Contraspionajul din Armata României-Gardienii secretelor militare și naționale

Încercarea forțelor inamice sau a statelor ostile de a afla cele mai bine păzite secrete ale unei țări sau încercarea de a afla informații cu privire la planurile de apărare ale acesteia împotriva unor potenţiali adversari, persoaneostile,precumşi împotriva intenţiilor sau acţiunilor distructive a apărut şi s-a dezvoltat în același timp cu dezvoltarea societății umane. Și, cum mai toate națiile, mici sau mari s-au războit dintotdeauna, cel mai mare pericol la care pot fi expuse trupele proprii este ca secretul planurilor lor de operații să fie aflat de inamic.

Astfel au fost generate formațiuni militare care aveau ca misiune principală contracararea acțiunilor de spionaj desfășurate de statele ostile sau de forțele armate inamice. În evoluția sa contraspionajul militar și-a diversificat natura misiunilor odată cu dezvoltarea metodelor de aflare a unor secrete, cuprinzând măsuri și activități întreprinse pentru a detecta, preveni și contracara activitățile de spionaj și alte forme de infiltrare ale unor forțe sau agenți inamici în interiorul structurilor militare. Scopul principal al contraspionajului militar este de a proteja informațiile sensibile, echipamentele și operațiunile militare de orice tentativa de spionaj sau sabotaj care pot pune în pericol securitatea națională.

Nevoia de cunoaştere a capacităţilor de apărare şi a potenţialului militar al statelor de la sfârşitul secolului XIX-lea şi începutul secolului al XXlea a accelerat înființarea unor structuri specializate mai întâi de informaţii şi, ulterior, a celor de contrainformaţii. Intensificarea acţiunilor de spionaj austro-ungare, bulgare şi ruseşti pe teritoriul Regatului României, începând cu anul 1907, a determinat ca autorităţile militare române să sporească preocuparea pentru contracararea spionajului şi culegerii de informaţii despre forţele armate române. Această preocupare s-a materializat, în anul 1911, printr-o instrucţiune elaborată de Biroul 6 informaţii din Secţia a II-a a Marelui Stat Major (MStM) intitulată „Indicatorul general al unora din chestiunile militare asupra cărora diferiţi agenţi străini caută să obţină informaţii”.

Deși, serviciile de informaţii străine continuau să constituie o amenințare crescândă la adresa securităţii forţelor armate române, aşa cum indica şi un document din 5 octombrie 1911: „la noi, neexistând o lege a contraspionajului în timp de pace, mulţi puteau oferi serviciile lor pentru bani, fără să se expună unui pericol prea mare”. Premisele create de criza bosniacă (1908) şi de declanșarea războaielor balcanice (1912-1913), perioadă în care Rusia ţaristă şi-a amplificat acţiunile de spionaj desfăşurate pe teritoriul ţării noastre atât în vederea cunoaşterii poziţiei guvernului român faţă de aceste evenimente, cât şi pentru a culege informaţii despre mişcarea de eliberare naţională a popoarelor din Balcani (inclusiv despre neînţelegerile apărute în tinerele state din această parte a Europei).

În perioada 1911-1915, la nivelul MStM exista o evidență a persoanelor care au fost identificate cu activități de culegere de informaţii în „Registrul cu persoanele dovedite că s-au ocupat cu spionajul în România”. Pentru contracararea acţiunilor de culegere de informaţii şi descurajarea trădării din partea unor ofiţeri, MStM a propus şi a fost promulgată Legea contraspionajului în timp de pace, prin Înaltul Decret nr. 354 din 29 ianuarie 1913. În timpul Primului Război Mondial ofiţeri din cadrul Secției a II-a a MStM aveau sarcini de identificare a spionajului străin în Regatul României, în cooperare cu Direcţia Siguranţă Generală a Ministerului de Interne. Prin Înaltul Decret nr. 1579 din 18 aprilie 1919, pe baza raportului ministrului de Război, regele Ferdinand I a aprobat modificarea şi completarea Legii de organizare a Ministerului de Război.

MStM era organizat pe două diviziuni, iar în Diviziunea a II-a a fost inclusă şi Secţia a V-a Informaţii şi Contrainformaţii, cu două birouri: Biroul 1 Informaţii și Biroul 2 Contrainformaţii care avea ca misiuni culegerea şi adunarea prin agenţi a informaţiilor secrete din ţările străine, acțiuni de contrainformaţii, contraspionaj, propagandă şi cenzură. În 1925, serviciul de informaţii al MStM a fost ridicat de la rangul de secţie la acela de „diviziune”. Până în 1927 a funcţionat Diviziunea a II-a din MStM, cu o Secţie de Informaţii, compusă din 7 birouri, şi o Secţie de Contrainformaţii, constituită din 3 birouri. În 1927, Ministerul de Război a elaborat „Instrucţiuni provizorii asupra informaţiilor”, prin care se recunoştea că practica lucrurilor a necesitat dezvoltarea de noi organe de informaţii și contrainformaţii pentru analizarea informaţiilor obţinute şi că, în acelaşi timp, a apărut lupta „contra investigaţiunilor adversarului, adică acţiunea contrainformativă, care se dezvoltă din ce în ce mai mult”.

În anul 1933 s-au înființat trei centre de contrainformaţii la Iaşi, Bucureşti şi Cluj, iar în perioada 1935-1936 şi în anul 1937, la Şcoala de Aplicaţie a Artileriei din Timişoara s-a organizat pentru ofiţerii cadeți un Curs de informaţii, contrainformaţii şi cifru. În perioada 1938-1939 s-a remarcat o preocupare continuă pentru sporirea numărului ofiţerilor încadraţi la Secţia a II-a, ca urmare a intensificării acţiunilor subversive şi revizioniste ale URSS, Ungariei şi Bulgariei şi a deteriorării grave a situaţiei politico-militare din centrul şi sud-estul Europei.

La 09 octombrie 1940, Secţia II-a Informaţii şi Contrainformaţii a fost reorganizată în Biroul 1 Informaţii (urmărirea şi semnalarea incidentelor de frontieră, culegerea de informaţii asupra tratamentului românilor rămaşi în teritoriile cedate), Biroul 2 Contrainformaţii şi studii (coordona activitatea contrainformativă în armată şi în afara armatei şi contraspionajul), Biroul 3 Legături externe (coordona activitatea ataşaţilor militari români în străinătate, colabora cu ataşaţii militari străini din România şi rezolva cererile legaţiilor străine în România), Biroul 4 Organe de investigaţii (coordona activitatea centrelor informative şi birourilor statistice militare, numai din punct de vedere tehnic şi administrativ), Biroul Adjutantură și Serviciul Radio.

La intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial, la 22 iunie 1941, Secţia a II-a Informaţii şi Contrainformaţii a fost organizată şi a funcționat în ambele eşaloane ale MStM și a acționat pentru obţinerea de informaţii necesare ducerii acţiunilor de luptă, contracarării spionajului, sabotajelor de pe teritoriul naţional şi contracarării acţiunilor teroriste şi subversive desfăşurate de persoane sau grupuri ostile. După punerea în aplicare a Convenţiei de armistiţiu, semnată la Moscova (12/13 septembrie 1944) cu URSS, Marea Britanie şi SUA, prin Decretul nr. 3506 din 29 noiembrie 1946 şi articolele 12 şi 24 din Legea nr. 452/1946 cu privire la organizarea Ministerului de Război, Secţia a II-a Informaţii şi Contrainformaţii a fost eliberată de misiunea contrainformativă în armată, iar asupra acestei hotărâri nu s-a mai revenit.

Prin Decizia ministerială nr. 2541 din 29 martie 1947, Secţia a II-a Informaţii şi Contrainformaţii s-a transformat în Secţia a II-a Instrucţie Informativă de Luptă şi Legături Externe, pierzându-şi caracterul său informativ-operativ, iar elementele structurale de contrainformaţii militare au fost scoase din organica acesteia. Activitatea informativă a Secţiei a II-a a fost limitată doar la studiul evenimentelor apărute în presă sau comentate la emisiuni de radio. La 30 august 1948, prin Decretul nr. 221 privind înfiinţarea şi organizarea Direcţiei Generale a Securităţii Poporului din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, a luat fiinţă Direcţia a IV-a Contrainformaţii Militare.

Această direcție a preluat activitatea de contrainformaţii militare, cu sarcinile de contraspionaj şi de supraveghere în domeniul militar, trecând la rândul ei prin diverse transformări, şi a funcționat în această organizare până în decembrie 1989.

Noul context geopolitic de după 1990 a avut o influență majoră determinînd revenirea la tradiţiile militare ale activităţii de contrainformaţii din Armata României. Acest moment a avut loc după aprilie 1990, când prin ordinul ministrului Apărării Naţionale s-a înfiinţat Direcţia Contraspionaj a MApN. Ulterior, în baza Decretului nr. 100/1990 al Consiliului Frontului Salvării Naționale şi a Ordinelor ministrului Apărării Naţionale, Direcţia Contraspionaj a funcţionat ca structură departamentală a MApN, aflată în subordinea nemijlocită a ministrului apărării. După înfiinţarea Direcţiei Contraspionaj a MApN, în scopul prevenirii scurgerilor de informaţii şi contracarării acţiunilor de spionaj la adresa personalului şi activităţii MApN, aceasta a fost într-o continuă transformare, context în care structura şi-a schimbat denumirea, concomitent cu lărgirea atribuţiilor funcţionale, în Direcţia Protecţie şi Siguranţă Militară (1997), Direcţia Siguranţă Militară (2001), respectiv Direcţia Contrainformaţii şi Securitate Militară (DCISM) în 2006.

