De la mituri și credințe ortodoxe, la tradițiile populare în lunile din mijlocul verii

Poporul român a fost și este un mare povestitor și, mai ales, a tezaurizat poveștile care circulau oral, deși la un moment dat au existat cărturari, scriitori, învățători sau oameni simpli care s-au gândit să aștearnă pe hârtie legendele culese. Astfel, legenda spune că a existat odată un mare împărat, care avea patru fete. El și-a chemat fiicele și le-a spus că vrea să împartă anul în patru părți egale, câte una pentru fiecare. Fiica cea mare, Iarna, s-a supărat, considerând că ar fi trebuit să primească mai mult decât celelalte. Tatălui nu i-a plăcut că este mereu îmbufnată și arțăgoasă, așa că i-a dat lunile cele mai posomorâte: decembrie, ianuarie și februarie.

Toamna a primit lunile cele mai bogate și colorate în culorile calde ale recoltei: septembrie, octombrie și noiembrie. Celelalte două fiice, cuminți, iubitoare și jucăușe, Primăvara și Vara, au primit fiecare cele mai frumoase luni, una martie, aprilie și mai, cealaltă iunie, iulie și august, aproape asemănătoare, că nici nu observai când se făcea trecerea de la domeniul uneia la al celeilalte. Tradiția populară a denumit lunile anului după ceea ce este caracteristic fiecăreia.

Astfel, iulie este luna lui Cuptor, când focul solar pîrjoleste pământul dar rumenește și fructele, care se vor culege în august, luna lui Gustar, căci atunci oamenii se înfruptă din toate roadele. Nu numai țăranul român a căutat să personifice lunile anului și să țeasă povești despre ele. Miturile Greciei Antice, citite în copilărie, studiate și comentate la maturitate și izvor nesecat de inspirație pentru scriitori, muzicieni sau eseiști, au vorbit și ele despre anotimpuri.

Se spune că Demetra, zeița fertilității, a pământului roditor, a vegetației, avea o fiică, Persefona, care era desăvârșită la chip, trup și suflet. Hades, stăpânul lumii morților, a văzut-o și s-a îndrăgostit pe loc de ea. A răpit-o și a dus-o la el pe celălalt tărâm, unde, cu viclenie, i-a dat să mănânce un fruct fermecat ce o lega pe veci de el și de întunecatul Tartar. Demetra a căutat-o zadarnic. Helios, zeul soarelui, s-a înduioșat de durerea ei și i-a spus că l-a văzut pe Hades ducând-o în Tartar. Demetra s-a înfuriat și a hotărât să nu-și mai facă datoria și astfel, Pământul a devenit un ținut sterp și arid.

Nimic nu a ajutat, nici supărarea lui Zeus, nici insistențele lui Hermes, trimis să o aducă înapoi pe Persefona. Pământul era devastat! Și atunci, Zeus a găsit o soluție: jumătate de an, primăvara și vara, Persefona să locuiască cu mama sa, toamna și iarna să se întoarcă la soțul ei. Iată de ce lunile de primăvară și vară sunt frumoase, luminoase și dulci, semnificând fericirea Demetrei! Dar lunile de vară nu sunt numai aducătoare de bogăție și recolte.

Tradiția populară a aglomerat calendarul cu nume de sfinți sau alte entități, fiecare purtător de simboluri anume și, fiecare, cu anumite obligații. Există multe sărbători, poate pentru a îmbuna entitățile să apere roadele câmpului și ale livezilor, să nu aducă vreo grindină sau din cauza dogoarei solare, să se incendieze lanurile înainte de a fi culese. Cel mai mare sfânt sărbătorit în timpul lunii iulie este Sfântul Ilie. Numele de Ilie face referire la Dumnezeu, „Eliahu”, în ebraică, însemnând „Domnul este Dumnezeul meu”.

Vechiul Testament cuprinde mai multe cărți, scrise de-a lungul a 12 secole, pornind de la tablele Legii, care se spune că au fost primite de Moise de la Dumnezeu, pe muntele Sinai, prin anul 1250 î.Hr. A fost scris inițial în limba ebraică, dar în secolul III î. Hr., Ptolomeu al II-lea a ordonat traducerea în limba greacă. Fiind multe discuții în legătură cu corectitudinea traducerii sau a interpretării unor cuvinte și expresii ne vom limita doar la prezentarea Sfântului Ilie așa cum apare în Biblia acceptată în acest moment, de Patriarhia Română.

