Demostene Botez – remarcabil scriitor botoşănean, spirit liric şi solidar

Demostene Botez s-a născut pe 2.07.1893 (conform registrului actelor de născuţi/1893 – comuna Truşeşti – document ce se află la MNLR Iaşi), în satul Hulub, comuna Truşeşti, judeţul Botoşani, fiind fiul preotului Anghel Botez şi al Ecaterinei Botez, fiică de preot. A urmat două clase în satul natal şi îşi va continua studiile la Iaşi, terminând liceul în 1912 şi, în 1915, Facultatea de Drept a Universităţii Al. I. Cuza. Va profesa ca avocat în Iaşi, dar şi în Bucureşti, din 1934.

După 1950, D. Botez se dedică doar activităţilor legate de literatură şi publicistică. A debutat în 1911, publicând o poezie în revista Arhiva din Iaşi. În 1918 publică placheta cu şase poezii, Munţii, pentru care primeşte Premiul Academiei Române. A colaborat cu multe reviste şi ziare, printre care: Viaţa românească, Flacăra, Convorbiri literare, Opinia, Momentul, Facla, Cronica, Dreptatea, Lumea, Adevărul literar şi artistic, Clopotul, Cuvântul liber, Scânteia, România literară, Luceafărul, Iaşul literar, Contemporanul etc.

A publicat multe volume de poezii, după debutul din 1918, dintre care menţionăm: Floarea pământului (1920), Povestea omului (1924), Zilele vieții (1927), Cuvinte de dincolo (1934), Floarea soarelui (1953), Versuri alese (1955), Oameni în lumină (1956), Oglinzi (1963), Aproape de pământ (1968) etc. A publicat şi romane: Înălțarea la cer (1937), Oameni de lut (1947), despre care criticul Alex. Ştefănescu scria în România literară nr. 10 din 12.03.2003, p. 298 că are o valoare certă; nuvele, povestiri, note de călătorie, memorii. În ultima parte a activității sale literare, a scris literatură pentru copii, având un conținut educativ. A realizat numeroase traduceri, în special din literatura franceză, remarcându-se astfel traducerea romanului lui G. Flaubert, Doamna Bovary.

Din 1963, devine Membru corespondent al Academiei Române, iar în anii 1964-1965 este ales Președinte al Uniunii Scriitorilor din România. A murit pe 18.03.1973, la Bucureşti. În memoria sa, Liceul Teoretic din Trușești poartă numele „Demostene Botez”. În Istoria literaturii române de la origini până în prezent, criticul G. Călinescu îi acordă lui Demostene Botez trei pagini, subliniind principalele teme ale creaţiei acestuia: Întâiele poezii ale lui Demostene Botez au (…) relaţii exterioare cu toată lirica vremii. Se cântă satul (…), anotimpurile, apele, livezile, pădurile, într-un chip mai proaspăt, mai impresionist şi cu vii pete de culoare, nu fără înrudire cu poezia lui I. Pillat.

Temele menţionate se regăsesc pe tot parcursul creaţiei lui D. Botez. Astfel, natura este prezentă chiar de la apariţia plachetei de debut, Munţii (Să nu zâmbim;/ De dincolo de zare/ Ceahlăul ne priveşte cu mustrare/). Natura este prezentă în foarte multe versuri, fiind adesea legată de tema iubirii: Cu toată zarea care ne desparte,/ Îmi pare-acum, când mă opresc în drum,/ Că nu mai sunt de tine-aşa departe/ Şi-ai auzi, de te-aş striga acum.// (Amurg de vară), Ieri m-am pierdut în inima pădurii,/ Prin ierburi mari şi subt copaci stufoşi;/ Am vrut să uit de ochii tăi frumoşi,/ De zâmbetul ascuns în colţul gurii.// (În pădure). De asemenea, iubirea este o temă reluată în multe creaţii, fiind impresionantă delicateţea gesturilor şi profundele trăiri ale îndrăgostitului:

