Dinastii în Istoria României II

Unificarea țării lui Basarab (Valahia Montana, cum o numea istoricul italian Bonfini sau Țara Muntenească, în Cronicile Moldovenești) a fost realizată la cumpăna secolelor XIII și XIV. Țara basarabească a devenit cu timpul Țara Românească în mod tacit, fără a fi cunoscut un document care să ateste faptul. Contopirea sub conducerea lui Basarab sau poate a predecesorului său Tihomir (Tugomer) a voievodatelor și cnezatelor a constituit un proces de durată. A fost stabilit de istorici anul 1310 ca posibil început al domniei lui Basarab.

S-a folosit ca argument lucrarea negustorului raguzan Giacomo de Pietro Luccari care se referea la Negru Voievod de neam unguresc tatăl lui Vlaicu de la 1310. Cunoscut fiind faptul că Negru vodă a fost numit unul din primii domnitori ai Valahiei (Basarab I, Nicolae Alexandru, Vlaicu/Vladislav, Radu I Negru) Pietro Luccari îl amintea pe Basarab: venise din Transilvania și era stăpânul țării prin 1310. Desigur relațiile familiale îi erau necunoscute și-l numea pe Vlaicu fiu al lui Negru Vodă/Basarab, deși în realitate acesta îi era nepot. In extenso, constituirea statului medieval și devenirea unei entități independente de sine stătătoare, de la cnezate și voievodate, la stat, a fost desăvârșită între anii 1247 (Diploma Ioaniților) și 1351/2 (moartea lui Basarab I).

Dinaștii care au făurit Țara Românească, după păreri calificate, avizate și competente ar putea fi: Litovoi, fratele său Barbat, apoi probabil Tihomir (dacă nu a executat un interimat) și fiul acestuia Basarab I. Există două variante ale locului de origine al Basarabilor: sudul Dunării și Transilvania (Făgăraș). Există ipoteza că Basarabii erau olteni (Litovoi stăpânise Oltenia, iar în 1512 Vlăduț basarabul avea să fie înlocuit după decapitare de rivalul său boierul craiovean Neagoe din neamul Pârvuleștilor care și-a arogat cu ostentație apelativul Basarab).

Basarab era considerat urmașul lui Litovoi din Țara Severinului și Seneslau din Țara Jiurilor. Prima certificare indubitabilă a existenței lui Basarab este actul emis de cancelaria regală maghiară a regelui Carol Robert de Anjou (1308- 1342) la 26 iulie 1324. În document este precizat statutul țării independente și unitare, Transalpina lui Basarab. Acesta era vasal regelui Carol Robert care îl numea pe Basarab voievodul nostru transalpin. Basarab era stăpân al Banatului și cetății Severinului. Între 1324 și 1328 Basarab a avut un lung război cu tătarii.

Oștile valahe au cucerit teritoriul până la cetatea Chilia care ajunsese punct de frontieră al țării. Timp de peste trei decenii (1291-1324) Transalpina stăpânise Banatul Severinului, răstimp în care monedele maghiare nu fuseseră folosite în Banat. Apoi ungurii au cucerit cetatea Mehadia. Carol Robert își afirma intenția de a ocupa Banatul și de a-și extinde stăpânirea, chiar asupra țării vasalului său Basarab.

Relațiile dintre Basarab și suzeran se tensionaseră. În 1324 regele maghiar afirma că Basarab și-a îndeplinit slujba credincios și vrednic de laudă. Conform jurământului omagial, vasalul trebuia să acorde consilium et auxilium (sfat și ajutor) suzeranului. După războiul cu tătarii în care Basarab primise un ajutor nesemnificativ de la maghiari, regele probabil pretindea o parte din teritoriul cucerit. Desele invazii ale tătarilor în Transilvania au provocat riposta maghiară în 1324. Anul următor regele a cerut ajutor papalității. Subit, vasalul a devenit necredincios (infidelis) sfintei coroanei maghiare. În februarie 1327, papa Ioan al XXII-lea (1316-1334) scria apreciativ (tua laudabilia opera) despre faptele de arme ale lui Basarab împotriva tătarilor.

