Cum explică Eminescu rădăcinile ontologice ale expansionismului rusesc

Eminescu a înțeles, înainte de verdictul „Congresului de la Berlin – (1/13 iulie 1878), că dreptul invocat de el, nu va avea câștig de cauză, într-o Europă nepregătită să abandoneze ea însăși rămășițele semibarbariei, cu atât mai mult, să facă față celei asiatice. Eminescu a început să caute semnele genunii care determină comportamentul Rusiei, dincolo de pretinsul său misionarism istoric. Le găsește, începând cu articolul „Tendințe de cucerire”, publicat la 7 aprilie 1878.

Obsesia alergării după „granițele naturale”, la o seminție condamnată să nu le găsească, i se înfățișează ca un destin nefericit, deformator de inteligențe, în stare să trezească o nesfârșită compătimire: „Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritoare, așezate pe stepe întinse a căror mon(o)tonie are înrâurire asupra inteligenței omenești lipsind-o de mlădoșenie și dându-i instincte fanatice pentru idei de o vagă măreție, Rusia e, în mod egal, muma mândriei și a lipsei de cultură, a fanatismului și a despoției. Frumosul e înlocuit prin măreț, precum colinele undoniate și munții cu dumbrăvi ai țărilor apusene, sunt, acolo, înlocuite prin șesuri fără capăt. În tendințele de cucerire, în așa-numitele misiuni istorice, care-și caută marginile naturale, nu e nimic dedesubt decât, pur și simplu neștiința și gustul de spoliare.

În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce-i lipsește în chiar sufletul lui; sub nici o zonă din lume, nu va găsi ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul muncii a multe generații dedate la lucru”. (M.Eminescu OPERE X. PUBLICISTICĂ. 1 noiembrie 1877 – 15 feb. 1880. Timpul, Ed. Acad., București, 1989, pg. 73 – 74). Deși, imensă ca întindere, față de Europa civilizată, Rusia e asemenea unui Flămânzilă, mâncător de brazde de pământ, fără șansa de a se sătura vreodată și de a-și găsi liniștea, lăsându-și vecinii în pace: „Căci stă oare destoinicia unei nații în vrun raport cu întinderea teritoriului pe care ea-l ocupă? / Mica Veneție era odată o mare putere europeană prin cultura ei intensivă, prin artă, prin industrie, prin judecata sănătoasă a aristocrației ei.

Dar toate aceste condiții de mărire erau câștigate prin muncă îndelungată, deprinderea și priceperea se moștenește apoi din neam în neam, încât chiar astăzi ciceronii venețieni au păstrat mai mult gust în judecarea tablourilor decum au mulți profesori de estetică.” În spatele grandorii spațiale, Eminescu zărește ceea ce de fapt și este, nimicul:

„De aceea ni se pare că, din nefericire, rușii sunt sub dominarea unui deșert sufletesc, a unui urât, care-i face să caute în cuceriri, ceea ce n-au înlăuntrul lor. Nouă ni se pare că, cercurile culte, în loc de a stăvili, horor vacui, în loc de a-l împleo prin muncă și cultură, îl sumuță contra Europei, pe care o numesc îmbătrânită și enervantă, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominația rusească”. Din nefericire, strălucita intelighenție din a doua jumătate a sec.

XIX n-a reușit să europenizeze suficient Rusia, perioada sovietică reprezentând continuarea expansiunii deșertului sufletesc care a amenințat, să se întindă peste toată Europa, resuscitând, pentru România vechile rupturi din Basarabia și Bucovina, Eminescu avertiza Europa că nu este ferită de pericolul asiatic: „Europa le pare astăzi în starea în care era Bizanțul la apariția unui neam de asemenea mongolic, a turcilor. În locul civilizației grecești înflorit-au în Bizanț, o cultură turcească? Deloc. Tocmai așa nu va înflori o cultură moscovită pe pământurile supuse rușilor, pentru că lipsește rădăcina subiectivă a unei asemenea culturi.

Mimarea Europei Occidentale, începând cu Petru I, n-a dus la o veritabilă însușire a culturii, căci pornirile expansioniste s-au acutizat sub masca unui misionarism creștin. Eminescu sugerează că nici gloriile rusești ale veacului său, n-au ieșit din promiscuitatea semibarbariei, consimțind la expansiunea deșertului sufletesc al politicii oficiale. Că este așa, ne-o confirmă faptul că, în epocă, românii erau scandalizați de comportamentul marelui poet rus Aleksandr Pușkin, care, primit cu ospitalitate în Basarabia s-a dezis lamentabil de prestigiul de intelectual al libertății, fiind considerat de unii, un Byron rus. Pușkin, care are și azi un bust în Parcul Gloriilor din Chișinău, nu-i mai scotea pe basarabeni din „țigani”, „proști”, orașul fiind pentru el o sodomă.

Delicatul Vasile Alecsandri a fost consternat de șovinismul lui Pușkin și i-a dat o replică pe măsură: „Fiind mai negru ca țiganii/ Ce-ai tot cerșit la noi cu anii?/ Tu, cel primit cu dor de sus, / Nici bogdaproste nu ne-ai spus./ Cu dar de pâine și de sare,/ Cu vin din valea noastră mare/ Te-am ospătat dar tu în zori, / Râzând, teai scârnăvit în flori./ Apoi prin codrii de milenii/ Ai tot umblat, râzând alene,/ Ei, vezi, atunci pun mâna-n foc:/ Tu n-ai fost cal arab, ci porc”.