Citesc pe cartea ta şi nu ştiu bine/ De ce din rânduri mi se pare-ades/ Că ochii tăi se uită mari la mine,/ De tremur tot şi uit ceam înţăles.// Şi ochii tăi frumoşi au rătăcit/ Pe-aceste rânduri… trersărind ca-n vis,/ Când fără voie-o clipă s-a-mpletit/ Iubirea ta cu-a celui ce le-a scris.// Şi nu mai pot ceti, că nu-nţeleg;/ Mă tulbură nenumărate gânduri /Şi-ncep atunci, mai bine, să culeg/ Privirea ta rămasă printre rânduri.// (Pe-o carte-a ei). Iubirea este legată şi de singurătate, de tristeţe, de aşteptare sau de amintire: Ce-ai fi făcând pe-acolo, unde eşti?/ Peaicea plouă liniştit… pustiu…/ (Spleen de duminică); Te caut iar cu braţele întinse,/ Dar mă lovesc de cer ca de-un tavan/ Şi-mi strâng atunci privirile învinse/ Şi obosite de atâta van.// (Singurătate);

Afară bate vântul, draga mea,/ Şi-i toamnă, şi e rece, şi-i târziu./ Pe cerul atârnat într-un pustiu/ Se clatină tot sufletuntr-o stea.// (Pustietate); Tu ai trecut şi-n urma ta pe cale/ Rămân cu gândul amintirii tale.// (Întâlnire); Afară plouă ca şi toamna şi-i urât,/ Mă uit pe geam ca după tine, şi atât.// În mine toate amintirile teaşteaptă,/ De-aceea mi-i privirea stranie şi dreaptă.// (Spleen).

Iubirea e tulburătoare, tandră, răvăşitoare şi profundă: …Şi capul mic eu ţi l-am prins în mâini;/ Tu m-ai privit, de mine speriată,/ Şi-n ochii tăi mai mari ca niciodată/ Eu m-am uitat ca-n două-adânci fântâni.// (Miniatură). Iubirea din viaţa reală a scriitorului a fost mărturisită într-o scrisoare adresată profesorului şi istoricului literar Gh. Bogdan-Duică şi publicată de către N. Scurtu în Convorbiri literare nr. 1 din 01.01.2023, p.53: după război m-am fixat ca avocat în Iaşi, fiindcă oraşul acesta îmi era drag, şi, mai ales, fiindcă mai drag decât oraşul îmi era o domnişoară cu care m-am căsătorit după vreo 5 ani de când o cunoscusem (este vorba despre Georgeta-Elena Vrabie – n.n.).

O altă temă prezentă în creaţiile lui D. Botez este cea a timpului, a trecerii anotimpurilor, a vieţii supuse efemerităţii, a nostalgiei în faţa clipelor ce grabnic se scurg, producându-i o tristeţe adâncă eului liric: Pentru tot ce-avem în minte de făcut,/ Timpul e prea repede şi-i scurt./ Pentru cât creăm noi frumuseţi,/ Prea e scurtă ziua unei vieţi./ (Avânt).

Timpul atinge până şi sacralitatea iubirii, dar durerea cuplului ce va pieri sub forţa timpului e depăşită prin puterea prelungirii iubirii prin gând, prin vis, prin generaţiile care, la rândul lor, vor trăi experienţa unică a iubirii: Sunt demult alăturea de timp,/ Mi-i gândul la tine pentru totdeauna./ Gândul acesta va mai rămânea din mine/ Şi-atunci când nimeni n-o să ne mai ştie./ Va fi ca lumina şi ca mirosul pământului,/ În fiecare din oamenii ce vor trece prin lume./ (Iubire).

Legată de timp este şi evocarea satului, prin puterea amintirii: Îmi amintesc de Paşti, la noi acasă:/ O zi de primăvară luminoasă,/ Cu adieri de aer parfumat,/ Cu sunete de clopote pe sat./ Îmi amintesc de-o linişte deplină,/ De vişini înfloriţi într-o grădină,/ De flori de zarzări care s-au desprins/ Şi au căzut, de parcă ar fi nins./ (De Paşti), dar şi elementul citadin este prezent, fiind evocat oraşul Iaşi, în care scriitorul a trăit mulţi ani: Domneşte-aşa o linişte străveche,/ Şi cum privesc a Iaşului icoană,/ Cetesc ca-ntr-un hrisov al lui Ureche,/ Desfăşurat pe dealuri ca pe-o strană. (Iaşul).