Acesta nimicise popoarele necredincioșilor (ad exterminationem infidelium nationem). Scrisoarea era adresată lui Basarab, voievodului Transilvaniei Toma Szécsény și comitelui Solomon de Brașov. Mai solicita voievodului român protejarea călugărilor inchizitori veniți în Țara Românească pentru stârpirea unei erezii care infestase țările germane și slave din nord. Scrisoarea papală era ipocrită, de conivență cu regele angevin al Ungariei. Papalitatea și catolicii considerau că ortodocșii sunt sectanți, necredincioși, chiar eretici și trebuie stârpiți ca să rămână curată credința creștină catolică.

Cu toate acestea intențiile regelui maghiar Carol Robert de Anjou erau clare: ocuparea țării vasalului necredincios. Relațiile lui Basarab cu maghiarii s-au înrăutățit după iulie 1330. În conflictul izbucnit între Serbia și Bulgaria, Basarab a sprijinit pe bulgari cu care era înrudit. La 28 iulie 1330 a avut loc bătălia de la Velbujd. Țarul bulgar Mihail al III-lea Șișman (1322-1330) a invadat Serbia. Regele sârb Ștefan Uroș al III-lea Decianski (tatăl celebrului Ștefan Uroș al IV-lea Dușan care a dat celebrul cod de legi Zakonik-ul și și-a luat titulatura de împărat) l-a surprins în zorii zilei pe Mihail și i-a distrus armata, iar țarul a fost rănit mortal în luptă.

Oștirea română s-a retras. Faptul a fost ultima umilință pe care n-a suportat-o trufașul rege maghiar. A decis invazia în Valahia. Paharul răbdării și nerăbdării sale se umpluse. În vara lui 1330 a emis edictul de mobilizare a oastei. A urmat incursiunea în Valahia a oștirii maghiare, lupta de la Posada și retragerea. După fuga rușinoasă a regelui maghiar Carol Robert care-și schimbase vestimentația cu un nobil spre a nu fi recunoscut și ucis sau luat captiv de valahi, regele a trimis scrisori de justificări și lamentări. Plecase într-o campanie împotriva tătarilor și fusese atras la întoarcere într-o cursă ignobilă. Pornise într-o plimbare paș- nică prin Transalpina cu o mică escortă și la întoarcere fusese atacat mișelește.

Dar documentele ulterioare emise de cancelaria regală dovedesc intențiile regelui și evenimentele reale, nu cele justificative. În actul de la 26 noiembrie 1332, regele uitând cele afirmate în scrisorile anterioare, declara: Pornind cu oastea noastră strânsă prin porunca regală, am ajuns în niște ținuturi de margine al regatului nostru ce erau ținute pe nedrept în Țara Românească de Basarab schismaticul, fiul lui Tihomir, spre marea noastră nesocotire și a sfintei coroane… acest Basarab, necredinciosul nostru român… Aflăm că armata maghiară concentrată prin poruncă regală a invadat Țara Românească. Nici vorbă de plimbare pașnică printr-o țară străină, de mică escortă, expediție contra tătarilor, cursă mișelească. Valoroasă este afirmația: Basarab, fiul lui Tihomir.

Basarab nu dorea război cu toate că-și dovedise forța militară prin trimiterea unei părți a oștirii în ajutorul țarului bulgar Mihail Șișman. Tot în actul din 1332, izvor ulterior anterior bătăliei este amintită propunerea de împăciuire a lui Basarab prin promisiunea unei recompense de 7.000 de mărci de argint, echivalentul a cca. o tonă și jumătate de argint. În Evul Mediu european marca avea mai multe semnificații: era o zonă de graniță, de apărare împotriva eventualilor agresori. Unele au devenit provincii: în Spania, Franța, Italia. Altele au devenit țări: Danemarca, Austria (marca de răsărit, înființată de Carol cel Mare – Ost Mark, a devenit Österreich) etc. Marca era și unitate de greutate, care apoi a devenit etalon monetar. Ca unitate de greutate existau peste 15-20 de mărci apărute încă din sec. XI: spaniolă, portugheză, vieneză, pragheză, olandeză, pariziană, prusiană, de Cracovia, Würtenberg, Erfurt, tower markt etc.

Cea mai des folosită era marka de Köln care avea 234 gr. (peste 1.600 kg = 7.000 de mărci). Suma imensă dovedește forța financiară de care dispunea Basarab. Mai mult decât valoarea argintului, Basarab îi oferea unul din fii ca zălog la curtea regelui, pe spesele voievodului, dovadă de bune intenții și respectarea cuvântului. Basarab a avertizat prin solii săi: Acestea le fac numai să vă întoarceți în pace și să vă feriți de primejdie. Un pas dacă faceți înainte nu știu dacă veți scăpa cu viață. Regele angevin nu a ascultat de sfaturile consilierilor înțelepți și echilibrați. Trufaș, vrea să-l umilească pe Basarab și refuză pacea.

