Daniel Neguț, în dialog cu Maria Costeschi

„Breasla noastră ar trebui să își asume un tip de rol parental cu publicul: el trebuie ‘hrănit’ sănătos și conform cu nevoile sale” -spune actrița Maria Costeschi Bârsan

Actrița Maria Costeschi Bârsan a absolvit ‘Facultatea de Arte’, din cadrul Universității ‘Hyperion’, în anul 2019, la clasa Constantin Florescu și Maia Morgenstern, iar în anul 2021 a finalizat și masterul, în aceeași formulă. Ea spune că, în cariera sa de până acum, s-a axat în mod special pe teatru. În ultimii 5 ani, Maria Costeschi Bârsan a colaborat cu Teatrul Indart, Teatrul Apropo, Teatrul Nou, Teatrul ‘George Ciprian’ din Buzău, Asociația ‘Anima Allegra Art’, Teatrul Mic din București și Syarela Arts.

Când și de ce ai decis să devii actriță?

Decizia de a deveni actriță a venit în urma participării la un curs de actorie, când eram în clasa a șaptea. Era o atmosferă foarte plăcută, oamenii erau deschiși, ne distram, iar la final aveam discuții despre ce am făcut în ziua respectivă: ce am creat, ce poate fi îmbunătățit, cum ne ajută ceva anume și în viața noastra socială. Exista o coeziune a grupului pe care am căutat-o peste tot după aceea: și în liceu, când am avut marele noroc de a urma cursurile Școlii de teatru a Deliei Nartea și după, în toate colectivele creative din care am făcut parte.

Căutarea asta a avut mai mult sau mai puțin roade, dar am reușit să îmi găsesc locul peste tot. Iar acum îmi dau seama că probabil asta era lecția principală pe care o aveam de învățat.

În ce măsură ai fost susținută de cei apropiați/părinți?

Mama a fost și încă este cel mai mare fan al meu. M-a susținut de la început, probabil și pentru că și ea avusese niște înclinații către o meserie vocațională, pe care nu și le-a urmat. În rest, în jurul meu a fost multă gălăgie, pe care datorită ei am reușit să o ignor și să îmi văd mai departe de drum.

Care este părerea ta despre condiția actorului român, astăzi?

‘Actorul român’ e format din multe tabere, găști, oportunități. Pe lângă alegerile fiecăruia în ceea ce privește traiectoria profesională, e destul de clar că, în afară de câteva excepții’ suntem în același timp o specie pe cale de dispariție și suferim de o acută suprapopulare.

Sunt (prea) multe școli, (prea) mulți absolvenți și (prea) puține spații organizate sau subvenționate în care ne putem manifesta. E ca lupta pentru supraviețuire din autobuz: unii nu mai apucă nici să se urce, unii găsesc loc pe scaun, alții reușesc să se lipească de o bară ca să aibă echilibru, câțiva, la prima frână, se dezechilibrează și cad peste alții. Și autobuzul n-are aer condiționat.

Se poate trăi din actorie?

Da, se poate trăi din actorie. Mai faci compromisuri din când în când, îți pui și 2-3 spectacole pe zi, te trezești cu noaptea în cap sau te culci inuman de târziu, ca să apuci să le faci pe toate. Dacă un puști mi-ar zice că vrea sa devină actor, argumentul contra nu ar fi ‘N-o să ai bani’.

Mai avem public doritor de teatru?

Publicul de teatru este în continuă dezvoltare. Sunt oameni care merg la teatru să se destindă și atât, sunt oameni care vor să își răspundă la niște întrebări sau să găsească altele noi pe care să și le pună. Breasla noastră ar trebui să își asume un tip de rol parental cu publicul: el trebuie ‘hrănit’ sănătos și conform cu nevoile sale.

Și-atunci, actorul trebuie să ofere doar ceea ce dorește publicul, ori ar fi loc și de ceva educație teatrală?

Recunosc că pentru discuția despre educația teatrală nu prea mi-am făcut temele. Dar cred că e important să știm la ce ne referim exact: la a face educație culturală/ socială prin teatru sau la a educa viitori spectatori.

