Breaking News
ACASĂ / ARTICOLE / SPIRITUALITATE / CARMELUL ROMÂNESC

CARMELUL ROMÂNESC

Undeva mai sus de Munţii Vrancei, între Munţii Nemira şi Tarcăului, se află schitul Sfântul Ilie – Berzunţi. Alintând locul şi oamenii care-l sfinţesc prin liturghie, ÎPS Ioachim a rebotezat muntele şi urcă în fiecare an spre ceea ce numeşte Carmelul României. Din când în când, invariabil pe 20 iulie, schitul îşi mai adaugă o rădăcină în coama muntelui. În 2001 s-a sfinţit paraclisul şi primele chilii, în 2010, biserica. Luna aceasta e rândul paraclisului renovat.

 

„Acolo sus, între nori, trebuie să ajungem”, îmi spune părintele Timotei. A venit cu o maşină de teren să mă preia din marginea satului Plopu şi urcăm spre schit. Întâi pe firul apei, apoi pieptiş, prin locuri greu accesibile şi cu piciorul. În şase km aflu o poveste de zece ani… Adolescentul voia să ajungă la Muntele Athos, dar a poposit aici, să-şi facă ucenicia şi să-şi obişnuiască părinţii cu calea pe care voia s-o apuce. Apoi s-a obişnuit el cu locul şi n-a mai plecat nicăieri. Şi-a schimbat doar numele. „Aş fi vrut să mă cheme tot Radu şi-n călugărie, căci martirii brâncoveni erau deja canonizaţi, dar nu s-a putut”.

PĂRINTELE ISAIA DĂNŢUIEŞTE ÎN SINGURĂTĂŢI…

Schitul Sfântul Ilie Tesviteanul a luat fiinţă în anul 1809, dar n-a avut viaţă lungă, pentru că asemenea locuri sunt bune şi să fii aproape de Dumnezeu şi să te ascunzi de El. Vestitul Balaban şi oamenii lui, vecinii de pe celălalt versant, au venit să-şi împartă hrana vieţuitorilor şi odoarele bisericii. Nepregătiţi de martiriu, pustnicii au coborât muntele doar cu hainele de pe ei şi cu rugăciunile pe care le mai ştiau. Şi au construit o mănăstire nouă la poale.

Sătenii din Buda au coborât bisericuţa în satul lor şi toţi o ştiu de „biserica călătoare”. Ca s-o răscumpere, la începutul anilor ’90, şi-au dat obolul la reînfiinţarea schitului. Acesta e momentul în care apare şi părintele Isaia, ctitorul şi actualul egumen. „Eram jos, în mănăstirea Sf. Sava, cu o mulţime de ascultări: pangar, bucătărie, grădină, bătut la maşina de scris… Nu mi-am dorit să vin. N-aş fi venit nici bătut, dar ascultarea e ascultare”.

A urcat muntele într-o primăvară „când începuse să dea frunza în fag”. Cobora în fiecare seară, până şi-a înjghebat un adăpost din scânduri. Era mult de lucru şi nu mai putea pierde timpul pe drum. În pădurea deasă, doar o troiţă însemna locul vechiului schit, aşa că a tăiat copacii. Apoi s-a apucat să acopere tranşeele rămase din război. A îmblânzit locul şi sălbăticiunile s-au dat sfioase deoparte.

După mai bine de 20 de ani, părintele îşi aminteşte prima mâncare. „Aveam muncitori şi le-am făcut o tocăniţă de cartofi la chirostie… nişte bolovani pe care am pus ceaunul. Mâncarea a ieşit bine, dar trebuia acritură. Cum nu aveam altceva, am cules frunze de fag. Cu ceapă şi oţet, salata a avut un gust minunat şi a trecut toată. A mâncat şi părintele stareţ şi toată lumea voia supliment. Mă gândeam că trebuie să se repete minunea înmulţirii pâinilor, dar poate că asta era deja minunea”.

Apoi s-au aşezat toate la locul lor. Trapeza era doar o pătură, care se muta din loc în loc, după umbra aceloraşi fagi. Pentru că toată vesela era limitată la un ceaun şi o oală, părintele gătea felul întâi în ceaun, turna conţinutul în oală şi abia apoi trecea la felul doi. După apă cobora cu găleata câţiva km mai la vale. Aşa a învăţat mersul pe jos şi singurătatea, căci pustnicul trebuie să fie ca un câine credincios locului care-l ţine.

