Camil Petrescu – Biografie literară –

S-a născut pe strada Filantropia din București, în 9 aprilie 1894. Într-o convorbire cu Camil Baltazar, acesta îi mărturisește: „Copilăria mi-a fost umbrită de dispariția părinților. M-am pus pe învățat cu temeinicie și îndârjire”. Ca elev dovedește aptitudine pentru matematică iar aceasta rămâne constantă până la sfârșitul vieții. Să ne amintim că și eroul din romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” frecventează ca student un curs de matematici superioare.

Între 1906-1912 îl găsim, ca urmare a bursei ce o obținuse, elev la Liceul „Sf. Sava”. Ultimele clase le face la Liceul „Gh. Lazăr”, secția reală. Coleg cu T. Vianu, acesta și-l amintește că era „un băiat cu neliniștite priviri albastre”. În cursul superior, Camil Petrescu se afirmă printre tinerele talente ale școlii. În 1913, absolvă liceul și se înscrie la Facultatea de litere și filozofie din București. O serie de episoade din această perioadă sunt transpuse în romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”. Personalitatea lui Camil Petrescu este remarcată la seminarii, așa cum se va întâmpla și cu eroul său Ștefan Gheorghidiu. În intervalul 1914-1915, publică în „Facla” câteva crochiuri citadine sub pseudonimul Raul D. 1916 este anul elaborării de către Camil Petrescu a piesei „Jocul ielelor”. Deși respins la vizita medicală, reușește să rămână în Școala de Ofițeri. Când izbucnește războiul este plutonier TR la reg. 6 „Mihai Viteazul”.

Camil Petrescu a ținut un jurnal de front din care a închegat mult material de viață pentru romanul său „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”. Rănit grav a fost luat prizonier și internat în lagăr, în Ungaria și Cehoslovacia. În 1918 se întoarce din prizonierat iar în 18 iunie e demobilizat. Reia elaborarea piesei „Jocul ielelor”. Resimte ca și Perpessicius nemulțumirea celor întorși de pe front și o exprimă cu multă amărăciune în poeziile din „Ciclul morții”. În 1919, absolvă facultatea cu „magna cum laudae”, luând licența cu bilă albă. Un an mai târziu, trece de la ziarul „Banatul românesc” la „Țara” din Timișoara, la care scrie articole tăioase împotriva corupției și demagogiei politice. În 1923 îi apare volumul de versuri („Ideea. Ciclul morții.) Un an mai târziu începe elaborarea piesei „Danton” iar în anul următor îi este publicată piesa „Suflete tari” și editează revista „Cetatea literară”.

1926 are satisfacția premierei piesei „Mioara”, urmată de amărăciunea suspendării ei după șapte spectacole, consecință a unei sălbatice campanii de presă susținută de Pamfil Șeicaru împotriva sa. Anul 1930 este cel al apariției romanului „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”. Din 1934 începe să colaboreze la „Revista Fundațiilor” și devine, în scurt timp, redactorul șef al revistei la care lucrează până în 1947. În 1938 și-a susținut teza de doctorat cu lucrarea „Modalitatea estetică a teatrului”, obținând titlul de doctor în filozofie. Este numit, În 1939 director al Teatrului Național din București, străduindu-se, în această calitate, să introducă în repertoriu un număr mai mare de piese românești și să aplice în arta spectacolului normele teatrale moderne, pe care le explicase în lucrările sale teoretice. 1946-1947 sunt anii în care Camil Petrescu a lucrat la realizarea unei ediții definitive a dramaturgiei sale de până atunci.

La împlinirea a 60 de ani, în 1954 Camil Petrescu primește Premiul de Stat clasa I și Ordinul Muncii clasa I. După patru decenii de activitate neobosită, de fructuoase frământări creatoare, scriitorul Camil Petrescu se stinge la 14 mai 1957. Trăsăturile esențiale ale personalității lui – scria G. Călinescu, au fost „instrucția filozofică solidă și cap deliberant, focos în viața cerebrală.” La 36 de ani, Camil Petrescu a publicat întâiul său roman „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”. Acțiunea este delimitată în patru capitole, iar diferitele scene și dialoguri sunt dezvoltate într-o formă primară, schițând începutul unei intrigi și evoluția ei. A folosit, după cum mărturisește, în scrierea acestui roman „material adunat în decurs de cincisprezece ani”.

Camil Petrescu nu dezvăluie propriu-zis geneza cărții; el rememorează doar modul în care a atribuit notele de război personajului principal. Volumul I de 300 de pagini, e în întregime ficțiune. Chiar și personajele care sunt mai apropiate de autentic în partea a doua, sunt în prima parte, la început invenție literară.Toate informațiile de istorie literară cunoscute până astăzi atestă faptul că „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, apărută la începutul lunii noiembrie 1930, în două volume, la Ed. Cultura Națională condusă de prof. univ. Alexandru Rosetti a fost redactată cu o relativă constanță din anul 1928 până spre sfârșitul verii anului 1930.

Iată, în liniile sale esențiale, subiectul romanului! În primăvara anului 1916, Ștefan Gheorghidiu, tânăr sublocotenent de infanterie ia parte la acțiunea de fortificare a Văii Prahovei, între Bușteni și Predeal. Acida ironie la adresa Statului Major privind superficialitatea lucrărilor executate are drept consecință, în luna august a aceluiași an, transferul său pe frontieră. La popotă, ofițerii discută un fapt divers. Gheorghidiu cere insistent o permisie pentru Câmpulung. Cererea îi este refuzată, dar el este hotărât să dezerteze. Rămas singur, tânărul își rememorează existența.

