui Nicolae Golescu, funcție pe care o va avea si sub Carol I, având inițiativa de a constitui Societatea literară română, care va deveni Academia Română. În 1881 va îndeplini ultima funcție oficială, cea de ministru de interne. A încetat din viață pe 08.04.1885, fiind întristat de faptul că i-a ars casa (1883), pierzând încă un fiu, pe Mircea, în același an. Mormântul lui C. A. Rosetti se află la Bellu. La nivelul creației literare a lui C.A. Rosetti, părerile criticilor au fost destul de variate.

Criticul Nicolae Manolescu, în lucrarea Istoria literaturii române, Pitești, Editura Paralela 45, 2008, pp. 309-310, face o trecere în revistă a acestora. Astfel, Șerban Cioculescu îl considera pe C.A. Rosetti întâiul textier de mare succes al secolului trecut (sec. al XIX-lea – n.n.); Marin Bucur îl considera, în lucrarea sa din 1970, dedicată lui C.A. Rosetti, drept cel mai realizat poet sentimental și intimist (din prima jumătate a secolului XIX). Dintre creațiile literare axate pe tema iubirii, George Călinescu apreciază romanța A cui e vina? (1839) ca fiind o capodoperă izolată.

Poezia evidențiază durerea îndrăgostitului, care primise cândva încredințarea reciprocității sentimentelor iubitei, sentimente care s-au dovedit a fi schimbătoare: Tu-mi ziceai odată cum că pân la moarte/ Dragostea ta toată mie-mi vei păstra;/ M-ai uitat pe mine, le-ai uitat pe toate,/ Astfel merge lumea, nu e vina ta.// Tu-mi ziceai odată, ah! al meu iubite,/ Partea mea din ceruri ție ți-o voi da:/ Toate sunt uitate, toate sunt pierdute,/ Astfel este veacul, nu e vina ta.// Alte creații literare evidențiază incertitudinea îndrăgostitului și manifestările acestuia, ce denotă gelozie față de tot ce se apropie de ființa iubită: Pismuiesc eu totul, ce te mulțumește,/ Valurile undei, ce te învelesc,/ Stele, lună, soare, tot ce te privește,/ Tot ce te atinge, eu le pismuiesc.// (Pisma, 1842).

Alte creații pun în lumină aspirațiile îndrăgostitului, dorința ca ființa iubită să fie fericită și înălțată în ochii tuturor oamenilor, prin chiar iubirea lui: Eu ți-aș fi pus pe frunte o stea strălucitoare,/ Umbrită de-al meu geniu ai fi nemuritoare./ O singură cunună near fi încoronat!/ Când ai ieși în lume, de toți ai fi slăvită,/ În orice pas, tot omul ți-ar zice: fericită,/ Căci lira mea virtutea-ți slăvind ar fi cântat.// (Femeia cea nobilă sau pierderea iluziei mele, 1842).

Alte poezii prezintă soarta nefericită a poetului, generată de contrastul dintre aspirație și împlinirea concretă: În orice pas în viață-mi întâmpin o durere,/ În toate ale mele, tot stavili întâlnesc;/ Eu sunt o minge a soartei, s-o văz, nu e părere,/ Că nu se află-n lume nimic din ce doresc.// (Tânguirea unui poet). De un interes aparte este corespondența bogată a lui C. A. Rosetti atât cu Maria Grant (Rosetti), cât și cu numeroase personalități ale vremii: G. Barițiu, Ion C. Brătianu, Pia Brătianu, E. Carada, Ion Ghica, Ștefan Golescu, M. Kogălniceanu, Gh. Magheru etc. Corespondența a fost reunită în lucrarea C. A. Rosetti – Corespondență, ediție îngrijită de Marin Bucur, București, Editura Minerva, 1980.

Se remarcă prezența unor formule de adresare protocolare sau afectuoase, după cum o impunea destinatarul. Astfel, lui Kogălniceanu i se adresa cu formule precum: Iubite frate, Frate ș-amice, Frate Kogălniceanu, lui Carada: Amice, lui Ion Ghica: Prietine, Frate Ghica, lui Gh. Magheru: Domnul meu, Iubite și respectabile frate, lui Ion C. Brătianu: Iubite frate, Frate Ioane etc.