Adevăratele greutăţi au început toamna. Au căzut frunzele şi-au plecat muncitorii. Spre sfârşitul lui octombrie a dat prima zăpadă, iar din noiembrie nu s-a mai topit până în mai. În căsuţa de scânduri, fără sobă şi fără bec, părintele s-a încălzit cu rugăciunea. Mâncare puţină şi o lumânare pe care o drămuia să ajungă de pe o zi pe alta. Trei luni de zile n-a văzut pe nimeni. În timpul acesta făcea tunele prin nămeţii de doi metri şi cerceta cerul întunecat. Păşea cu grijă, căci gropi, tranşee şi prăpăstii asemenite de zăpadă erau adevărate capcane. Apoi se întoarcea în chilia îmbrăcată şi ea în zăpadă, căci, deşi altitudinea de-abia se-apropie de 1000 de metri, munţii înalţi din jur fac temperatura să coboare şi la -30°C.

VIAŢA NOASTRĂ ŞI MOARTEA LUI IISUS

Părintele Isaia repetă că şi-a purtat toate greutăţile spre modelul perpetuu al creştinului adevărat şi mereu a rămas cu umerii goi, în aşteptarea următoarelor încercări. În iernile lungi de pe munte, a reuşit să-şi sistematizeze aceste gânduri, care au accente de delir mistic. „La 33 de ani, Iisus a fost condamnat la moarte. Cea mai rea moarte a epocii. Numai cei mai răi criminali au murit ca Iisus…

Da, au fost cuie… şi încă din cele mari ! Fiecare avea dela 15 la 20 cm, cu un cap de 6 cm, ascuţit la cealaltă extremitate. Cuiele erau bătute în încheietura mâinii şi nu în palmă cum se spune. Astfel, era obligat să forţeze toţi muşchii spatelui, pentru a ţine încheieturile în cuie şi pentru a putea respira, pentru că pierdea tot aerul din plămâni… Apoi alterna, sprijininduse în cuiul bătut în picioare, care era mai mare decât cele de la mâini, pentru că era bătut pe ambele picioare împreunate. Şi cum nici picioarele nu puteau suporta mult timp fără să se rupă, Iisus era obligat să alterneze acest ciclu, pur şi simplu, ca să poată respira.

A suportat această situaţie mai mult de 3 ore. Da, mai mult de 3 ore! Câteva minute înainte de a muri, deja nu mai sângera. Îi ieşea numai apă din tăieturi şi răni. EL nu mai avea sânge, a vărsat 3,5 litri, a avut 3 piroane enorme bătute în membrele sale; o coroană de spini pe cap şi deasemenea un soldat roman l-a împuns cu suliţa în coaste.

Lângă toate acestea, umilinţa prin care a trecut cărând propria cruce cam doi km, în timp ce mulţimea îi scuipa faţa şi arunca cu pietre. Toate acestea le-a suferit numai pentru ca noi să avem drum liber la Dumnezeu… Ce păcăleală să credem că a murit pentru alţii, pentru cei care merg la Biserică sau pentru cei care sunt călugări, preoţi, episcopi! Nu, a murit pentru fiecare dintre noi!”.

Părintele Isaia coboară muntele rar. Atunci e ori la Arhiepiscopie, ori în pelerinaj la Locurile Sfinte. Povesteşte amuzat că cineva a spus că ar fi murit. Nu, e tot acolo, făcând liturghie şi aşteptând pelerini!

LEGENDELE BERZUNŢILOR

Iarna dintâi se aşează încet-încet între legendele muntelui. Între timp, părintele Isaia scoate din tolbă legende mai vechi.

„În primul an au venit la mine doi bătrâni din Plopu şi mi-au povestit…”. Oamenii îşi pierduseră caii. După câteva zile de căutări, îi găsesc păscând pe malul lacului Tarniţa. Obosiţi şi înfometaţi, se aşează şi ei la umbră să prânzească. Dintr-o dată, caii pătrund în apă, se afundă şi dispar într-un vârtej. „Am vorbit cu oamenii, caii erau ai lor, nu spun poveşti din alte părţi. Lacul atrage şi duce la fund ce e pe mal. Au fost scafandri şi nu i-au dat de fund. Unii zic că are legătură cu marea, alţii au şi văzut o corabie cu catarge cu tot…”.

Următoarea poveste are tentă biblică, numai că tâlharul nu e Baraba, ci Balaba n. Împreună cu ortacii săi, acesta prăda satele din jur şi urca totul pe munte. Săpaseră galerii unde să-şi ascundă prada şi unde să se adăpostească. Într-o iarnă, tâlharii rămaşi fără hrană au venit la schit. Nu cu gând de pocăinţă, ci să se împărtăşească din agoniseala călugărilor. Şuierul flintelor a înlocuit replicile liturgice şi glasul morţii a deschis toate încuietorile. N-au scăpat nici icoanele argintate din biserică. Doar călugării au apucat să coboare muntele, fără gând de întoarcere. Oamenii legii de-atunci n-au ajuns să facă inventarul în Beciul lui Balaban şi nici arheologii de-acum. Au mai rămas galerii cu tavanul gata să se prăbuşească, o bortă ascunsă de verdeaţă şi comori închipuite.

