Ciocoii vechi, ciocoii noi – chipuri schimbate, aceleași moravuri

De ce romanul lui Nicolae Filimon este extrem de actual?

Într-o vreme când romanul abia își făcea simțită prezența pe ulițele literaturii române, Nicolae Filimon apărea ca un fel de bisturiu cu condei. Tăia cu vervă în carnea unei societăți bolnave, dar o făcea cu stil. Publicat în volum în 1863, Ciocoii vechi și noi sau Ce naște din pisică șoareci mănâncă este mai mult decât primul roman realist românesc – este un avertisment cu termen de valabilitate prelungit până în zilele noastre. Și poate chiar mai departe, dacă nu ne trezim.

La prima vedere, povestea lui Dinu Păturică pare o simplă biografie a unui parvenit cu șiretlicuri orientale. Ceea ce face ca romanul să fie tulburător de actual este recurența arhetipului Ciocoiului. Cel de atunci, cu anteriu și călămări la brâu, în epoca fanariotă, apoi cu frac și mănuși albe, iar cel de astăzi, cu costum de firmă și cont pe TikTok.

Filimon, cronicarul cu bisturiu

Nicolae Filimon a fost fiu de preot, cântăreț și epitrop la Biserica Enei, în mod barbar dărâmată în perioada comunistă din ordinul lui Ceaușescu.

Autorul romanului a compus o simfonie amară a moravurilor românești, punându-le pe note și pe personaje. Ciocoii vechi și noi e mai mult decât o satiră de epocă. Este un studiu clinic despre patologia sufletului oportunist. O frescă a vremurilor fanariote, însă una care refuză să se închidă între coperți. Dinu Păturică e doar începutul.

Finalul îl trăim, câteodată, chiar la televizor sau la ghișeu…

Dinu Păturică, arhetipul etern al parvenitului

Cu o față oacheșă, ochi negri, plini de viclenie și o dorință patologică de ascensiune, Păturică nu vrea doar să trăiască mai bine, ci să calce totul în picioare, ca să se vadă singur în vârf. Este omul care slujește, dar numai ca să domine. Care sărută mâna doar până prinde puterea.

Ajuns ciubucciu la curtea fanariotului Andronache Tuzluc, Păturică învață arta ipocriziei cu sârgul unui bursier în administrația de stat. Se specializează în disimulare, lingușeală și manipulare, până când își duce protectorul direct la ruină și, indirect, la groapă. Sună cunoscut? Mai avem și astăzi slujbași devotați care, într-o perioadă relativ scurtă, trec de la Dacie second-hand la flotă personală de mașini și conac în zone privilegiate.

Criticii au vorbit: Filimon a deschis dosarul ciocoilor

George Călinescu nota că romanul lui Filimon este un mic roman stendhalian, cu accente moralizatoare. Un roman social în toată regula. Autorul scrie despre onoare și virtuțile cetățenești, despre amor de patrie, libertate, egalitate și devotament, despre independența presei. Nicolae Manolescu scrie că Ciocoii vechi și noi este capul de serie al unui gen de roman foarte popular în literatura noastră – cel al declinului clasei boierești din secolul al XIX-lea, uzurpată de arendași.

Este prezentat un personaj semnificativ: Dinu Păturică. El este ciocoiul vechi. Despre cel nou va scrie Duiliu Zamfirescu, trei decenii mai târziu – Tănase Scatiu.

Aceeași piesă, alți actori

Privind în jur, te întrebi: unde a dispărut Păturică? Răspunsul e simplu – n-a dispărut. A învățat să se reinventeze. Și-a dat jos anteriul și a îmbrăcat un costum slim fit. A renunțat la ciubucul tradițional și a trecut la consultări strategice, remunerate cu șase zerouri. Nu mai învață greaca la școală domnească, face cursuri online despre leadership și etica în administrație. Și, dacă înainte își servea stăpânul cu dulceață și cafea, acum „servește națiunea” din vorbe. Frumos ambalate, cu fundiță digitală, în declarații de presă sau mesaje pe platformele sociale.