Întreaga corespondență pune în evidență un om priceput în a mânui cuvântul, un om dornic de informație, un om dornic să le fie apropiat celor dragi, un om implicat în realitățile timpului său, care luptă pentru idealurile sale legate de țara sa. Astfel, lui M. Kogălniceanu îi scria, pe 27.03.1856, despre Unire: Frate, să ne unim din ce în ce mai mult. Înăuntru, ideea Unirei s-a răspândit așa de mult, încât nimini n-o mai combate.

Deci despărțiți chiar de vom rămânea, oficialmente Unirea este făcută. N-avem decât s-o voim. (op. cit., p. 303). Tot lui Kogălniceanu îi va scrie pe 05.04.1856, cu multă compasiune, după ce află despre moartea fratelui acestuia, Alecu: Aflai acum de nenorocirea ce te-a lovit, în mijlocul celorlalte dureri de cetățean cu care lupți cu atâta energie. Cunosc cu deplinătate cât de mare este pierderea ce avuși și n-am ce-ți da spre mângâiere decât o lacrămă adevărată. (op. cit., p. 305).

Lui Ion C. Brătianu îi scria, pe 19.06.1854, în perioada exilului francez, punând în evidență situația grea de a fi departe și nevoia de a comunica, prin cuvântul scris, cu prietenul său: Am început, dragă Ioane, scrisoarea-mi din urmă cu scop de a-ți scrie mult. (…) și apoi, în trista, încurcata și întunecoasa poziție în care ne aflăm, ca om și ca rumân, simt neapărata trebuință de a vorbi cu tine. (op. cit., p. 122).

Pe 12 mai 1873, îi scria despre necesitatea ca soțiile lor, Pia Brătianu și Maria Rosetti, să se ocupe și de sănătatea lor (op. cit., p. 142): Am sperat și tot mai sper că-n anul acesta vei izbuti să silești pe Pia să se caute. În acest caz, am sperat și sper că va veni aci, ș-atunci, căutându-se una pe alta, ș-amândouă împreună, vom avea fericirea d-a le vedea însănătoșite. Între 1844 și 1859, C. A. Rosetti a ținut un jurnal, care este considerat de către N. Manolescu, în Istoria critică a literaturii române, ca fiind primul nostru jurnal intim și primul nostru jurnal ,,interior”.

Început la 28 de ani, jurnalul, pe care l-am citit în ediția intitulată Jurnalul meu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1974, ediție îngrijită și prefață de Marin Bucur, pune în evidență sinceritatea cu care Rosetti notează, uneori foarte scurt, alteori în pagini încărcate. Jurnalul atestă autenticitatea gândurilor lui Rosetti, dobândind funcții multiple: autobiografică, confesivă, reflexivă, introspectivă, referențială, mobilizatoare, de autocunoaștere, de eliberarea emoțională etc. (Căci nu sunt singur, căci am un jurnal viu. – p. 143).

De la începutul jurnalului, se observă atât dorința lui Rosetti de a învăța, de a scrie, cât și numeroasele sale eforturi de a rămâne consecvent în acest demers. Astfel, sunt relevante însemnări precum: Trupul ca să zic așa învață, iar nu mintea. (op. cit. p.24); În această săptămână iar n-am lucrat nimic. Eu nu știu până când ăst blestem pe mine. (p.93); Să vedem, putea-voi oare săptâmâna aceasta să învăț mai multe ceasuri și mai bine? (p.97);

Sunt trist, mâhnit pe mine. Cu toate făgăduielile cemi dau în toate serile, nu poci nici decum să ajung a lucra ne-ncetat, mult și cu gândire. (p.98). Se poate observa că uneori este intransigent cu propria persoană, atunci când realizează că nu a valorificat timpul: În sfârșit, iată și altă săptămână trecută fără să fac nimic. În adevăr am fost și sunt bolnav, dar boala nu mă oprește d-a mânca, prin urmare nici a lucra. (p. 105).