Legat de tematica satului şi a oraşului în creaţia lui D. Botez, Ov. S. Crohmălniceanu nota, în deschiderea volumului În faţa timpului, 1967, Editura pentru literatură, p. 8: Demostene Botez evocă în alte versuri satul ca o lume mirifică a copilăriei, ca un univers binecuvântat; e cântăreţul tristeţilor provinciale şi în această direcţie se înrudeşte cu Bacovia (op.cit, p.9).

Impresionantă este proiecţia iubirii în viitoarele cupluri pe care D. Botez şi le imaginează după moarte, după cum este impresionantă şi legătura sufletească şi sinceră cu toţi scriitorii ce-i vor urma: Te văd deaicea, tinere poet,/ Prin Iaşul vechi al tinereţii mele,/ Pe unde am trecut cândva încet,/ Pe subt acelaşi cer spuzit de stele./ Tu parcă-mi duci prin ani, tot înainte,/ Neţărmurita dragoste de oameni,/ Şi, ca din trupul meu, mi te asemeni,/ Şi îţi cunosc şi glasul din cuvinte./ Suntem doi fraţi ce nu s-au cunoscut/ Şi prin Olimp suntem şi-acum vecini,/ Crescut-am din aceleaşi rădăcini/ Şi cu plămadă din acelaşi lut./ Suntem doi fraţi, ce n-ar putea uita/ Izvoarele din care au băut./ Şi de mă vezi, departe, în trecut,/ E visul meu şi-n poezia ta./ (Scrisoare).

De asemenea, solidaritatea manifestată faţă de fiinţa umană şi faţă de orice făptură denotă o nobleţe sufletească aparte: Făcutam binele, cu umilinţă,/ Şi pentru om şi pentru-orice fiinţă./ Dar mai cu seamă m-am grăbit să-l fac/ Acelui ce-a fost singur şi sărac./ Adeseori a fost o vorbă bună/ Pe care poate orice om s-o spună,/ Iar uneori a fost de-abia un gând,/ De întâlneam pe cineva plângând./ (Crez);

Nu te cunosc, nici nu ştiu cine eşti,/ Pe care ţărm duci zilele flămând,/ Destul că eşti în viaţă, că trăieşti –/ Să ştii că-ţi sunt alăturea oricând.// Să ştii că nu eşti singur niciodată,/ Că-mi poţi vorbi când crezi că nu ai cui,/ Când suferinţa cere-a fi urlată/ Şi nu mai ai pe nimeni cui să i-o spui.// De ari pe undeva şi-ţi este greu,/ Sau de asuzi pe-ntinsele plantaţii,/ Să ştii că, nevăzut, te-ajut şi eu,/ Şi greul tot ni-l împărţim ca fraţii.// Mă doare şi pe mine rana ta/ Şi-i mâna mea în cea ce ţi-o alină./ Nimic din ce înduri nu pot uita;/ Fiinţa ta, ce-i fi, nu mi-i streină.// (Universalitate).

Un portret al scriitorului D. Botez este conturat de Al. Raicu în Ateneu nr. 10/ 01.X.1987, p. 190: A fost unul dintre colaboratorii pe care G. Călinescu îi adunase la ziarul <<Naţiunea>>. Când făgăduia un material, Demostene Botez îmi telefona şi dovedea o punctualitate remarcabilă. Intra pe uşa redacţiei cu o alură chipeşă, întotdeauna îmbrăcat elegant.

Purta părul corect periat, te privea cu o adâncime numai a lui, pătrunzătoare, nu rareori chiar fascinantă. Uneori mă invita în micul paradis pe care şi-l amenajase în spatele locuinţei. Acolo, în grădină, discutam subiectul pentru care venisem. O vizită din acestea s-a desfăşurat cu puţin înainte de a fi internat la Spitalul <<Elias>>.