S-a căsătorit cu Ela încă din anii studenției. O vreme, cât au trăit într-un univers închis, căsnicia părea fericită. Însă proba hotărâtoare prin care se verifică trăinicia dragostei rămâne contactul cu societatea. Moștenirea primită de la un unchi, le schimbă cursul existenței, lansându-i pe cei doi în lumea mondenă. Ștefan Gheorghidiu suferă îngrozitor fie numai și la gândul că Ela l-ar putea înșela. Anumite manifestări ale soției sale îl determină să o considere o femeie ușuratică. În timpul unei excursii la Odobești, Ela arată o preferință nedisimulată pentru tânărul G., un „vag avocat”, dar un excelent dansator, care le învăța pe tinerele femei un dans la modă pe atunci, tangoul. De la plecare, Ela a deranjat de două ori pe toată lumea, pentru a-l avea în mașină, lângă ea pe acest domn.

„Pe drum -comentează naratorul – nevastă- mea nu a trăit decât prezența lui. Toate comentariile le-a făcut pentru el sau cu el. La Valea Călugărească, una din mașini are o pană. Toți s-au oprit aproape o oră întreagă. La dorința exprimată a Elei, tânărul G. îi umple brațele de crengi de măr înflorit. În timpul prânzului la Râmnicul -Sărat, amândoi au stat alături. Ela gusta din felurile lui de mâncare, iar, la sfârșit, amândoi au cerut clătite; gestul făcut în comun, comentează soțul „era la ei tendința de a se distinge ca adevărată pereche”. În cele trei zile cât a durat excursia, Ștefan Gheorghidiu a fost ca și bolnav. Oricum se formau perechile, cei doi erau nedespărțiți.

Uneori dispăreau și se lăsau așteptați. La masa de a doua zi, enervat că Ela asculta cu atâta interes încât îi scânteiau ochii, soțul se străduiește „să prindă cu urechea” să îl audă pe tânărul G. evident, nevenindu-i să creadă, explicându-i, așa cum se pricepea, deosebirea dintre motoarele automobilelor franceze și americane. La întoarcere, în mașină, Ela a adormit „sau s-a prefăcut că doarme, rezemându-se cu capul de pieptul meu ceea ce însă nu mi se părea decât un pretext ca să-i abandoneze lui cealaltă jumătate de corp”. Două zile mai târziu, în București, soții Gheorghidiu au participat cu întreaga „Bandă” la deschiderea festivă a unui teatru de vară.

Ceea ce a fost la Odobești, s-a repetat și aici. Spre a-și face soția geloasă, Ștefan Gheorghidiu cochetează întreaga seară cu o femeie. Enervată, Ela îi plătește „cu vârf și îndesat”, îndată ce se găsește în „bandă” cu tânărul G. Soții se despart, apoi, după aproximativ o lună de zile, se împacă. La puțină vreme după ce a fost concentrat, Ștefan Gheorghidiu vine într-o noapte, pe neașteptate, acasă, dar găsește locuința goală. Ela s-a întors abia a doua zi dimineața. Soțul îi cere să divorțeze. Ela se îmbolnăvește și, după câteva zile, Gheorghidiu găsește într-un sertar un bilet ce atesta că în noaptea cu pricina, soția lui a dormit la Anișoara, verișoara lui Gheorghidiu. După ce a fost transferat pe linia de frontieră Dâmbovicioara – Fundata, Ștefan Gheorghidiu a adus-o pe Ela la Câmpulung. În ultima scrisoare primită la unitate, soția îl ruga insistent să vină în oraș.

Obține permisia, dar, spre surprinderea lui, Ela îi cere să transfere o parte din lirele englezești de la Banca Generală pe numele ei. Indignat, bănuind că în acest fel, soția voia să se despartă de el, Ștefan Gheorghidiu refuză și iese singur în oraș. Pe stradă îl zărește pe tânărul G. Convins că acesta a venit la Câmpulung special pentru soția sa, Gheorghidiu este decis să-i ucidă pe amândoi. Însă colonelul întâlnit întâmplător îl obligă să se întoarcă la regiment. Drama sufletească a lui Ștefan Gheorghidiu este proiectată pe pânza socială a României, puțin înainte și în timpul participării la primul război mondial. Pătrunderea în culisele vieții politice și economice îi prilejuiește naratorului înfățișarea unor elocvente secvențe sociale, în centrul cărora se află milionarul analfabet Vasilescu Lumânăraru și Nae Gheorghidiu, industriaș și om politic.

Războiul însă rămâne tema dominantă. Operațiunile încep cu atacarea postului vamal maghiar. Ștefan Gheorghidiu și unitatea lui pătrund în localitatea Bran, cuceresc măgura cu același nume, apoi Tohanul vechi, comuna Vulcan, trec Oltul și se opresc pe dealurile de dincolo de râu, în Cohalm, și se îndreaptă spre Sibiu. Luptele la care participă imprimă narațiunii autenticitatea unei experiențe dramatice, prin care naratorul capătă alte înțelesuri ale existenței.

Geo Călugăru