Curiozități lingvistice XVII-Complexele și complexitățile pluralului în limba română

Pluralul reprezintă una dintre cele mai importante categorii gramaticale ale substantivului din limba română. Deși, la prima vedere, pare doar un procedeu prin care se exprimă ideea de „mai multe” entități, analiza lingvistică arată că pluralul are funcții și valori mult mai variate și mai profunde. Funcția de bază a pluralului este aceea de a exprima existența unei mulțimi de obiecte, ființe sau idei. În acest sens, pluralul delimitează cantitativ realitatea: carte – cărți, copil – copii, floare – flori. Aceasta este valoarea fundamentală și cea mai transparentă, vizibilă în toate registrele limbii.

În acest număr și in următoarele vom descrie dificultatea pluralului în limba română care provine din varietatea formelor, și din evoluția permanentă a limbii. Normele academice încearcă să surprindă această evoluție, dar ele nu pot întotdeauna ține pasul cu modul în care vorbitorii folosesc efectiv cuvintele.

Unul dintre aspectele cele mai interesante ale limbii române este existența unor substantive care, deși au aceeași formă la singular, își schimbă genul, sensul sau chiar ambele odată cu trecerea la plural. Acest fenomen ilustrează vitalitatea și complexitatea vocabularului românesc, precum și capacitatea lui de a conserva, în structura cuvintelor, nuanțe semantice diferite în funcție de contextul de utilizare.

Multe substantive polisemantice dezvoltă pluraluri distincte, fiecare specializat pentru un anumit înțeles. Această situație apare atunci când, în evoluția limbii, un cuvânt a căpătat sensuri noi, care au fost apoi „fixate” în alt tip de plural decât sensul de bază.

Limba distinge prin plural sensuri complet diferite, evitând astfel ambiguitatea. Substantive cu trei forme de plural Un exemplu este cuvântul corn. În funcție de ceea ce denumește, pluralul devinecorni, atunci când se referă la instrumentul muzical; cornuri, când desemnează produsul de patiserie; coarne, pentru formațiunile osoase ale animalelor.

Și substantivul cap oscilează între pluralurile capi (conducători), capete (părți anatomice) și capuri (promontorii). În acest caz, pluralul nu marchează doar diferențe semantice, ci și apartenența la câmpuri conceptuale distincte—social, biologic, geografic.

Prima accepțiune a cuvântului bob, substantiv neutru cu pluralul boburi, se referă la o instalație de ridicare a materialelor de construcție, dar și sania sportivă de mare viteză, cunoscută internațional sub numele de bobsleigh. Etimologic, termenul provine din engleză și franceză, fiind un împrumut modern, intrat în limbă odată cu popularizarea sporturilor de iarnă.

A doua formă, bob cu pluralul bobi, este un substantiv masculin provenit din slavă veche (bobu) și denumește planta leguminoasă cu păstăi mari, cunoscută popular sub numele de măzăriche. Cea mai cunoscută accepțiune a cuvântului bob, substantiv neutru cu pluralul boabe, se referă la sămânța cerealelor și a legumelor, sens atestat în toate dicționarele importante.

Acest bob aparține fondului principal de vocabular și reprezintă forma cea mai frecvent utilizată. În limba română, cuvîntul bob ilustrează foarte bine existența mai multor omonime, diferențiate nu doar prin sens și origine, ci mai ales prin gen gramatical și formele de plural.

Astfel, substantivul neutru cu sensul de „sămînță, grăunte” are pluralul boabe, în timp ce substantivul masculin, cu un sens apropiat, formează pluralul bobi (mai ales în expresia a da în bobi= a ghici). Alte două substantive neutre, provenite din împrumuturi englezești, se disting clar prin pluralul boburi. Unul denumește o instalație folosită la ridicarea materialelor de construcție, iar celălalt desemnează un tip de sanie utilizată în sporturile de iarnă.