Ca întotdeauna, am preţuit vorba lui domoală, privirea uşor întristată, uşor ironică. Îşi mărturisea regretul că în ultimele luni nu mai putea scrie. În România literară nr. 12 din 16.03.1978, p. 270, este publicat articolul lui Al. Philippide care îl prezintă pe scriitor astfel: Demostene Botez era un neliniştit, în ciuda tuturor aparenţelor. Era totodată un sentimental, înclinat prin fire şi predilecţii către o interpretare deseori învăluită de tristeţe, a lumii şi a vieţii, interpretare însă repede temperată de bucuria pe care i-o dădea orice manifestare umană ce dovedea avântul către frumos şi către bine, preţuind tot ce înalţă şi înnobilează sufleteşte un om. Un simţ dezvoltat al frumosului şi al glumei fără răutate îl caracteriza de asemenea.

În poezia lui D. Botez toate aceste calităţi sufleteşti ale sale îşi află o fidelă şi impresionantă expresie. Poezia lui are drept trăsătură caracteristică principală o sinceritate şi o seriozitate profundă. El, în versurile lui, ca şi în viaţa lui, nu lua în râs nimic. În câteva pagini de corespondenţă, pe care leam găsit la MNLR Bucureşti, scriitorul se dovedeşte apropiat, scriindu-i d-lui Blazian o scrisoare datată 14.02.1932 (foto 1), având formula de adresare: Dragă Blazian, iar conţinutul scrisorii pune în evidenţă un scriitor responsabil şi muncitor: Aş voi să fac şi eu o ultimă revizie la corectură. Ai grijă de manuscris, căci am muncit o mulţime de timp.

Faptul că muncea mult scriind este subliniat de I. Olteanu în Viaţa Românească nr. 3/1973, p.7: un om de o generoasă înţelepciune, a cărui religie supremă era munca. Scriitorul s-a bucurat de aprecierea şi chiar de prietenia multor personalităţi literare: Sadoveanu, Arghezi, Ion Pillat, Al. Philippide, Victor Eftimiu, Garabet Ibrăileanu (care scria în Viaţa Românească nr. 1/1921, p. 97: Demostene Botez e un poet, care emoţionează şi încântă. Aceasta este totul.

Aceasta este poezia lirică. Demostene Botez are însuşirea rară, mai ales în zilele noastre, de a fi un adevărat poet liric.) etc. Scriitorul păstra cu mult respect cărţile pe care primise autografe de la personalităţile vremii. Ibrăileanu îi scrisese, în 1920, următoarea dedicaţie: Lui Demostene Botez, cu multă dragoste. Arghezi i-a dat un autograf în mai, 1937: Domnului Demostene Botez, cu dragoste pentru poezia şi ţinuta d-sale. Memoriile apărute la Minerva, Bucureşti, în 1970 şi 1973 evocă locuri şi clipe din copilărie până la maturitate, sunt încărcate de un profund ton confesiv, cuprinzând descrieri captivante şi portrete realizate cu măiestrie, mărturisiri sincere şi emoţionante: în copilăria mea eu n-am avut niciodată jucării. Jucăriile mele erau autentice, vii şi colosale: animalele domestice. (vol. I, p. 35); Noaptea dormeam agitat.

Mama era alături; mă dezmierda şi mă liniştea. (op. cit., p. 48); Anotimpurile însemnau universuri noi. Ele aduceau bucurii inedite şi o altă viaţă. (op. cit., p. 63); Tata era un om sever şi închis într-un gând al său. Era un om inteligent şi cu un simţ sigur al vieţii. Marea lui preocupare era să ne dea o învăţătură cât mai serioasă. (Memorii, Minerva, 1973, vol. II, p. 12). Am ataşat (foto 2) poezia Strofe de odinioară, manuscris de la MNLR Bucureşti.

Citind din vasta operă a lui Demostene Botez, cititorul descoperă cu încântare spiritul său liric, plin de umanitate şi de solidaritate, un rafinat făuritor de emoţii prin sinceritatea ce-i domină maniera de a scrie, un părinte spiritual care s-a simţit legat de fiinţa omenească din toate timpurile, mesajul său faţă de poeţii ce-i vor urma fiind simplu şi îndreptat spre om: Să nu scrii fără dragoste de om,/ Să scrii cu gându-ntreg la omenire/. (Ştafeta generaţiilor).

Prof. Monica Gherghel Răduț