În Vechiul Testament apar 16 prooroci, dintre care patru sunt mai importanți. „Prin faptele lui, Sfântul Ilie a devenit simbolul prorocilor, fiind temei al proorocilor, prooroc de bază, prooroc de referință, un profet care se impune nu atât prin cuvântări, cât prin fapte minunate, prin râvna sa, prin viața sfântă și prin lucrările sale binecuvântate de Dumnezeu”, spune ÎPS Daniel, Patriarhul României. Sfântul Ilie a trăit în Regatul de Nord al lui Israel, în vremea domniei regelui Ahab în secolul 9 Î.Hr.

Se spune că în momentul nașterii sale au fost zăriți în preajma sa oameni înveșmântați în haine albe, care îl hrăneau cu flăcări de foc, ceea ce simboliza că pruncul primea harul de a lucra pentru împlinirea voinței divine, pentru a fi un călăuzitor al poporului simplu, pe calea credinței. Iconografia bizantină îl prezintă pe Sfântul Prooroc Ilie fiind hrănit de corbi care au în plisc prescuri, pentru că se spune că a existat un lung moment în viața sa ascetică, când se retrăsese la Templu în vremea de restriște în care Dumnezeu a închis cerurile, ca atenționare pentru că poporul condus de regele Ahab căzuse iarăși în idolatrie.

Ilie a săvârșit mari păcate. La îndemnul diavolului și-a ucis părinții, apoi a încercat să ispășească și Dumnezeu l-a iertat și l-a trecut în rândul sfinților. La sfârșitul vieții, Sfântul Ilie a fost ridicat la cer într-un car cu roți de foc tras de cai albi înaripați, ceea ce este un fapt cu totul deosebit care anunță înălțarea la cer a lui Iisus. De altfel, el a fost cel care s-a arătat Mântuitorului la Schimbarea la Față, pe muntele Tabor. În fiecare an, pe data de 20 iulie, este ziua sărbătoririi sale, dar în același timp, în tradiția populară această zi marchează mijlocul verii pastorale (atunci ciobanii separă oile de berbeci).

Credința populară spune că Sfântul Ilie este ocrotitorul recoltei, este cel care controlează tunetele și fulgerele, dar tot el pedepsește pe cei necredincioși. În cer, Sfântul Ilie cutreieră norii, fulgeră și trăsnește diavolul cu un bici de foc pentru a-l pedepsi că i-a întunecat mințile, făcându-l să comită oribila crimă. Dracii, înspăimântați, se ascund pe pământ, prin arbori, prin streașinile caselor sau în trupurile animalelor și atunci, Sfântul Ilie trăsnește și mai puternic. Poporul crede că Dumnezeu i-ar fi uscat brațul și piciorul stâng, pentru a-i mai tempera furia cu care trăznește. În vreme de furtună oamenii se închină, tocmai pentru a alunga din preajmă vreun diavol care ar atrage trăznetul și ar cădea și ei victime ale furiei sfântului.

Dar se mai spune și că, pentru a fi ocrotiți de fulgere, oamenii ar trebui să poarte asupra lor mâțișori de salcie, sfințiți la Florii. Interesant este că poporul credea că nu era voie să se consume mere până pe 20 iulie și nici nu era voie ca aceste fructe să se bată unul de altul, pentru a nu bate grindina. În această zi, merele, numite „fructele lui Sânt-Ilie” se duc la biserică pentru a fi sfințite, crezându-se că numai în acest mod ele vor deveni mere de aur pe lumea cealaltă. E adevărat că în vremurile moderne această credință a fost aproape uitată. În trecut, oamenii nu lucrau de ziua Sfântului Ilie, ca să fie feriți de grindină și tunete. Viața modernă de la orașe nu continuă tradiția aceasta, dar la țară oamenii simpli păstrează credința că de ziua sfântului trebuie să evite să muncească, deși trebuie să recunoaștem că mulți păstrează tradiția dar nu ar putea să explice rădăcinile ei. Interesant este și un obicei privind albinăritul.

Bărbații, îmbrăcați în haine de sărbătoare, ajutați de un copil, intrau în stupină. După recoltarea mierii, familia, rudele și vecinii invitați gustau din mierea nouă și se tratau cu țuică îndulcită cu miere. Urma o masă festivă, pentru a asigura belșugul apicultorilor și a apăra stupii de mană. Desigur, ca mai toate momentele acestea la români, totul se transforma într-o mare petrecere cu cântec și joc. În mod special, gazdele trebuiau să fie atente să nu participe anumite persoane care știau să facă farmece și vrăji, pentru că mierea furată în acele zile acorda o putere mai mare practicilor vrăjitorești. Existau și alte tradiții în această zi. Se culegeau plante de leac, mai ales busuiocul.