Războaiele au fost însă cât se poate de adevărate. Munţii Berzunţi se află pe linia Oituz–Mărăşti–Mărăşeşti, aşa că trupele române i-au împânzit cu tranşee. În anul 1917, redusă la dimensiunea câtorva judeţe, România agoniza. Lunile iulie şi august au fost decisive pentru supravieţuirea noastră ca stat. Armata 1-a austro-ungară încerca să spargă linia frontului la Oituz, iar Armata a 9-a germană, la Mărăşeşti. Joncţiunea lor însemna dezastrul. Munţii aceştia ştiu totul, dar oamenii României Mijlocii de astăzi au prăznuit centenarul fără să pomenească crezul soldaţilor de-atunci în adevăratele hotare ale ţării.

 

NOUL SCHIT

Ieşit cu bine din iarnă, părintele Isaia s-a apucat de lucru. Întâi a umplut gropile, cărând pământul cu traista. Apoi a primit o roabă şi-a cumpărat doi măgari. Deacum era nevoie de drum, aşa c-a pornit cu târnăcopul, din vatra schitului, spre cel mai apropiat drum forestier. Creştinii din vale i-au sărit în ajutor. „Unul avea tractoraş şi venea încoace imediat după serviciu. Făcea săracul din noapte zi şi câteodată pleca acasă la două noaptea. Nu au existat patroni, primari sau alţi sponsori, căci fiecare voia ceva în schimb. Nu am personal pe care să-l mobilizez la alegeri, iar Dumnezeu nu votează. Ne-am cârpit cu împrumuturi, am adunat banul văduvei şi al necăjiţilor. Fiecare a ajutat după puteri. Dar socotelile acestea le ţine Dumnezeu…”.

Astăzi, aşa cum am spus deja, pelerinii urcă muntele cu o maşină de teren. Sus îi aşteaptă o biserică de zid, un paraclis, 40 de locuri de cazare şi obştea – „trei călugări, trei preoţi”, cum îi place părintelui Isaia să spună. Generatorul de curent şi panourile solare îmblânzesc vitregia muntelui, dar furtuna şi ceaţa mai iau în stăpânire coama muntelui şi-n zilele de vară.

„Pe 20 iulie e hramul şi aşteptăm credincioşi din toată ţara. Vin la mărturisit şi unii care lucrează de ani buni în străinătate. La fel se întâmplă în ianuarie, căci Sf. Ioan e al doilea hram al schitului. Reparăm drumul cu buldozerul, facem pârtie şi îi aşteptăm. Mulţi petrec Boboteaza aici şi stau să-mi ureze mulţi ani, căci numele de botez mi-e Ioan…” .

Doar măgarii lipsesc. Părintele i-a împrumutat cuiva, căci nu mai au voie să pască în pădure. La Decalog s-a adăugat Legea aceea prin care protejăm sălbăticiunile de animalele domestice. Mai sunt şi alte legi, dar pădurile continuă să se rărească şi terenurile o iau la vale. Astăzi schitul e din nou în pericol, dar nu din cauza tâlharilor, ci a tăietorilor de lemne.

DACIAN BRADEA

Citarea se poate face în limita a 300 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral articolele purtătoare de Drepturi de Autor din cadrul IndependentaRomana.ro sau al revistei INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ fără acordul Fundaţiei literar-istorice "Stoika". Pentru mai multe detalii, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa info@independentaromana.ro


Recomandări

Sfinții Împărați Constantin și Elena

Sfinții Împărați Constantin și Elena Biserica Ortodoxă îi prăznuiește pe 21 mai, pe Sfinții Împărați …

MITROPOLIȚI PRIMAȚI (II) – DE LA AUTOCEFALIE LA PATRIARHAT

MITROPOLIȚI PRIMAȚI (II) – DE LA AUTOCEFALIE LA PATRIARHAT – La 6 decembrie 1896, după …







Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Toate informaţiile şi articolele publicate pe acest site de către colaboratorii şi partenerii revistei INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ şi ai Fundaţiei literar-istorice "Stoika" sunt protejate de dispoziţiile legale incidente. Copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui site sunt interzise. (vezi secţiunea TERMENI ȘI CONDIȚII). Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa info@independentaromana.ro


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

sixteen + 9 =

ATENȚIE! Postaţi pe propria raspundere! Vă rugăm să comentaţi la obiect, legat de conţinutul prezentat in material. Inainte de a posta, citiţi regulamentul. Ne rezervăm dreptul de a şterge comentariile utilizatorilor care nu intrunesc regulile de conţinut prevăzute la capitolul TERMENI SI CONDIȚII. Site-ul IndependentaRomana.ro nu răspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine integral autorului comentariului.




Te-ar mai putea interesa şi articole din: