Demnitatea Creștină

Demnitatea creștină nu este chipul omului în om, ci este demnitatea chipului lui Dumnezeu în om. Acest chip al lui Dumnezeu din om este suportul demnității creștine. Demnitatea creștină ne-a fost dată de Iisus Hristos.

Venirea Lui înseamnă momentul crucial, de fapt, de recâștigare a demnității. Este echivalent cu înomenire. Dumnezeu a luat această dimensiune, cea mai supusă vulnerabilității, ca să se înomenească; din clipa aceea, omul a dobândit și demnitatea creștină.

În România de astăzi, demnitatea creștină este un lucru de arheologie, atâta vreme cât nu mai aparține timpului în care trăim. În China, când au venit comuniștii, toate vasele de jad, capodopere ale imperiului, au fost sparte. Cam așa este și cu demnitatea creștină românească: s-a spart vasul acesta și acum alergăm să strângem cioburile. Eu sunt antistupid.

Nu sunt nici antiamerican, nici antieuropean, sunt antistupid. Eu încerc să adun aceste cioburi, ca să refacem vasul spart, care la un moment dat, se numea România. Demnitatea creștină nu este dat al omului, ci este harismatică, este o harismă care sparge istoria. Cel mai ortodox vers care s-a scris vreodată în răsăritul ortodox este „nu credeam să învăț a muri vreodată” de Mihai Eminescu. Acest vers, această atitudine, i-a marcat pe toți martirii creștini români din pușcării. Pentru că atitudinea creștină nu înseamnă numai a trăi, nu e o atitudine numai în fața vieții, e și o atitudine numai în fața vieții, e și o atitudine în fața morții.

Au învățat să moară! Atunci eternitatea zdrobește istoria. Prima despărțire de istorie, prima ieșire din istorie, a făcut-o Hristos, când a zis: „Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!” Atunci eternitatea distrugea teroarea istoriei. O carte cu crucificați, aceasta este cartea lui Valeriu Gafencu. Este pașaportul nostru spre Dumnezeu. La noi, creștinismul, nu numai că n-a falimentat, ci, din contră, este viața noastră. Drepturile omului sunt un contract, sunt o haină juridică, una care, sigur, apără omul, omul ca om față de bestia numită om. Homo homini lupus. Așa fiind, are nevoie de un contract juridic, unul care trebuie să-l apere. Acestea sunt, în esență, drepturile omului.

Drepturile omului vin peste drepturile lui Dumnezeu în România. Dar vin și întreb: unde erau drepturile omului, când românii cerau drepturile omului, când românii erau crucificați, unde erau drepturile omului, când poporul acesta trăia în ghetoul de poliție civilă? Demnitatea creștină se articulează, într-un mod specific românesc, cu sângele acestui popor; se articulează cu rezistența noastră. Demnitatea creștină este copilul credinței.

Morala umană se bazează pe o certitudine valorică; morala creștină se întemeiază pe credință. Astăzi, dacă suntem terminați, este pentru că, nimeni nu vorbește și nu-și asumă riscul de a vorbi despre acești martiri. Ei văd cozile de topor; eu am văzut sfinții. Pesemne că văd și eu, asemenea prințului Alexandru Ghica, lucrarea lui Dumnezeu. Un om cu demnitate nu poate fi folosit, el are verticalitate. Dar pe ei nu-i interesează taina, îi interesează aderarea.

În vreme ce eu am constatat: aderăm dar nu intrăm. Ceaușescu dărâma bisericile și credința sporea. Paradox creștin. Lucrarea lui Dumnezeu. Acum răul nu mai este opus binelui, ci a ajuns o alternativă a binelui. Astfel, demnitatea creștină nu mai este singura valoare morală, ci are șanse egale cu oportunismul și compromisul; acestea din urmă sunt alternativa. Ticăloșia este un fel de a te descurca în viață; este un grad de inteligență.

Pe axa orizontală, se creează confuzii, chiar la nivel de stat; vreți să vă dau un exemplu? Cea mai oribilă emisiune, „Cel mai iubit dintre români”, în care Eminescu alerga la 100 metri garduri, în cultura română, lângă Guță și Adrian copilul minune, Brâncuși , Lucian Blaga, Mădălina Manole, Constantin Noica, Gigi Becali. Eminescu nu poate fi apărat, cel mult citit.