Din momentul aderării României la NATO, structurile de contrainformaţii şi securitate militare, ca partener credibil, eficient şi necesar, au susţinut interesele naţionale şi euroatlantice prin integrarea şi participarea activă în cadrul Comunităţii Naţionale de Informaţii, precum şi în cadrul Comandamentului Aliat de Contrainformaţii (ACCI). Astfel, identitatea Direcţiei Contrainformaţii şi Securitate Militară a fost consolidată în cadrul sistemului de asigurare a securităţii naţionale, pe dimensiunea sa militară, dar şi din perspectiva interoperabilităţii cu aliaţii și partenerii din NATO și UE.

După promulgarea legii privind informaţiile clasificate şi a Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, cât şi a Normei privind protecţia informaţiilor clasificate ale Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord în România, Ministerul Apărării Naţionale a devenit instituţie abilitată prin lege să stabilească, pentru domeniul său de activitate şi responsabilitate, structuri şi măsuri proprii privind coordonarea şi controlul activităţilor referitoare la protecţia informaţiilor secrete de stat, devenind astfel autoritate desemnată de securitate.

A fost evidentă necesitatea apariţiei unei structuri care să coordoneze şi să armonizeze, din punct de vedere administrativ, dar mai ales legislativ, componenta securităţii militare la nivelul întregii armate. DCISM a fost promotoarea constituirii structurilor de securitate la toate eşaloanele armatei, asigurând autorizarea pentru acces la informaţii clasificate a întregului personal al MApN, coordonarea activităţii de securitate fizică şi a documentelor naţionale, cât şi a celor NATO, UE şi echivalente clasificate.

De asemenea, tot componenta de securitate militară gestionează, prin patru autorităţi acreditate, securitatea reţelelor şi sistemelor informatice şi de calculatoare, precum şi managementul activităţii criptografice. Atribuţiile componentei de securitate militară sunt derivate direct din legislația națională.

În prezent, specialităţile militare din arma Informaţii pentru Apărare, asociate activităţii DCISM, sunt: contrainformații militare, securitate militară şi criptologie militară. În ultimii ani, capacităţile operaţionale ale DCISM şi calitatea acţiunilor specifice au crescut prin participarea personalului propriu la misiunile desfăşurate în teatrele de operaţii şi în cadrul comandamentelor NATO și UE, prin dezvoltarea componentelor de securitate a sistemelor informatice, de comunicaţii, apărare cibernetică şi criptografice, prin cooperarea cu structuri similare din state NATO și UE, precum şi prin adaptarea instrucţiunilor şi procedurilor specifice la noul spectru de ameninţări de securitate. În acest context, preocuparea permanentă a specialiștilor DCISM o reprezintă elaborarea de produse informative cu un puternic caracter anticipativ, oportune, obiective, care să sprijine eficient procesul decizional în domeniul militar.

Aşadar, structurile de contrainformaţii organizează şi desfăşoară măsuri informative pentru prevenirea surprinderii, constând în: culegerea de informaţii despre fenomene, evoluţii, activităţi, acţiuni, structuri, persoane; prelucrează informaţiile, le selectează, evaluează şi le diseminează în scopul avertizării asupra pericolelor ce vizează securitatea naţională; informarea curentă despre evoluţia unor probleme de interes deosebit.

Dinamica tot mai accentuată şi mai complexă a mediului de securitate din ultimii ani a necesitat imperativ creşterea vitezei de reacţie a structurilor de contrainformaţii şi securitate militară, prin informarea operativă şi eficientă a beneficiarilor, concomitent cu protecţia informaţiilor şi a mediilor de propagare a acestora, toate în contextul combinării noilor tipuri de riscuri şi ameninţări cu cele clasice.

Pentru succesul operaţiilor militare experienţa a demonstrat că este necesar ca suportul de contrainformaţii militare să fie unul puternic, apt să furnizeze liderilor politico-militari date şi informaţii relevante, obiective și cât mai detaliate, despre o gamă cât mai completă de elemente de interes, în timp oportun. În acest moment, Direcţia Contrainformaţii şi Securitate Militară este o instituţie parte a sistemului naţional de apărare, fiind o structură modernă, flexibilă şi capabilă să gestioneze riscurile şi ameninţările la adresa organismului militar.

Col. (r) Antonio Marinescu