Dacă ne referim la prima, da. Dacă ne referim la viitori spectatori, experiența mea cu spectacolele pentru copii mă face să fiu ușor pesimistă. Un spectator educat e, în primul rând, un om educat. Asta nu înseamnă că trebuia să aibă studii superioare sau biblioteci de specialitate citite, ci un clasic bun simț. Noi, de pe scenă, putem să facem câte ceva, dar totul pornește de la părinți, dacă ei își pregătesc în vreun fel copilul înainte să meargă la un spectacol: nu urlăm, nu ne urcăm pe scenă, nu luăm la bătaie personajele negative (da, s-a întâmplat de mai multe ori)!

Avem actori capabili să câștige mari premii internaționale, poate chiar Premiul Oscar?

Avem actori extraordinari, mult mai mulți decât știe chiar și cel mai ‘plimbat’ spectator. Ce nu avem? O platformă pentru ei și un spirit general de ‘Și noi putem’. Când grijile de zi cu zi legate de chirie, întreținere și facturi sunt copleșitoare, gândurile la Oscar, Cannes sau Sundance par aproape puerile. Dar avem deja multe exemple de actori și regizori români recunoscuți pe plan internațional, așa că scoate și țara noastră, ușorușor, capul spre suprafață, iar generațiile viitoare o să aibă, cu siguranță, un procent mai mare de artiști care vor colabora și excela în alte țări.

Te rog să faci o comparație între generațiile tinere de actori și cele din urmă cu 10/20/40 de ani…

Actorii se schimbă, odată cu societatea. Cândva în turneu se pleca cu 5 cutii de pălării per actriță, mergeau cu trenul și jucau în frig spectacole de câte 3-4 ore. Acum plecăm cu mașina personală, venim cu haine de acasă, jucăm ceva de o oră jumate, că lumea nu are răbdare de mai mult. Și lor și nouă ne-a fost greu, în sensuri diferite. Ceea ce cred că trebuie punctat e că erau niște vremuri când actorii erau vedete, modele de urmat, poate chiar ‘trendsetters’. Acum, punctele de interes mondene sunt altele.

În ce proporție consideri că un spectacol de succes este meritul regizorului, ori al actorilor?

u cred că armonia naște spectacole bune și durabile. Cu toate că ni se inoculează încă din facultate că fără chin și lacrimi nu se poate crea, că ‘Arta cere sacrificii’, de obicei de ordin psiho-emoțional, am avut norocul să am parte de experiențe care au dovedit contrariul. Degeaba ai regizor dedicat și plin de idei, dacă actorii sunt neimplicați și reticenți la propuneri.

Degeaba ai actori doritori de nou și creativi, dacă regizorul nu își propune să unească grupul și să-l îndrume spre excelență.

Consideri că viziunea regizorală are dreptul să ofere publicului chiar și variante vulgare ale unor piese – să zicem – serioase?

Dacă aș întreba 100 de oameni, aș primi 101 definiții pentru vulgaritate. Nevoia de a cosmetiza acut realitatea și de a arăta o lume idilică a cam dispărut de pe scenă și din gândurile regizorilor, curent care mi se pare foarte sănătos. Cu toate astea, a scandaliza publicul doar de dragul șocului, a-l pedepsi, de fapt, pentru că este pudibond, nu cred că este atât de cathartic pe cât ne închipuim. Problema e că sunt și spectatori care se simt atacați sau judecați, intră într-un soi de luptă pentru credințele cu regizorul, cu spectacolul, cu teatrul.

Ceea ce cred că ar trebui să taxăm este ipocrizia oamenilor.

Ai accepta să joci orice rol doar pentru bani, ori ai anumite rigori pe care le respecți, chiar dacă asta ar însemna renunțarea la un onorariu frumușel?

N-aș accepta nimic gratuit, nu din punct de vedere financiar, ci ca sens. N-am o problemă cu nuditatea, cu limbajul colorat sau cu poziționări radicale în ceea ce privește religia. Dau exemplele astea pentru că mi se par cele mai intens dezbătute în momentul de față și pentru că m-am și ciocnit de ele. Joc cu drag prostituate, dacă accentul se pune pe ele ca ființe umane tridimensionale și nu aspectele concrete ale meseriei lor.

În final, un mesaj pentru cititori!

Vă mulțumesc că ați avut răbdare până la final. Mergeți la teatru cât de des puteți, peste tot: la stat, la independent, în provincie, la cafe-teatru, în spații cu scaune comode sau în subsoluri, urmăriți actori consacrați și tineri care acum își croiesc un drum și o carieră. Plângeți-vă toate lacrimile în întunericul sălii de teatru. Și râdeți tare, cu poftă și din toată inima.

Daniel Curcanu Neguț