Daniel Neguț, în dialog cu Silvia Clara Ionescu

“Uneori, ai senzația că adevăratul teatru este în viața reală, nu pe scenă. Multi oameni sunt falși, jucând roluri bine regizate,” spune actrița Silvia Clara Ionescu

Silvia Clara Ionescu a absolvit Facultatea de Arte, Secția Actorie, de la Universitatea Hyperion în anul 2010, avându-i ca profesori pe Virgil Ogășanu și Ruxandra Sireteanu. În perioada facultății a interpretat mai multe roluri, în piese de Marin Sorescu, Matei Vișniec sau Henrik Ibsen, iar apoi a activat mai ales în proiectele Teatrului Independent InDart, unde este – deopotrivă – actor și regizor, dar și autoare de piese de teatru.

Trebuie menționat faptul că, pentru prestațiile sale pe scenă, a primit mai multe premii, printre care premiul pentru cea mai bună actriță, în piesa „Divorț în ziua nunții”, la Festivalul Internațional de Teatru Comic 7B – Buzău, ori premiul pentru cea mai bună actriță în rol secundar, în piesa „Trăiește-ți fanteziile” – secțiunea profesioniști, la Serile Teatrului Studențesc.

Am început acest interviu cu o lămurire necesară:

DN: Am înțeles că Silvia Clara Ionescu nu este numele tău real.

SCI: Nu este. Dar e numele meu de scenă. Și aș vrea ca spectacorii să rețină acest nume, atunci când îl vor vedea pe afișele spectacolelor.

DN: Ce înseamnă teatrul pentru tine ?

SCI: Pentru mine, teatrul înseamnă menire de sine! Este drumul pe care mi l-a dat Dumnezeu ca să-l traversez! Din punctul meu de vedere, actoria este un dar divin. Bine, glumind puțin (sau poate că nu!) cred că teatrul este un lucru important pentru toată lumea. Pentru că, uneori, ai senzația că adevăratul teatru este în viața reală, nu pe scenă. Mulți oameni sunt falși, jucând roluri bine regizate.

DN: De când ai această pasiune și cum s-a transformat pasiunea în meserie?

SCI: Am început la 12 ani, cu un gând care mi-a traversat prin minte. Povestea începe așa: aveam 12 ani, cand am primit un cățeluș de ziua mea și îl plimbam și am avut întotdeauna obiceiul acesta, poate straniu, pentru unii, să pun întrebări către Univers! Să întreb: Doamne, de ce m-am născut? Ce ar trebui să fac? De ce sunt aici? Și am primit și răspuns, culmea, prin telenovele! Mi-a plăcut atât de mult o actriță, încât am spus nu numai că și eu pot să fac asta, ci – mai mult – că eu asta trebuie să fac!

DN: Care a fost prima reacție a apropiaților (inclusiv părinți), atunci când au aflat de intenția ta de a fi actriță?

SCI: Primul cu care am discutat a fost tata. El a fost primul care a aflat intenția mea, într-un moment în care mă certasem cu mama. Cred că în ideea de a mă consola, el m-a întrebat așa, mai pe ocolite: “Copilă, tu ce vrei să faci?” Și i-am spus că vreau să fiu actriță.

DN: Când?

SCI: Păi, în acea perioadă, de 11-12 ani… Bine, eu am fost un copil extreme de norocos, din acest punct de vedere. Și tatăl meu și mama mea au vrut să fie actori, dar nu au reușit. Nu am avut frână, în privința viitorului meu ca actriță. De exemplu, tatăl meu a fugit de acasă, ca să-și împlinească visul de a fi actor. El nu a reușit. Dar eu nu a trebuit să fug de acasă. Eu am luat foarte în serios studiile de actorie. Pot să spun că eu nu m-am distrat deloc în facultate. Chiar am învățat.

DN: Ai întâmplări hazlii sau deosebite, care s-au desfășurat pe acest drum către actorie?

SCI: A! Am multe asemenea întâmplări. Se termină interviul, dacă le spun pe toate! De exemplu, în urmă cu ceva ani, am căzut, pur și simplu, în culise, unde erau două trepte!

DN: Și?

SCI: Colegul meu de scenă a avut un moment de șoc, când nu știa dacă să cheme ambulanța sau să vină la mine, apoi m-a ridicat, așa că am continuat spectacolul… DN: Și publicul? SCI: Au fost minute de liniște în sală, pentru că oamenii nu știau dacă e ceva regizat, ori e ceva grav… Apoi, au aplaudat, când am revenit pe scenă. Și mai sunt alte întâmplări de acest gen pe scenă, dar poate facem un interviu separat cu acestea, pentru că sunt multe…

DN: Ai avut un model/mentor/exemplu din lumea actorilor?

SCI: Am avut modele, am avut inspirații… Nu am crezut nicidată în ideea de a avea un idol, pentru că idolul te blochează, în viziunea mea. Mentor, da! Mentorul te poate învăța până la un punct. Și mulțumesc tuturor mentorilor pe care i-am avut. Nu au fost mulți, dar ei m-au ajutat să mă formez ca actor, ca artist.

DN: Căteva nume de mentori?