Ciobanii coborau în sate pentru prima dată după urcarea oilor la stână și aduceau în dar iubitelor sau soțiilor furci de lemn, lucrate de ei. În noaptea dinaintea acestei zile, fetele mergeau pe pământul semănat cu cânepă, se dezbrăcau și se rostogoleau prin lan. Dacă în noaptea aceea visau cânepă verde, însemna că se vor mărita cu un flăcău frumos, dar dacă visau cânepă uscată se vor mărita cu un bărbat mult mai în vârstă. Se spunea că dacă tună în ziua de Sânt-Ilie toate alunele vor seca, iar fructele din livezi vor avea viermi.

Se obișnuia ca în ziua prăznuirii Sfântului Ilie să se țină nedei, întâlniri ale comunităților sătești. Se organizau târguri, iarmaroace și bâlciuri, obiceiuri păstrate în unele locuri până în zilele noastre. Aceste manifestări durau mai multe zile și erau și prilejuri de cunoaștere pentru tineri. Se aduceau muzicanți, se făcea comerț… și de multe ori se puneau bazele unor noi familii. Târgurile erau așezate în locuri bine alese, fie pe vadurile râurilor, fie la răspântie de drumuri. Fetele și flăcăii veneau la eveniment, se cunoșteau și se legau prietenii care duceau la cununii, evitându-se astfel, căsătoriile între rude apropiate. Putem aminti bâlciul de Sânt-Ilie de la Fălticeni, care prin anul 1814, era al doilea ca mărime din Europa, după cel de la Leipzig.

Dar, celebru era „Târgul de fete de pe Muntele Găina” care datează de peste două secole, dacă ținem cont de faptul că în anul 1816 găsim prima atestare documentară. Acesta avea loc în sfârșitul de săptămână cel mai apropiat de ziua Sfântului Ilie. Târgul începea cu întâlnirea a două delegații de câte doi bărbați din partea moților din Vidra de Sus și a crișenilor din Bulzești, sate situate la poalele muntelui Găina. Aceștia trăgeau o linie de despărțire între locuitori, moți și crișeni. Localnicii veneau îmbrăcați de sărbătoare, în costume naționale, pregătiți cu produse tradiționale de la cele agricole la veșminte și articole artizanale dar și instrumente muzicale specifice zonei. Totul se petrecea pe un platou de pe creasta muntelui Găina.

Partea „comercial-economică” se desfășura din zorii zilei, dar spre amiază lucrurile luau o altă direcție, căci începea ”târguirea” fetelor care veniseră pregătite pentru acest moment și căraseră cu ele, împachetată în frumoase lăzi sculptate cu diferite motive florale, zestrea strânsă de-a lungul timpului de către părinți, dar lucrată și de ele, așa cum erau obiceiurile acelor vremuri. Familiile se întâlneau la masă îmbelșugată, pregătită de părinții fetei și apoi începea dansul, o parte importantă a momentului, pentru că în felul acesta se putea observa frumusețea și agilitatea fetei, dar și faptul că nu… șchioapătă!

După ce cădeau la învoială, fata se așeza pe o scândură ca cea cu care se jucau până nu de mult copiii, pusă în balans, doar că la capătul opus se așeza zestrea! Târgul de la Găina se păstrează și azi, ca sărbătoare populară, prilej de întâlnire și comercializare a produselor agricole sau tradiționale. Legenda muntelui Găina, spune că demult, în vârful muntelui, trăia o zână care avea o găină ce făcea zilnic ouă de aur. O dată pe an, zâna dăruia câte un ou de aur, ca zestre, unei fete sărace și cuminți. Doar că niște tineri au hotărât să fure găina și, îmbrăcați în straie de femeie, au reușit să pună mâna pe ea și pe un coș plin cu ouă de aur.

Soarta le-a fost potrivnică, pentru că au scăpat coșul, care s-a rostogolit în apele Arieșului. Găina, se spune că a fost ascunsă în munții Abrudului… care sunt plini de aur! Se spune că un festival popular care includea și un târg de fete, se desfășura și la Gurghiu, unde, după unele surse, a poposit în anul 1880 prințul Rudolf al Austriei care ar fi organizat acest ”Festival de artă populară”, în curtea castelului din localitate. Tristul prinț austriac a sosit în 1882 în munții Retezat, pentru o vânătoare, dar se pare că nu ar fi avut succes, legenda spunând că localnicii ar fi ascuns cerbii și urșii, oricum, există în zonă o placă metalică ce amintește de această vizită. Târgurile se organizau cu diferite ocazii, inițial religioase, dar s-au extins din motive economice și de socializare.

De multe ori, denumirea unor orașe provine tocmai de la aceste întâlniri periodice: Târgu Ocna, Târgu Secuiesc, Târgu Jiu și altele. Sfântul Ilie ar fi avut, se pare, și câteva rude, unele mai năzdrăvane. „Panteliile” ard recoltele în luna lui Cuptor. Ele sunt surori cu „Sântilie” și sunt celebrate cu teamă și respect cu șapte zile înainte de Sfântul Ilie și la șapte zile după această zi.