Un caz aparte îl constituie bob din domeniul coafurii feminine, împrumut relativ recent din engleză, care nu a fost mult timp consemnat de dicționarele generale. Acest termen este folosit în mod obișnuit ca substantiv invariabil în plural, fiind preferat mai ales în construcții precum tunsori bob,coafuri bobsaustiluri bob, unde pluralul este marcat de substantivul determinat, nu de cuvîntul bob însuși. Substantivul moț ilustrează în mod exemplar bogăția semantică a limbii române și capacitatea acesteia de a forma omonime parțiale cu sensuri surprinzător de diverse.

Una dintre accepțiunile importante este cea legată de locuitorii din zona Abrud–Câmpeni, cunoscuți sub numele de moți (la genul masculin) sau moațe (la genul feminjn). În acest caz, forma masculină moț și femininul moață capătă funcție etnonimică, desemnând o comunitate cu identitate culturală distinctă.

Un alt plural, moțuri, trimite către sensurile concrete ale cuvântului: șuviță de păr, smoc de pene, ciucure sau vârf. Acesta este pluralul care păstrează cel mai bine imaginea originară a termenului, aceea a unei protuberanțe sau a unui element bine conturat, aflat deasupra unui ansamblu.

Al treilea plural, moațe, desemnează funde, bigudiuri sau ornamente similare. Este o formă mai puțin întâlnită în vorbirea oficială, dar prezentă în limbajul popular, unde păstrează o nuanță afectivă și ludică.

Substantivul car este unul dintre acele cuvinte aparent simple care dezvăluie, la o analiză atentă, multiple straturi semantice, etimologice și morfologice. Prima accepțiune a termenului, car cu pluralul cari, desemnează insecte dăunătoare din ordinul coleopterelor, cunoscute popular ca „viermi de lemn”. A doua formă, car cu pluralul caruri, aparține universului tehnologic modern. În această situație, termenul denumește cilindrul mobil al mașinii de scris, piesă esențială pentru deplasarea hârtiei și pentru succesivitatea rândurilor.

Provenit prin adaptare din engleză și franceză, acest sens este un împrumut relativ recent, intrat în limbă odată cu răspândirea mașinilor de scris. Cea de-a treia formă, car cu pluralul care, este fără îndoială cea mai cunoscută și cea mai veche în limba română. El desemnează vehiculul cu patru roți, folosit în gospodăriile rurale pentru transport.

Când cuvântul cot trimite la articulația brațului, forma corectă este coate: a-și pune coatele pe masă”, „a se sprijini în coate”. Mult mai puțină lume folosește astăzi forma coți, cu funcție tehnică și arhaică, o veche unitate de măsură pentru lungime, egală cu distanța de la cot la încheietura palmei, care varia în funcție de regiune, dar era aproximativ 0,6 metri.

Era o unitate de măsură tradițională, precum alte unități vechi românești, precum stânjenul și palma. Când „cot” desemnează o schimbare de direcție, fie ea în râu, drum, burlan sau țeavă sau istorisire, pluralul devine coturi. În expresii avem „coturile drumului”, „coturile râului de munte”, „un fir narativ plin de coturi”.

În limba română există o serie de substantive care prezintă plural dublu, fără ca această variație să aducă o schimbare de sens. Exemple precum roți/roate, boli/ boale, câmpuri/câmpii sau obiceiuri/obiceie arată coexistența unor forme moderne și a altora învechite ori regionale. În uzul actual, una dintre variante este preferată și considerată normativă, întrucât forma pereche a rămas fie arhaică, fie limitată la anumite zone ale țării.

Cu toate acestea, formele vechi nu au dispărut complet din limbă: ele s-au conservat în expresii familiare, proverbe sau formulări tradiționale care circulă încă în vorbirea populară. De pildă, spunem: Câte bordeie, atâtea obiceie, Îi pun bețe în roate (să precizăm că „roate” este în acelaşi timp forma de plural a lui „roată”, cu sensul de „unitate militară cu un efectiv aproximativ egal cu cel al unei companii”) sau L-a băgat în boale, a-și lua câmpii.

Florentin Streche