Jurnalul evidențiază din plin, în multe pasaje, intențiile lui Rosetti, dorința lui de a evolua intelectual și de a deveni un bun cetățean pentru țara sa: Aveam apoi nădejdea că lucrând 3-4 ani, mă voi întoarce în patria mea, voi străluci eu prin știință și virtute, voi ferici o zi măcar pe muma, voi ridica puțin patria mea și astfel mă voi sfârși și eu, cu cugetul în pace că mi-am împlinit frumos misia. (p. 82). Fiindu-i dor de pământul țării, notează, p. 88: mi-e dor de acel lut. Dorește, de asemenea, să fie util țării sale (p. 118): Sărmană Românie, mult bine îi voi face eu, de voi trăi și voi putea învăța.

În cadrul jurnalului, apare mereu mama, un model absolut de bunătate, de sacrificiu, de iertare. Dorințele mamei sunt luate drept repere existențiale, Rosetti raportându-se constant la ceea ce mama își dorise pentru el. Când încă îi trăia mama, acesta notează: Mă duc cel puțin să dau rămășița serii mume-mi. Să profite încai sufletul ei cel sfânt. (p.34); nenororocirea cea mai mare ce cade pe om este când perde pe muma sa, căci atunci numai într-adevăr omul perde, pentru că perde singura fericire ce are pe pământ: aceea de a fi iubit și, după părerea mea, numai muma iubește atât. Toate celelalte iubiri sunt niște copii, niște caricaturi ale iubirei. (pp.44-45).

După moartea mamei, Rosetti va păstra o durere constantă, mărturisită în multe pagini de jurnal (p. 66): știai tu ce perde un fiu când perde pe maica sa! Dacă ai știut tu aceasta, cum ai putut muri!

Rememorează amănunte din zilele de sfârșit ale mamei (p. 68): Astăzi este întâia zi a boalei ei. Simte o mulțumire deplină făcând lucruri ce i-ar fi plăcut mamei sale (p. 84): Când fac vreo faptă ce știu că te-ar fi mulțumit, cugetul meu îmi plătește așa de bine încât simț, maică, așa parcă m-ai săruta tu. Sunt pasaje în care își invocă mama (p. 99): O! Maica mea, ai făcut rău de m-ai lăsat. Tu îmi dedeai putere. Un ton meditativ se distinge în unele pagini (p. 102): Sunt sigur că în cer nu poate fi mai bine decât în brațele mumei.

Deosebirea între cer și pământ va fi că în cer vei fi neîncetat în brațele mumii. Sunt de remarcat, în jurnal, notațiile uneori concise: Nimic, viață de om. (p. 63), adresările către divinitate: Lasă-mă, Doamne, să-mi împlinesc misia ce simț că mi-ai dat. Luminează-mă tu și voi fi vrednic de tine, de mama ce m-a născut. (p. 61), exprimările înțelepte, aforistice: Numai virtutea dă putere mare. Vițiosul totdeauna este slab și laș. (p. 89), Inima poetului este o vioară al cărui arcuș este amorul. (p.145), exclamațiile în urma unor revelații: Ce copil e omul! (p. 168), trăirile intuitive înainte de a se căsători: Este ciudat că de câte ori văz pe femeea acea, neîncetat doresc să mă însor cu dânsa. (p. 191); p. 219: Mi se pare că sunt ursit a o lua de soție pe femeea aceasta.

În Jurnalul meu regăsim elemente de autoportret (pp.64-65): Eu sunt bine urât la chip. (…) crez că sufletul meu e frumos. Altruismul și generozitatea sunt evidențiate la p. 128, unde C. A. Rosetti nota:

Eu de mă voi urca și voi dobândi putere, nu mă voi mândri, mă voi face mai bun încă și puterea o voi întrebuința toată pentru lume, nimic pentru mine. Sensibilitatea sa este relevată de relația cu familia, cu mama (p. 140): Ai făcut rău, mamă, de m-ai lăsat, ai făcut rău, căci iată și acum lacremile-mi curg. Are zile în care notează (p. 161): Sunt trist, sec, deșert în mine.

Este exigent cu sine, notând: simț bine și foarte des că sufletu meu nu este sfânt. (p. 33- 34); p.154: Dureroasă mult este condiția mea. Sufer că nu sunt om desăvârșit.

Personalitatea lui C. A. Rosetti este complexă și poate fi și astăzi un exemplu în ceea ce privește ambiția de a învăța, de a fi util țării, de a valorifica timpul vieții, în spiritul faptelor bune, al împlinirii menirii și al desăvârșirii individuale.

Prof. Monica Gherghel Răduț