Dinu Păturică trăiește azi sub alte nume și cu altă retorică. Dar privirea i-a rămas aceeași – ușor oblică, mereu evaluativă. Măsoară oportunitățile cu ochiul unui cântar mincinos și se așază exact acolo unde câștigul e sigur, iar responsabilitatea difuză. Tuzlucii de astăzi sunt seniorii din politică sau din afaceri – figuri paterne obosite, înconjurate de acești tineri „performanți”, flatați de realitatea lor digitală, exprimată prin like-uri și share-uri. Ei nu văd că, în spatele fiecărui zâmbet deferent, se ascunde un calcul rece al momentului optim pentru preluarea puterii. Chera Duduca s-a reinventat. Este purtătoare de cuvânt sau specialistă în comunicare – cea care gestionează imaginea publică a șefului, cunoscându-i toate secretele vulnerabile.

În roman, ea nu este doar amanta elegantă a postelnicului, ci și complicea vicleană a tânărului arivist. Împreună, pun la cale o escrocherie cu aer romantic, dar cu miez contabil. Chir Costea Chiorul este negustorul și cămătarul de care au nevoie Dinu Păturică și Chera Duduca. Astăzi este o întreagă industrie: case de avocatură specializate în litigii cu statul, firme de lobby, trusturi de presă care execută la comandă inamicii economici și politici.

Gheorghe – o rudă rară a cinstei

În contrapunct cu degradarea morală generală, apare Gheorghe – vătaful cinstit, slujitorul drept, omul care spune adevărul chiar și atunci când îl costă. În roman, este concediat pentru onestitate. Dar astăzi… câți Gheorghe mai avem? Mai reușesc ei să ajungă undeva? Sau rămân prizonierii unui sistem care îi marginalizează, tocmai pentru că nu vor să se alinieze?

Țăranii cu jalba-n proțap

În finalul romanului, Păturică – stăpân atotputernic pe moșii – jefuiește sălbatic țăranii, care nu mai pot răbda și se răscoală.

La domnie vine Grigore Ghica, care îi primește cu jalba-n proțap, află fărădelegile și dă ordin să se facă dreptate. Dinu Păturică este aruncat la ocnă, unde moare. Duduca fuge peste Dunăre, se mărită cu un turc și, încercând să joace rolul cochetei în casa noului bărbat, este vârâtă într-un sac și aruncată în Dunăre. Andronache Tuzluc moare, iar pe drumul spre cimitir se întâlnesc două care mortuare: într-unul, Dinu Păturică, aruncat la groapa comună; în celălalt, Tuzluc, înmormântat creștinește de Gheorghe.

Chir Costea Chiorul este condamnat să fie bătut în toate piețele negustorești, apoi țintuit de urechi în fața prăvăliei sale. Fostul vătaf Gheorghe, datorită corectitudinii sale, ajunge din opincar mare spătar.

Rezonanțe contemporane

Revenind la realitățile de azi, observăm că, în mijlocul acestui ecosistem al prădătorilor, există o forță latentă. Este majoritatea tăcută, dar nu oarbă. Cea care observă, acumulează frustrare și înțelege perfect mecanismele. Este forța care știe că speranța nu este o strategie – dar nici resemnarea nu este o soluție. Este poporul care încă nu și-a pierdut încrederea fundamentală că, într-o bună zi, își va recuceri drepturile legitime. Romanul Ciocoii vechi și noi nu este doar o lecție de literatură, ci și de luciditate.

Citindu-l, nu poți să nu te întrebi de ce, după mai bine de un secol și jumătate, tipologiile descrise de Filimon trăiesc atât de confortabil în realitatea noastră? Poate pentru că, între timp, nu s-a schimbat decât recuzita. Sau poate, pentru că Dinu Păturică n-a murit niciodată cu adevărat – doar a fost reales. Finalul lui Păturică și al lui Tuzluc pare astăzi o fantezie moralizatoare. Dar poate că este mai mult. Este un avertisment și o promisiune.

Un avertisment că nicio ascensiune bazată pe trădare și jaf nu poate construi ceva durabil. Și o promisiune că justiția, chiar și atunci când este lentă și imperfectă, are o memorie lungă. Căci istoria, oricât de calculată și cinică ar fi, are un obicei ciudat: în cele din urmă, așază pe fiecare în carul mortuar pe care și-l merită. Iar răbdarea celor mulți este fitilul celei mai reci furii.

Ambasador Petru N. Popescu