Dinastii în istoria României

În lucrările consultate pentru redactarea subiectului, nu am întâlnit o apreciere a numărului de dinastii române sau străine care au guvernat statele existente pe teritoriul românesc. Se pare că istoricii sau statisticienii nu au abordat tema. Conform Dicționarului Enciclopedic Român din 1964, definiția dinastiei este: șir de suverani (împărați, regi, prinți, voievozi) aparținând aceleiași familii, care se succedau ereditar la conducerea statului. Familii din care fac parte acești suverani. După cunoștințele și aprecierea mea consider că au existat puține dinastii românești. Motive pot fi multe: lipsa urmașilor legitimi sau bastarzi; lipsa de susținere a castei boierești care a susținut alte familii în lupta pentru acces la tron; lipsa de interes a puterii suverane (Imperiul Otoman) care n-a fost convinsă de donațiile insuficiente (mita).

Pot numi dinastiile de temelie ale întemeierii statelor feudale Țara Românească și Moldova în secolul al XIV-lea: Basarabii și Mușatinii. Înaintea acestora, în secolele XII-XIII în țara vecină a condus destinele celui de-al II-lea Imperiu Bulgar dinastia Asăneștilor (a Asenilor după exprimarea autohtonilor). În timpurile moderne și contemporane Regatul României a fost guvernat de dinastia Hoh e n z ol l e r n – S i g m a r i n ge n . Deocamdată mă limitez la aceste patru dinastii sigure. Le voi prezenta succint pe fiecare. În timpul împăratului bizantin Isaac al II-lea Anghelos (1185-1195) fiscalitatea excesivă a determinat răscoala vlahilor și bulgarilor din sudul Dunării. Aceștia, conduși de frații Petru și Asan, cu sprijinul cumanilor și vlahilor din nordul Dunării au învins în câteva confruntări militare oștile bizantine și au întemeiat un nou stat, Imperiul Vlaho-Bulgar sau al II-lea Țarat Bulgar cu capitala la Târnovo.

Noua formațiune politică a durat aproape un secol (1185-1277) și a fost condusă de nouă țari. Pentru a nu leza inutil susceptibilități nu voi dezvolta subiectul. Dinastia Basarabilor se pare că poate fi considerată viabilă din iulie 1327 (prima menționare documentară a lui Basarab I) sau din noiembrie 1330 (lupta de la Posada), până în 15 august 1714 când dinastia s-a stins odată cu sfârșitul tragic al lui Constantin Brâncoveanu și al fiilor săi. Numărul domnilor Basarabi este incert din varii motive. Dinastia Mușatinilor este confirmată documentar de prin deceniul al VIII-lea din secolul XIV, din timpul lui Petru al II-lea, fiul Margaretei Mușata (cea frumoasă în dialectul aromân). Ultimul Mușatin a răposat la începutul secolului XVIII (martie 1704).

Nici numărul suveranilor Mușatini nu poate fi precizat. Cu dinastia Hohenzollern chestiunea e puțin mai complicată. Familia originară din pădurile și mlaștinile prusiene are un vechi arbore genealogic. În 1417 familia a devenit stăpână pe micul stat Brandenburg, fost teritoriu al Cavalerilor Teutoni. Numele familiei provenea din cuvintele germane: adjectivul hoch – înalt, sus, mare și zoll – vamă, deci Vameșii de sus sau marii vameși.

În 1702 teritoriile familiei erau separate/împrăștiate în Nordul Germaniei: Brandenburg (capitala Berlin), Prusia răsăriteană (Ost Preussen), Cleves, Mark, Ravensburg și Lingen. În 1608 Hohenzollernii au devenit electori de Brandenburg (cei care alegeau împăratul Sfântului Imperiu Romano-German despre care Voltaire scria: nici sfânt, nici roman, nici imperiu), în 1618 duci ai Prusiei, iar din 1701 regi ai Prusiei. În 18 ianuarie 1871 regele Prusiei Wilhelm a fost proclamat împărat al Germaniei în Sala Oglinzilor din Paris. S-a încoronat ca rege al Germaniei și rege al Prusiei sub numele de Wilhelm I. La 9 noiembrie 1918, împăratul Wilhelm al II-lea a abdicat și a fost proclamată Republica Germania. În România după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza (11 februarie 1866), reprezentanții țării s-au dus în Germania la Düsseldorf și i-au oferit coroana prințului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. La 10 mai noul domnitor a depus jurământul.

O dinastie germană, care oferise țării sale prinți electori, duci, regi și împărați ajunsese dinastia domnitoare a României, iar din 1881 dinastie regală. România a avut patru monarhi din dinastia amintită din 10 mai 1866 până la 30 decembrie 1947. Subiectul abordat este ambiguu și delicat, vast și complicat, generos și prolix. Nu este clar și liniar. Trăim într-o lume cu multe rase, națiuni, etnii, combinate și metisate într-o încrengătură greu de decelat. Așa a fost și în trecut. Sursele documentare sunt contradictorii. Izvoarele istorice din epocile mai vechi (Evul Mediu) sunt interpretabile.

Mă voi sprijini pe convingerile majoritare ale istoricilor, pe care le voi releva. Voi încerca să prezint o imagine cât mai apropiată de realitate. Prima încercare: titlul. Dacă alegeam Dinastii românești, trebuia să exclud deliberat secvențe importante din istoria României, personaje sau personalități care au avut contribuții majore la edificarea sau declinul țării. Acceptarea termenului etnic m-ar fi obligat să trec sub tăcere perioade semnificative ale istoriei României (domniile fanariote, dinastiile din Transilvania în timpurile voievodatului, principatului și guvernoratului, dinastia Hohenzollern), fapt de neiertat. Aș fi dat impresia că noi, românii renegăm acele perioade istorice, când realitatea este că ni le asumăm cu sinceritate și competență.

Este adevărat că Transilvania este parte integrantă a statului național unitar român, indestructibil și sper – etern. Și evenimentele din epocile trecute fac parte din Istoria Neamului Românesc. La fel de adevărată este probabil afirmația principelui Carol când a pășit pe teritoriul românesc: Am devenit român. Însă știu foarte bine că istoria este edulcorată cu fapte și vorbe frumoase, unele inexistente. M-aș bucura dacă, cuvintele atribuite principelui, care, împreună cu prințul Unirii au edificat România modernă pot fi reale. Îmi amintesc că înainte de Războiul de Independență din 1877-1878 domnitorul Carol I a inspectat bateriile românești de la Calafat. Într-una din zile, duminică 15/27 mai 1877, turcii din Vidin au deschis focul asupra Calafatului. Trei obuze au răscolit pământul în apropierea lui Carol. Acesta și-a ridicat chipiul salutând militărește pe dușman.

Cineva, poate un jurnalist, a inventat prompt o tiradă eroică: Asta-i muzica ce-mi place mie! Foarte posibil ca declarația de românism să fi fost inventată. Totuși a probat mai târziu simpatia pentru țara de adopție. N-a impus alianță cu Puterile Centrale în Primul Război Mondial. Înainte de intrarea României în conflictul mondial, la 27 septembrie 1914, regele Carol I a murit subit. Zvonurile că s-a sinucis ca să nu intre în război împotriva patriei sale au circulat mult timp.

Nu au fost considerate reale din oportunism sau dușmănie față de Puterile Centrale. Noțiunile de dinastie și familie domnitoare sunt identice, au cam același sens. Marile familii ale Basarabilor și Mușatinilor care au condus destinele Munteniei și Moldovei sunt indubitabil dinastii. Dar familiile ale căror membri au ocupat scaunul domnesc un timp efemer, și au avut doi, trei reprezentanți încoronați, cu greu pot fi numite dinastii. Pentru aceștia este folosit termenul dinast care are sensul de om puternic și influent, despot, potentat, suveran. În cadrul marilor dinastii pot fi evidențiate familii care la rândul lor pot fi numite dinastii.

În Țara Românească a existat prin secolele XV-XVI un conflict între familiile Dăneștilor și Drăculeștilor, unii, urmașii lui Dan I, ceilalți descendenții lui Mircea cel Bătrân. Ambele familii rivale erau din dinastia Basarab. În Moldova familia Lăpușnenilor era parte integrantă a dinastiei Mușatinilor. Relativitatea sau incertitudinea apartenenței la o familie domnitoare poate fi confirmată de multe întâmplări din care prezint una.

Cronicarul Radu Popescu, a scris la porunca fanariotului Nicolae Mavrocordat Istoriile Domnilor Țării Românești cu evenimentele dintre anii 1716-1729. Obedient sau interesat a găsit sau inventat grecului fanariot o descendență din familia Mușatinilor moldoveni. Cam așa deveneau pretinșii fii bastarzi ai domnitorilor, candidați la tron. Basarabii și Mușatinii sunt infestați de câțiva intruși ajunși domni, fără niciun drept.

O condiție sine qua non pentru accesul la scaunul domnesc era originea princiară, descendența dintrun suveran, osul de domn. Mulți pretendenți s-au declarat urmași legitimi sau ilegitimi (bastarzi) al unui Domn, unii îndreptățiți, alții oportuniști. Grupările boierești în Muntenia și Moldova și cele nobiliare în Transilvania, din interese de caste familiale sau teritoriale își susțineau candidatul. Desigur, și câțiva impostori care nu aveau sânge basarabesc s-au strecurat pe tron. Unii au fost valoroși și domnia lor a fost benefică. Alții, sprijiniți de familii boierești puternice interesate să aibă un reprezentant în dregătoria supremă a țării au abuzat de puterea lor.

Cei contestați ca nebasarabi și-au atribuit cu insistență numele familiei. Din nume personal, Basarab a devenit nume de familie. Denumirea dregătoriei supreme în stat a avut diferite forme. Inițial suveranul era numit voievod, termen de origine slavă (voin – ostaș, luptător; voina – război) și avea sensul de comandant militar. Vechii Domni aveau titulatura de Gospodar Ungrovlahskoi Zemle (Domnul Țării Românești de lângă Ungaria), care era samoderjaveț (slav. singur stăpânitor). Domn provine din lat. dominus/i, iar domnitor din expresia franceză prince regnant – prinț domnitor, folosită în secolul XIX, unde adjectivul a devenit substantiv.

Și alte familii domnitoare pot fi considerate sau numite dinastii: Mavrocordat, familie fanariotă care a devenit pământeană, Ghiculeștii, fanarioți de origine albaneză, Sturdzeștii, Cantacuzinii de origine imperială bizantină și multe altele. În Transilvania situația a fost mai complicată. Dintre numeroasele familii maghiare, remarcabile au fost familiile Bathory care au fost voievozi și principi, iar cel mai important Ștefan al III-lea de Șimleu voievod al Transilvaniei (1571-1576), a devenit rege al Poloniei (1575-1586) și principe al Transilvaniei (1576-1583). Au mai fost principii Bethlen și Rákóczi. Consider că Mihail Viteazul (nu Mihai cum este numit, deși semnătura lui era Mihail Voievod iar titulatura preciza: Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Țării Românești și al Ardealului și a toată Țara Moldovei, a fost Voievodul unificator și Martir al Românilor.

Cu toată admirația mea pentru ilustrul făuritor de istorie și țară, nu am convingerea că a fost un Basarab, cu toate că a fost introdus cu forcepsul în dinastia ctitoră a Munteniei. Sunt convins că, cohorte de istorici vor încerca să mă determine să îmi recunosc greșeala. Viteazul domn este considerat fiul postum nelegitim al voievodului Pătrașcu cel Bun otrăvit la 24 decembrie 1557. Mama sa Teodora era o hangiță din dinastia Cantacuzino de împărați bizantini (măi să fie!). Fratele Teodorei, Iane Epirotul (cel din Epir) era considerat uneori tatăl lui Mihail. Grecii atribuie neamului lor originea eroului, iar turcii îl numeau kasaboglu (fiul măcelarului), pretinzând că e de origine otomană. Din interese obscure sau oculte, poate național-etnice a devenit subit, Basarab. Mi-ar plăcea să fie denumită familia lui, dinastia Mihailizilor, Mihăileștilor sau Mihăilenilor. Avem și alte exagerări.

Din aceleași interese absconse Ștefan cel Mare, lesne vărsătoriu de sânge nevinovat, la ospăț unora fără giudeț (judecată), care pe patul de moarte a poruncit execuția celor care contestau numirea lui Bogdan ca Domn și în 1473 când au ocupat Bucureștii a tras în țeapă câteva mii de munteni, a fost sanctificat și a devenit Sfânt. Iar Constantin Brâncoveanu care și-a otrăvit unchiul, pe Șerban Cantacuzino (octombrie 1688), a reintrodus birul văcăritului, blestemat de toate mamele care nu aveau lapte pentru copii, și-a înzestrat progeniturile: patru băieți și șapte fete cu numeroase moșii și bijuterii din nemiloasele biruri puse, a devenit de asemenea sfânt. Halal să ne fie!

Basarabii

La 2 iunie 1247 cancelaria regală maghiară a emis un document care în istoriografie a rămas cunoscut sub denumirea de Diploma Ioaniților. Monarhul arpadian solicita călugărilor-cavaleri alungați din Palestina, ajutorul în lupta împotriva tătarilor care invadau deseori din răsărit, teritoriul Ungariei. În actul amintit sunt menționate formațiuni statale incipiente ale Românilor Evului Mediu: două cnezate și două voievodate. Localizarea lor este incertă. Se pare că voievodul Litovoi (terra Lytua) era situată în regiunea Jiului și Țara Hațegului iar Seneslau cuprindea teritoriul din stânga Oltului cu centrul la Curtea de Argeș.

Peste câteva decenii situația politică și geografică devenise alta. Litovoi sau urmașii săi ocupaseră și teritoriul vecinului și voievodatul Jiurilor începuse să emită pretenții de autonomie față de puternicul regat maghiar. După un timp potentatul de la Curtea de Argeș numit Tihomir reușise procesul de unificare al teritoriilor viitoarei Țări Românești prin forță sau diplomație. Fiul său Basarab este cel care a reușit să devină stăpânul independent al statului ctitorit și întărit de el. Într-un act din 1332 sunt concludente cuvintele: Bazarab, filium Thocomerii.

Fiul lui Tihomir/Togomer, ca și familia sa, era de origine cumană. Basaraba este un antroponim cuman. Cuprinde în el substantivul aba, baba care înseamnă părinte, tată, la semințiile cumanice. Dealtfel Iorga preciza în Istoria Românilor (vol.III, 1993): Domnii români… sunt… continuatorii hanilor cumani al căror nume chiar îi imită un Basarabă, întocmai cum acei prinți ruși biruitori ai mongolilor. Numele Basaraba este întâlnit în multe regiuni și în părțile Hațegului. Basarab devenise atât de renumit încât țara sa era numită după marele voievod, după numele strămoșului eponim, după numele dinastiei ctitore.

În 1349 kralul (regele) Ștefan Dușan al Serbiei a încheiat un tratat comercial cu Republica dalmată Raguza (Dubrovnik). Un articol prevedea interdicția livrării armelor în țara lui Basarab. În campania din 1330 împotriva țării lui Basarab ungurii și-au pierdut al doilea sigiliu legal. O hartă a Ungariei oligarhice 1301-1310 înfățișa Baszaraba, Muntenia și chiar teritoriul dincolo de Milcov conduse de un oligarh ungur. Regele maghiar dorea să ocupe terra Basarabi. Într-un act din 1377 regele maghiar numea țara vecină Bozorabia. Turcii numeau teritoriul din sudul brațului Chilia țara lui Dobrotici iar nordul era țara lui Basarab. Muntenii erau numiți basarabeni în timpurile lui Ștefan I al Moldovei (c. 1394 – c.1399).

Într-un act al regelui maghiar Sigismund (1387-1437) Ungrovlahia era identificată ca Basarabia. Apoi denumirea a fost dată teritoriului dintre Prut și Nistru. La sfârșitul războiului ruso-turc din 1806-1812, prin pacea nefericită de la București din 16 mai 1812, Turcia ca despăgubire de război a dat Rusiei un teritoriu care nu-i aparținea, care atunci a fost numit Basarabia. România suferă și sângerează că i-a fost smulsă o parte din trupul țării. Astăzi teritoriul amintit, rusificat într-o proporție jignitoare pentru conaționalii noștri are interese străine, nu românești. În timpurile lui Basarab a cărui Basarabie este astăzi înstrăinată, spațiul românesc avea și alte denumiri.

Transalpina era denumirea Valahiei folosită în documentele latine de cancelaria regală catolică maghiară, în timp ce termenul slavon era de Ungro – Vlahia. Germanii precizau că Valahia era formată din Transalpina sau Valahia inferioară și Montana (Bergwalachey – Valahia muntoasă, deluroasă). Țara Munteană sau Muntenia, a oamenilor de la munte, și-a perpetuat denumirea până astăzi. Pentru unguri și transilvăneni Țara Românească era Ultra Transalpes – țara de dincolo de munți. De la Muntenia a fost creată și denumirea de Câmpie Română, dovadă că șesul și dealurile erau locuite la sud de munți de o populație românească compactă.

Uneori Basarab a fost confundat sau asimilat cu personajul legendar Negru Vodă venit cu credincioșii săi în Muntenia, unde ar fi descălecat și întemeiat noua formațiune politică Țara Românească. Iorga nu a acceptat tradiția istorică. Afirma că Basarab nu este un întemeietor, ci un continuator, iar la urmă un liberator. Legenda cu Negru Vodă a apărut de nicăieri. Prima atestare documentară a personajului este din secolul XVI. În mai 1549 domnul muntean Mircea Ciobanul (1545-1559, trei domnii) confirmă un act al tatălui său Radu cel Mare cu o altă carte de la mâna lui Negru Voievod cel Bătrân. În 1558 același domn a precizat că moșia unor țărani era proprietatea acestora încă din zilele lui Negru Voievod.

Peste câțiva ani, în 1569 Alexandru al II-lea Mircea (1568-1577, două domnii) amplifica declarația predecesorului încă de la întemeierea Țării Românești, întâi de la Negrul Voievod. După atâtea referiri la Negru Vodă, voievozii care a urmat au folosit numele personajului fictiv ca pe un reper de vechime și confirmare a unor realități și adevăruri. Ulterior, personajul legendar apărut din neant a fost identificat cu Radu I (1376-1385). Radu Negru Descălecătorul a apărut în secolul XVII. Cognomenul negru și substantiv și adjectiv, atribuit persoanelor reale sau legendare are mai multe explicații. Popoarele turcice defineau teritoriul unde locuia căpetenia prin adjectivul alb, iar zonele îndepărtate cucerite ulterior prin termenul negru.

Acestea aveau un statut mai liber, o relativă autonomie. Cumania neagră era spațiul geografic cuprins între Olt, Carpați și Dunăre și o parte din Sudul Moldovei. Tătarii și turcii au păstrat ierarhia teritorială a zonelor ocupate. Centrul stăpânirii lor era alb, iar marginile, spațiile limitrofe erau negre: Marea Neagră (Kara Deniz), Muntenia – țara albă (Ak Iflak) sau țara neagră (Kara Iflak, Kara Vlahia), Moldova – țara neagră (Kara Bogdania). Țările Române purtau numele întemeietorilor, ale ctitorilor Basarabia, Bogdania. De la numele cumanilor negri, ale tătarilor negri firesc denumirea noilor stăpânitori erau valahii negri, iar suveranul lor era logic, Negru Vodă. Basarab învinsese și alungase pe tătarii negri. A primit supranumele învinșilor. Negru Vodă este desemnat la diverși cronicari drept Basarab I, Nicolae Alexandru, Vlaicu/Vladislav, Radu I și alții.

Istoria medievală a voievozilor Țării Românești îl considera pe Basarab ca prim suveran al țării. Este cunoscut sub numele de botez, care ulterior a devenit nume de familie și nume de dinastie. Fiul lui Tugomer/Tihomir (s-a încercat apropierea cu numele slav Dragomir) și-a început domnia în timpuri necunoscute. În 1605 raguzanul Luccari a publicat la Veneția însemnările sale (anale) în care afirma: Negru Vodă… tatăl lui Vlaicu în 1310 s-a înstăpânit în acea parte a Valahiei. Data este incertă, singulară și nu a fost confirmată de alte izvoare documentare. Negru, era bineînțeles Basarab care nu era tatăl, ci bunicul lui Vlaicu/Vladislav fiul lui Nicolae Alexandru.

Certificarea documentară a întemeietorului Țării Românești este afirmația regelui angevin al Ungariei Carol Robert (1308-1342). Documentul poartă data 26 iulie 1324 și se referă la soliile maghiare trimise lui Bazarab, Wojvodam nostrum Transalpinum (Basarab Voievodul nostru al Munteniei), ceea ce denotă că Domnul Țării Românești era vasalul regelui maghiar. Nu ne-a parvenit jurământul de vasalitate al Basarabului către maghiari, însă este evident că Valahia fusese întemeiată cu ceva timp înainte și avea o pondere în nordul Peninsulei Balcanice, motiv pentru care suveranul ungur a pretins vasalitatea românului. Va urma.

Viorel Gh. Speteanu