Spuneți-i lui Basarab, că el este păstorul oilor mele și îl voi scoate de barbă din bârlogul său. Regele era convins de slăbiciunea militară a lui Basarab știind că oștirea acestuia luase parte la o frângere (în fapt numai corpul expediționar trimis ca ajutor țarului bulgar). Unul din izvoarele de prima mână ale evenimentului a fost Cronica pictată de la Viena (Chronicon Pictum Vindobonense). A fost realizată de canonicul Marcus de Kalt în anul 1358. Peste 150 de miniaturi prezintă istoria maghiarilor din timpuri imemoriale până la lupta de la Posada, folosind culegerea de texte intitulată Gesta Hungarorum (Faptele ungurilor).

Deși neterminată are o mare valoare documentară și istorică. Cronica pictată a avut o istorie interesantă, o adevărată odisee până a ajuns vieneză. La câteva decenii de la creare în secolul XIV, Cronica ajuns la Paris ca dar de nuntă pentru Ludovic, fiul regelui Carol al V-lea cel Înțelept (1364- 1380). Tânărul prinț se căsătorea cu Maria fiica regelui maghiar Ludovic de Anjou cel Mare (Lajos I, 1342-1382). După un secol, Cronica a fost oferită de Carol al VII-lea (1422-1461), despotului Serbiei, Gheorghe Brancovici (1427-1456) sau urmașului acestuia Lazar Brancovici (1456-1458). De la acesta celebra operă de artă a ajuns la Viena.

Deceniul al treilea al secolului XIV a însemnat pentru Țara Românească o serioasă încercare, un mare efort militar. Patru, cinci ani de lupte victorioase cu tătarii (1324-1328), înfrângerea aliaților la Velbujd (iulie 1330), victoria categorică de la Posada (9-12 noiembrie 1330). Rezultatul final favorabil a consolidat poziția politică a Țării Românești și al lui Basarab. Forța militară a noului stat ctitorit de Basarab a impresionat vecinii, chiar și pe trufașul rege maghiar. Până la moartea lui Basarab, mai mult de două decenii, nimeni nu a mai îndrăznit să vină cu război asupra țării.

O dovadă în acest sens este afirmația unui nobil maghiar de origine cumană care în iunie 1325, deci cu cinci ani înainte de victoria de la Posada declara: Nu poate într-un nimic să stea împotrivă și să se compare cu puterea lui Basarab. Cuvintele sale au fost confirmate mai târziu. Biruința valahilor la Posada în zilele de 9-12 noiembrie 1330 a avut o importanță uriașă. Țara Românească a fost consacrată ca o entitate reală, independentă și neaservită niciunui stat vecin. Basarab I avea statutul de Domn și mare voievod. Era suveranul necontestat nici de supuși, nici de monarhii vecini, singur stăpânitor (slav – samoderjavni, grec – autocrator) fără nicio legătură de vasalitate.

Cu o voință de neclintit, Basarab a dovedit forța militară a țării și capacitatea de rezolva singur (cu un minor ajutor militar oferit de tătari) situația conflictuală cu un vecin puternic care intenționa ocuparea țării. Cu o viziune politică remarcabilă și-a asociat unul din fii, pe Nicolae Alexandru la domnie. Actul s-a dovedit o hotărâre înțeleaptă evitând posibilitatea ca după moartea sa urmașii săi să irosească rezultatul eforturilor sale și prin lupte fratricide să scindeze moștenirea părintească. Două documente maghiare din mai și iunie 1335 menționează existența fiilor lui Basarab. Aceștia sunt amintiți printre luptătorii români de la Posada, dovada că nu erau minori ci la o vârstă când puteau purta armele pentru apărarea țării.

Actul maghiar din 19 mai 1335 pretinde că Basarab și fii săi dețineau pe nedrept Țara Românească: Bazarab Olacum et filios eius dictam terram nostram Transalpina… nostri infidelites detinentes. Probabil asocierea la domnie a lui Nicolae Alexandru a avut loc după decesul regelui angevin Carol Robert în 1342. Basarab a încercat ameliorarea relațiilor cu maghiarii în timpul urmașului învinsului de la Posada, regele Ludovic cel Mare de Anjou, care ulterior a obținut și coroana Poloniei. Nicolae Alexandru a fost oaspete la curtea regelui maghiar prin anii 1343/44 pentru a realiza o alianță împotriva tătarilor. Pentru solia sa papa Clement al VIlea îl numea pe Alexandru fiul lui Basarab (Alexandro Bassarati) nobilul bărbat, în scrisoarea trimisă lui Ludovic I în octombrie 1543. (Același papă nu se sfia în 1545 să încerce convertirea schismaticilor între care erau și Olachi Romani).

Pacea a fost încheiată în 1343 de Nicolae Alexandru în solie la curtea maghiară a lui Ludovic I cel Mare. În cancelaria maghiară se foloseau formulele consacrate referindu-se la Basarab și fiul său: Infidelis Olacus noster… infidelis noster transalpinus… manifestus et notorius noster infidelis… Basarab Olacus et filii ejusdem. Fiul lui Tugomer, Basarab I, a fost căsătorit cu Margareta (Marghita) de confesiune catolică. A fost ctitora mănăstirii franciscanilor din Câmpulung (slav – Dlogopol). Mănăstirea papistășească (papală) era numită Cloașter (Kloster – germ. claustru, mănăstire). Fusese a baraților (slav. brat – frate), dar fusese ulterior luată de ortodocși provocând o mulțime de procese de revendicare cu plângeri la diverși domni.

Căsătoria lui Basarab cu Margareta, o catolică, era un lucru firesc în acele timpuri pentru nobilii români (cnezi, jupâni) din Transilvania. Coborâseră românii din munți în frunte cu Basarab, conform tradiției și însoțirea unui ortodox cu o catolică nu a provocat tensiuni. Pomelnicul de la Câmpulung, act de notorietate și încredere, dovedește că Marghita a fost prima ctitoră a edificiului. Într-o inscripție a lui Matei Basarab, Nicolae Alexandru fiul lui Basarab era numit Câmpulungeanul, mărturie sigură că se născuse acolo (în fapt, tot acolo a murit și a fost astrucat).

În acele vremuri, orașul era capitala Țării Românești. Marghita din pomelnicul Câmpulungului: o reînviere munteană a celor două Marghite moldovene, a lui Petru Mușat și Alexandru cel Bun (citat Al. Lapedatu). N-avem izvoare care atestă numărul și numele fiilor lui Basarab. Se pare că a avut și fete. Una dintre ele, Teodora a devenit nevasta țarului Ivan Alexandru (1331-1371) fiul lui Mihail Sișman, țar la Târnovo (1323-1330). Acesta fiind în conflict cu sârbii a murit în lupta de la Velbujd. Basarab îi trimisese rudei sale un corp de armată care participase la bătălie, dar n-a reușit să schimbe soarta disputei militare.

Profitând de liniștea după victoria de la Posada, ctitorul Țării Românești a inițiat un vast program de reconstrucție a clădirilor distruse sau avariate în timpul conflictului militar. Biserica Sfântul Nicolae Domnesc de la Curtea de Argeș a fost ridicată pe locul unei vechi capele, distrusă probabil în timpul războiului cu maghiarii. Inițial s-a crezut că edificiul a fost construit de Basarab și ulterior completat și înzestrat de Nicolae Alexandru. Cercetări recente au concluzionat că a fost ridicat de nepotul marelui domn și voievod, Vlaicu/ Vladislav prin anii 1365-1369, pe locul unei biserici edificate de Basarab. Nicolae Iorga aprecia: Cei patru domni ctitori ai Țării Românești: Basarab, Nicolae Alexandru, Vladislav și Mircea îndepliniseră în scurtul timp de aproape un veac, una din operele cele mai importante din tot cursul istoriei. În 1920 s-au făcut lucrări de consolidare a Bisericii Domnești Sfântul Nicolae din Curtea de Argeș. Au fost remarcate două rânduri cu scriere slavonă pe peretele de Nord al lăcașului.

Inscripția afirma: În anul 6860 (1351-1352) la Câmpulung a murit Marele Basarab Voievod. Cronologia medievală a Țărilor Române folosea datele calendaristice folosite de ortodoxia orientală. Confesiunea răsăriteană fusese adoptată de la Constantinopol prin dublă filieră: sârbească și bulgărească preluată de la bizantini. Conform canoanelor ortodoxe, Facerea Lumii ar fi avut loc cu 5508 ani înainte de nașterea lui Iisus Hristos. Anul bisericesc începea la 1 septembrie. Calculul anului actual se făcea astfel: dacă evenimentul avusese loc până la 31 august, din anul religios se scădea 5508 și se afla anul curent, după reforma calendarului iulian (inițiat de Iulius Caesar și calculat de astronomul Sosigene). Dacă evenimentul era după 1 septembrie, se scădea 5509. Astăzi folosim calendarul gregorian adoptat în România din octombrie 1924 (stabilit de papalitate în 1582).