Aveam un director infatuat la teatrul din Botoșani și într-o zi a țipat la un mașinist: „Mă nenorocitule, Tu să nu te pui cu mine, bă, eu am citit biblioteci întregi!” Și mașinistul, mic, așa i-a zis: „Da, domnule director, dar dacă nu ați înțeles rezumatul, tot degeaba!”. Decesul fals al comunismului trebuie văzut cu ochiul gorjanului căruia i-a murit nevasta. Necaz mare, i-a făcut omul cosciug și a dus-o la groapă. Și când a ajuns la cimitir, cosciugul s-a lovit de un stâlp și ea s-a trezit.

Era în moarte clinică. S-au speriat toți, au fugit acasă înnebuniți, a venit femeia acasă, au coabitat și după 2 ani a murit. De data asta chiar a murit, nu mai era în moarte clinică. Și din nou înmormântarea, din nou cosciug … Numai că, ajunși la cimitir, gorjeanul zice: „Vă rog să ocoliți stâlpul!” Dacă aveți inteligența gorjeanului, să spuneți: bine, măi, ați murit în 1989, dar ocoliți stâlpul, vă rugăm mult! Din demnitatea creștină izvorăște ceea ce se numește atitudinea creștină. „I-au trebuit naturii mii de ani să scoată un geniu și omului câteva secunde să-l distrugă.”

Asistăm liniștiți la decapitări publice, se alternează decapitările personale, cu decapitarea publică a națiunii, a istoriei, a memoriei, a Bisericii. Aceasta pentru că ne-am pierdut decapitarea creștină. Dacă eram demni, reacționam. E momentul să ne apărăm valorile, nu să le negociem! Am ajuns să nu mai existăm pe hartă. Din neam tomberon pentru Europa, am ajuns stat de frontieră pentru cei de dincolo. Pe cruce scria: Mircea Vulcănescu.

Era mormântul celui care a scris din dragoste de țară „Omul românesc”. Acolo e mormântul celui care a scris din dragoste de țară „Omul Românesc”. Acolo a fost îngropat omul românesc. La Aiud se află cimitirul demnității creștine. Aceste cimitire ale demnității creștine sunt foarte bine păzite de oceanul lașității noastre. Demitizarea unei culturi are mai multe etape: prima este deconstrucția. De exemplu, demitizarea lui Eminescu; folosind ideea de deconstrucția critică, intelectualii noștri s-au grăbit să deconstruiască, motivând că nu putem rămâne ancorați în mentalitatea comunistă.

Construcția europeană este pentru ei un fel de pat al lui Procust, unde trebuie băgat la strung tot ce nu le convine. După demitizare și desacralizare, urmează a doua etapă: urmărirea penală. Constantin Noica a fost … informator la securitate! Scria pe o pagină de ziar, Constantin Noica, cel care a vorbit despre dăinuirea neamului românesc! Politropos = omul cu mii de fețe. Partenerul și victima lui este Efemeros – omul fără conștiință; efemerida. Pentru care nu există trecut.

Efemeros te mănâncă. Legătura între Politropos și Efemeros este una de lanț trofic. Efemeros este cretinul național, care crede tot; mintea lui slabă se prinde în mrejele lui Politropos, securistul care intonează aria calomniei: „Calomniază, calomniază, că tot se va prinde ceva!”

Să nu-l uităm pe cel de-al treilea, care tronează în societatea de astăzi: mitocanul ajuns la putere, care bășcălizează și blasfemiază tot. Acum nu mai pleacă în exil personalități, pleacă tot poporul român, toată forța de muncă. Cuvântul cuviință nu se poate traduce prin „respect”, prin „admirație”, e un tot. Limba română este o taină, limba română se liturghisește, este sfințită. Nimeni nu face un studiu de antropologie, să-i analizeze pe cei ce organizează mese rotunde.

O secundă în viață te poate maturiza, te poate lumina. Important e să-ți dea Dumnezeu ochi să vezi. Pentru aceasta trebuie să ne rugăm. La Remetea am văzut România eternă. Într-o secundă. Atât a durat. A fost ca un strigăt, care zicea: „Eu exist, n-am murit!”. Cinstea creștină dă omului valoarea ființială: nu vreau să mă fac că exist, nu vreau să mai intru într-o zonă de fals, în altă zonă.

Neagoe Basarab spunea: „Dacă vine dușmanul și-ți cere pământ, dă puțin de la tine, numai să iasă. Și, dacă vrea să-ți ia tot și să-ți ia și familia, atunci îți iese sabia creștină din teacă”. Grijile sunt umane. La noi parcă tragedia s-a transformat într-o doză zilnică, care se numește: necazul de zi cu zi.

A fi un popor necăjit are două consecințe: unii oameni se imbecilizează de suferință; alții sunt sărutați de Dumnezeu.

Geo Călugăru