Așa-zisa „cestiune orientală”, confirmă Eminescu, nu-i pentru Rusia decât poftă de deșertificare și a popoarelor răsăritene: „De mult, dar mai cu seamă de o sută cincizeci de ani încoace, ținta cuceririlor rusești sunt țările răsăritene ale Europei. Nu mai vorbim de cuvântul d-lui Aksakof, care vede întinzându-se panslavismul în miezul Europei, în țările coroanei habsburgice până la Marea Adriatică. C-un cuvânt, în loc de a desfășura activitatea înlăuntru, ochii vecinului nostru sunt pironiți cu flămângiune asupra Apusului, cercurile culte umplu golul sufletesc cu fantasmagoria unui imperiu care ar ajunge de la Sibir până sub zidurile Veneției și apoi mai departe … tot mai departe” (M.Eminescu, op.cit., pg. 74).

Chestiune de mistică mitologică, departe de orice creștinism, a prezis poetul, rușii făcând, din mistica unui presupus al lui Petru cel Mare, o misiune istorică: și această misiune tainică o împlinesc apoi diplomații și baionetele. (Există testamentul lui Petru cel Mare sau nu există; în capetele a mii de oameni care dau tonul în Rusia). Războiul a fost declarat Porții, pentru a elibera pe creștini – în formă – în fond însă pentru a cuceri întreg Imperiul Otoman într-un mod care să poată fi înghițit, mai de voie, mai de nevoie, de Europa.

După Turcia urmează Imperiul habsburgic, după dânsul cine mai știe. Scopul fictiv al războiului și scopul adevărat sunt diametral opuse”. (Ibidem). Nu întâmplător, deși agoniza, Rusia țarilor, a înlocuit rapid motivația misionară a creștinismului pravoslavnic cu ideologia marxist-leninistă a „revoluției mondiale”. Există dovezi clare că, după căderea Germaniei naziste, Stalin voia să supună întreaga Europă. Și a ajuns, dejucându-i-se planurile, nu doar până în inima Imperiului habsburgic, decedat între timp, ci chiar până în cea a Germaniei.

La 5 martie 1937, Șeful Direcției Politice a Armatei Roșii, Jan Homarnic, declarase: „Armata Roșie va considera misiunea bolșevică îndeplinită atunci când vom stăpâni globul pământesc”. De ce nu și universul întreg, cum zice, ironic, Eminescu. În cărțile sale, Victor Suvurov (V.S. „Ultima republică”, Ed. Polirom, Iași, 1997) arăta că Stalin nu a fost satisfăcut că pacea din 1945, nu i-a adus la picioare întreaga Europă, în pofida faptului că Roosevelt fusese dispus să i-o ofere. Profeții nu sunt niciodată ascultați. Iar toată strădania lui Eminescu de a deschide ochii măcar contemporanilor săi a eșuat. O spune el însuși, la 9 august 1878:

„E o adevărată nenorocire de-a prevedea tot și de a nu putea împiedica nimic. Tot ce s-a întâmplat, în urmă am prevăzut și, încărcați cu hulă și cu ocară din partea presei liberale, ne duceam păsul liniștiți, știind că vremea ne va da dreptate și cuprinși de durerea că, puși afară din cercul vieții publice, nu putem mișca nici degetul cel mic pentru a opri dezastrul”. Așadar, Eminescu a înțeles că în 1878 a fost pus afară din cercul vieții publice, punere în afară care se va desăvârși la 28 iunie 1883!

Aceste dezvăluiri și previziuni ale lui Eminescu vor fi confirmate de cel mai important scriitor rus din sec. XX Aleksandr Soljenițân. Marele dezident vedea faptele întrun sens eminescian, confirmându-l pe Krzyzanowski, o strălucită minte politică de la începutul sec. XX, care îl „plagia” parcă pe Eminescu: „Rusia originară nu are rezerve și forțe culturale și morale pentru asimilarea tuturor periferiilor. Acest lucru istovește nucleul național rus”. Soljenițân aducea adevărul la zi în 1990: „Astăzi această previziune a lui Krzyzanowski are semnificații înmiiite: nu avem forțe pentru periferie, nici economice, nici sufletești. Nu avem suflu pentru a fi, dărâma-sar de pe grumazul nostru. Imperiul ne strivește și ne suge puterile și ne grăbește pieirea.

Văd însă cu adâncă neliniște cum conștiința de sine a națiunii ruse, care ne trezește în multiplele ei destine, nu se poate nici de cum elibera de gândirea statului enorm, de înșelătoria imperiului; gândirea aceasta a preluat de la comuniști acel găunos patriotism sovietic” care n-a făcut decât să secătuiască ultima forță productivă a deceniilor trecute pentru înarmări nelimitate, nimănui necesare și acum distruse, făcându-se de rușine, prezentându-ne întregii planete ca pe niște cotropitori cruzi și lacomi – când în realitate genunchii noștri tremură și iaca, iaca ne prăbușim vlăguiți, (Aleksandr Soljenițân, „Căderea Imperiului comunist sau cum să reformăm Rusia”).

El dădea exemplul Japoniei, care a ajuns o mare putere economică și culturală după ce a renunțat la veleitățile imperiale. După căderea comunismului Rusia trebuia să condamne ritualic, imperialismul sovietic și toate crimele și cuceririle armate. Referindu-se la Basarabia, Soljenițân considera că este dreptul ei să se unească cu România, dacă dorește. Asta o spunea înainte de războiul transnistrean din 1992.

Dar nu revenea atunci Rusia la vechile ei apucături mânate de „deșertul sufletesc” despre care scria și vorbea Eminescu? O întrebare de mare actualitate pe care ne-o punem sună astfel: are astăzi rusia lui Vladimir Putin forța spirituală de a asculta glasul ultimului ei mare profet, pe deplin europenizat, dar tocmai de aceea și rus adevărat?

Geo Călugăru