SCI: Da! De exemplu, Dana Dorian, profesoară de canto, care m-a învățat nu numai să cânt, ci și să fiu un artist complet. Apoi, profesorul meu de actorie, Virgil Ogășanu, ori doamna Ruxandra Sireteanu, Dumnezeu să o odihnească, dar mentor a fost inclusiv tatăl meu, oameni de la care am învățat multe lucruri care m-au ajutat în carieră. Dar au fost mai mulți mentori și îi rog să mă ierte că nu-i amintesc aici.

DN: Crezi în artistul complet, care să fie și actor și cântăreț și dansator?

SCI: Da!

DN: Păi, avem așa ceva?

SCI: Nu prea! Există niște limite. Însă, ca actor, trebuie să știi câte puțin din fiecare meserie.

DN: De pildă, instalator?

SCI: Da! Bine, nu trebuie să știi meseria în sine, dar – dacă ai un rol de instalator – trebuie să știi măcar comportamentul, ori care este limbajul corpului unui instalator. În actorie, limbajul corpului este extrem de important!

DN: Celebritatea face rău unui actor tânăr?

SCI: Depinde de foarte multe lucruri. De părinți, de oamenii din jurul lui, de educație… Celebritatea poate avea o influență foarte mare asupra unui copil, asupra unui tânăr. Este o chestiune psihologică. Și să nu uităm că au fost și copii celebri, care au câștigat mulți bani, de pe urma cărora au trăit părinții lor! Practic, au fost mașini de făcut bani. Iar copilul, adolescentul, nu are cum să știe să gestioneze așa ceva – bani, emoții, sentimente.

DN: Există vreo diferență (în privința talentului, seriozității sau a popularității) între generațiile tinere de actori și cele de pe vremea părinților tăi?

SCI: Da, clar!

DN: Ce nu mai avem acum?

SCI: Fără să generalizez, eu cred că nu mai avem respect față de meseria de actor. Respect față de scenă, față de colegi, față de munca în sine. Se vine la repetiți sau la spectacole ca la un job obișnuit. Ori, actoria înseamnă mult mai mult. Meseria de actor se face cu sufletul. Dacă nu ai emoție pe scenă, nici nu poți transmite către public! Repet – nu generalizez!

DN: Ce părere ai despre actorii profesioniști care fac orice altceva din afara sferei artistice (de exemplu: prezintă meteo, citesc știri etc.)?

SCI: Din păcate, viața te împinge și către astfel de lucruri. Și eu am lucrat în alte domenii – în industria farmaceutică, în bar… Trebuie să supraviețuim cumva, noi, actorii. Dacă nu ești foarte cunoscut, dacă nu ai un nume este greu să te întreții numai din teatru.

DN: Și ce-i împiedică pe actorii tineri să fie cunoscuți, să devină celebri?

SCI: Sunt foarte mulți, în primul rând! Pe vremuri erau numai 7 locuri la IATC (cum se numea atunci). Ieșeau doar 7 actori pe an! Acum, există multe universități care au clase de actorie și ies cam 2.000 de actori pe an! Bine, cine vrea să învețe meserie ca lumea, dincolo de facultate, poate învăța de la marii actori, pentru că actoria este o meserie care se “fură”. Dar… răspunsul are legătură și cu ceea ce spuneam înainte, despre lipsa respectului față de scenă!

DN: Talentul de actor se învață la școală (în speță, la UNATC) sau este ceva nativ și nu ar fi nevoie de studii de specialitate?

SCI: Eu spun că talentul nativ este numai unu la sută. Restul de 99 la sută este muncă! DN: Bine, muncă, dar ai nevoie de școală pentru asta, adică UNATC? Marele Marin Moraru spunea că nu există facultate de talent. SCI: Da, nu există facultate de talent, dar ai nevoie de tehnică teatrală, de exemplu. De aici pornești, ca actor profesionist, asta este baza.

DN: Ce părerea aveți despre școlile private de actorie? Cele care dau diplome după trei luni de cursuri.

SCI: Nu vreau să fiu rea și nu vreau să atac pe nimeni. Cred că aceste școli au menirea de a-i ajuta pe oameni să testeze ceva ce-și doresc, dar nu au apucat să facă asta în viață. Le dă oamenilor posibilitatea să iasă din cotidian, poate că și din grijile personale zilnice, să-și permită să viseze, să-și permită să se joace și să se dezvolte.

DN: Știu că și tu predai actoria către neprofesioniști. Cum este să fii într-un asemenea rol?

SCI: Este un dar divin! Cand eram copil și îmi doream să devin actriță, visam și eu că voi fi celebră, că voi lua fel de fel de premii internaționale. Poate că, dacă ajugeam acolo, nu eram acum aici. Și acum am înțeles de ce nu am devenit eu o mare celebritate mondială, așa cum am visat.

DN: De ce?

SCI: Pentru că menirea mea era (și este) să transmit și altora din ceea ce știu, prin această școală, să-i învăț și pe alții. Și îi mulțumesc lui Dumnezeu în fiecare zi pentru că mi-a dat ocazia să fac ceva fantastic.

DN: Nu putem încheia interviul fără să te rog să transmiți câteva recomandări tinerilor actori.

SCI: Îi îndemn să facă actoria cu pasiune, cu deschidere, cu iubire și să nu considere meseria de actor ca fiind un job oarecare! Și trebuie să știe că nu este ușor să faci bani din actorie. Este o meserie pentru suflet, în primul rând!

Daniel Neguț