Pentru a domoli furia lor distrugătoare, s-au pus multe interdicții de a munci O altă soră mai rea a Sfântului Ilie este Ciurica, despre care nu avem prea multe informații. Ea se serbează în diverse zone, de exemplu în Muntenia, această sărbătoare mai poartă numele de Cirica sau Chiric Șchiopul. Cirica poate porunci bărbaților ce să facă în această zi și aceștia plecau de acasă de frica femeilor. Ea îi pedepsește pe cei care nu o respectă. Este o sărbătoare destinată femeilor, care nu au voie să lucreze, pentru ca lupii să nu le mănânce vitele.

Nu este bine ca cineva să ia bătaie în această zi, pentru că „va lua bătaie tot anul”. Totuși, exista și un aspect mai domol, căci copiii bolnavi puteau să treacă în această zi prin cercuri de flori pentru a se vindeca. Pârliile sunt trei surori ale lui Sântilie, care se răzbună cu incendii dacă nu se respectă zilele lor: 20- 22 iulie. Aceste zile erau așteptate cu mare teamă, dar alături de cele trei se mai vorbea și de Opârlia, a cărei zi era în 23 iulie și care putea provoca incendii și arsuri pe corp.

Drept urmare în ziua ei nu se cocea, nu se torcea, nu se dădea foc din casă și nu se mergea la scăldat. Existau însă și zile luminoase. Pe 17 iulie se ținea ziua Sfintei Mucenițe Marina, cea care a suferit cu toată credința în numele lui Iisus și care, se spune că a înfăptuit multe vindecări miraculoase. Ea a fost îndelung torturată pentru credința ei, dar după moarte „sufletul i s-a luat cu mâinile Domnului și a fost dus în locașurile cerești”. În popor, ziua Sfintei Mucenice Marina se serbează cu post. Se spune că în această zi, ea înfrânge răutatea și ferește oamenii de ispită.

Pentru că este protectoarea păsărilor de curte, se spune că este bine să se împartă pui pe la vecini, iar la biserică se aprind lumânări, pentru ca cei ce o fac să fie feriți de orice boală. Se culege și pelin în această zi, și acesta are puteri tămăduitoare. Femeile se spală pe față cu zeama de pelin pentru a le subția pielea obrazului iar locurile unde se mătură cu pelin sunt ferite de purici. Dar și luna august are tradițiile sale. Pe 6 august, de Probejenie, hotarul dintre anotimpurile vară şi toamnă, femeile adună şi usucă plante şi fructe de leac. Se interzice scăldatul în râuri și oamenii nu pleacă în călătorii de teama de a nu se rătăci. În dimineaţa zilei de Sfânta Maria Mare, pe 15 august, femeile merg la biserică cu fructe şi alte alimente, care se vor sluji şi se vor da de pomană.

Tot acum se caută pândari pentru vii şi se fac magii pentru a se lega ciocul păsărilor, ca să nu ciugulească viile. Se spune că planta “Palma Maicii Domnului”, se culege în această zi, pentru a se fi folosită la scăldătoare, ca apărătoare de boli. Se culeg și flori de câmp şi flori de leac, care se pun la icoana Mariei, devenind astfel bune pentru leacuri şi descântece. Dacă înfloresc trandafirii la Sfânta Maria, va fi o toamnă lungă. Pentru gospodari, ziua de 23 august este nelucrătoare, pentru că dacă nu o respectă, lupul va ataca turmele. Vartolomeii marchează ziua de 25 august. Se spune că, din această zi, cucul nu mai cântă. De Vartolomei „ziua dă înapoi şi creşte noaptea”.

Ultima sărbătoare din anul bisericesc, care se încheie la 31 august, este 29 august, când se prăznuiește „Tăierea capului Sfântului Ioan”. În popor se spune că nu este bine să fie tăiat tot ce este rotund, legume, fructe sau pâine și nu este indicat a se mânca fructe sau legume de culoare roșie, precum sângele Sfântului Ioan Botezătorul. Între sărbătorile Sfânta Maria Mare (15 august) şi Sfânta Maria Mică (8 septembrie) este bine să se efectueze semănăturile de toamnă, deoarece condițiile de vreme sunt favorabile pentru aceste activităţi. Lunile anului sunt presărate cu multiple sărbători, de bucurie, întristare sau de teama de a nu declanșa supărarea vreunui sfânt. Ne întrebăm însă dacă tradițiile acestea nu sunt intercalate astfel încât, pe lângă celebrarea unor nume de sfinți, de voie-de nevoie, oamenii să se mai și odihnească.

Eugenia Duţă