Data decesului lui Basarab nu este cunoscută, deci nu cunoaștem nici mesiața (slav. luna), nici deni (slav. ziua), ci numai let/leat (anul) 6860. Mormântul lui Basarab I nu a fost găsit. Probabil este la Biserica Negru Vodă din Câmpulung, locul unde a și murit. Palatul ctitorului Țării Românești de la Curtea de Argeș a fost construit pe la 1340. La Curtea de Argeș există fundațiile incintelor patrulatere ale capelei domnești din secolul XIII distruse în timpul invaziei maghiare și ale curților domnești edificate după 1330. Basarab a completat și restaurat complexul de clădiri numit Negru Vodă din Câmpulung prin noi edificii și restaurarea celor vechi.

Ansamblul arhitectonic fusese zidit în a doua jumătate a secolului XIII, unde în Biserica Bărăției se află mormântul lui Laurențiu din Câmpulung (slav. Dlogopol) din anul 1300. În pronaosul bisericii Sfântul Nicolae Domnesc de la Curtea de Argeș este zugrăvit portretul lui Basarab sau al fiului său Nicolae Alexandru. Vestimentația este decorată cu florile de crin ale dinastiei franceze Anjou. Aceiași crini se află și pe îmbrăcămintea lui Mircea la mănăstirea Cozia. Probabil că Domnii munteni au adoptat după moda Europei apusene steme, embleme și blazoane. Despre organizarea bisericească din timpul lui Basarab se cunosc puține informații. Unificarea politică a cnezatelor și voievodatelor a facilitat și unificarea structurilor bisericești. Posibil ca fiecare cneaz sau voievod să fi avut și un înalt ierarh conducător al propriei biserici.

În anul 1359 când a fost întemeiată Mitropolia Munteniei devine cunoscut numele lui Iachint care în 1348, în timpul domniei lui Basarab era mitropolit al Vicinei. Situația confesională era destul de ambiguă. De o parte credința ortodoxă era subordonată patriarhului de Constantinopol. Domnul avea o soție papistașă care sprijinea ordinul franciscanilor și ridica lăcașuri de cult catolice. Basarab și Nicolae Alexandru primeau scrisori de la papi care lăudau pe domnii români pentru stârpirea necredincioșilor tătari și le solicitau ajutorul pentru inchizitorii catolici care luptau împotriva ereziilor. Dar și ortodocșii erau considerați eretici, sectanți, necredincioși (infideli). Nicolae Alexandru era căsătorit cu Clara, altă catolică. Papalitatea avea numeroase lăcașuri de cult în Țările Române.

Vicina era un oraș pe râul omonim afluent al Dunării, în locul unde fluviul venit din Sud făcea un cot spre Est. Oraș portuar, se pare fortificat avea o pondere comercială și o putere economică. Cucerit de turci în 1387-1388 și-a pierdut din importanță și a dispărut, chiar fizic (nu se mai știe locul unde a fost) din istorie. Aici rezida mitropolitul creștin al Dunării de Jos, Iachint, numit de patriarhul de la Constantinopol. Probabil că Basarab I a colaborat confesional cu Iachint, dar nu sunt mențiuni documentare în acest sens. Bisericile românești erau construite din material ușor, lemn.

Timpurile erau grele. Trâmbe de tătari făceau raiduri și ardeau lăcașurile de cult. Spre sfârșitul secolului XIV a început construcția bisericilor de zid, iar înființarea Mitropoliei din București în mai 1359 a întărit Biserica autohtonă și credința ortodoxă. Vladica Iachint (slavon vlădică – stăpân) s-a mutat la Argeș și evenimentul s-a petrecut la 7 ani după moartea lui Basarab I. Cu toate că nu a reușit să bată monedă proprie ca samoderjavni sau autocrator, să întemeieze Mitropolia și să dea un cod de legi, Basarab I rămâne ctitorul Țării Românești și eponimul unei dinastii.

Viorel Gh. Speteanu