DINASTII ROMÂNEȘTI III – Basarabii: Nicolae Alexandru (1352-1364)

După moartea lui Basarab I, în scaunul domnesc s-a așezat fiul său. Transferul de putere s-a făcut fără incidente. Notorietatea noului voievod era atât de mare încât nu a fost contestat. Fusese pregătit de tatăl său pentru conducerea Valahiei timp de câțiva ani prin asocierea la domnie. Era evidentă clarviziunea politică a lui Basarab I care și-a asigurat succesiunea prin asocierea cu fiul său probabil prin 1341/2. După sfârșitul său exista posibilitatea ca facțiunile boierești sau alte familii, nu din familia Basarabilor, să poftească scaunul țării.

Ar fi început luptele între grupurile de interese iar stabilitatea și unitatea teritorială a țării ar fi avut de suferit. Regii maghiari s-ar fi implicat pentru a obține o parte a țării sau ar fi pretins vasalitatea. Tătarii ar fi revendicat teritoriile cucerite de Basarab. Poate și alți vecini hrăpăreți ar fi dorit un câștig. Și coeziunea țării pentru care luptase cu perseverență Basarab ar fi fost distrusă. Și-a instruit fiul pentru greaua sarcină a cârmuirii țării. Și l-a format bine.

Timp de 12 ani, Nicolae Alexandru a beneficiat de o perioadă de pace în afara țării și înăuntru. N-a trebuit să riposteze la încercări de imixtiune în treburile interne ale țării, în caz de atac sau de conflicte majore cu vecinii. A știut să adopte o politică de echilibru, făcând concesii când trebuia sau procedând cu fermitate când situația o cerea. Nicolae Alexandru a fost fiul lui Basarab I (singurul dintre frații săi al cărui nume îl cunoaștem) și probabil al doamnei Marghita (Margareta) din Transilvania, de confesiune catolică.

Avea două prenume, cum au avut și alți Basarabi (peste 10 voievozi) care i-au succedat. Uneori a fost bănuit că a îmbrățișat credința catolică (prin faptul că a susținut proiectele soției sale pentru edificarea unui lăcaș de cult papistaș), fapt nedovedit, infirmat de marea realizare religioasă, întemeierea Mitropoliei ortodoxe. Trebuie amintită realitatea acelor vremuri. În nord-vestul Țării Românești era un regat puternic de rit catolic. Nicolae Alexandru fusese crescut de o catolică, Marghita. Era căsătorit cu o catolică, Clara de Doboca. Influența papală era puternică.

Înalți pontifi de la Roma trimiteau voievozilor epistole laudative și solicitări de ajutor pentru misionarii diverselor ordine religioase catolice (dominicani, franciscani, augustini). Nu trebuie trecut sub tăcere faptul că primii voievozi valahi au avut soții catolice. Chiar și Mircea cel Bătrân avea o soție unguroaică Mara de Tolmay din familia conților (grofilor – din german Graf – conte) Cilly (se pare că Mircea a mai avut o soție din familia maghiară Banffy care l-a convins pe voievod să ridice la Târgoviște Biserica Sfânta Maria pentru călugării franciscani).

Dacă România este astăzi o țară ortodoxă, trebuie să fim recunoscători primilor voievozi Basarabi și în special lui Nicolae Alexandru care a înzestrat Valahia cu o Mitropolie, și a ales credința ortodoxă adusă din Bizanț prin cele două filiere: sârbă și bulgară. Personalitatea și numele primului voievod al Țării Românești erau atât de vestite încât Valahia ajunsese să fie numită Țara lui Basarab.

În conștiința contemporanilor, marea invazie tătară din 1241-1242 lăsase urme adânci. Un document din 1350 emis de kralul (sl. korol – rege) Serbiei Ștefan al IV-lea Dușan (1331-1355) amintea de Alexandru al Țării Românești: regele vecinilor noștri, tătarii negri. Cunoașterea realităților geo-politice în acele vremuri era destul de relativă. Nicolae Alexandru din calcul politic a acceptat suzeranitatea maghiară. Încă din 1343 un cronicar maghiar pretindea că ar fi depus jurământul regelui Ludovic (Lajos) de Anjou, proaspăt rege al Ungariei (1342-1382) supranumit ulterior cel Mare. Dar atunci, voievod al țării, era Basarab, până în 1352, iar fiul era asociat. Nu este plauzibil faptul ca Nicolae Alexandru să se fi dus în Transilvania să depună omagiul suveranului maghiar. Probabil a fost o dorință a cronicarului de a dovedi superioritatea regelui său asupra potentaților vecini, eveniment inexistent în realitate. Se pare că a fost o alianță de colaborare în lupta comună împotriva tătarilor.

Dealtfel Alexandru a participat la acțiunile ofensive împotriva acelor inamici. Iar evenimentul din cronica lui Ioan de Târnave a fost apreciat ca fiind o confuzie cu faptul asemănător din 1355. Trecuseră trei ani de la moartea lui Basarab. Ludovic I și-a trimis emisarul, pe episcopul Oradiei la Nicolae Alexandru pentru încheierea unui tratat de pace: Ad Alexandrum Bozorabi, wayuodam nostrum Transalpinum, occasione pacis et concordie inter nos. Expresia wayuodam nostrum Transalpinum este o formulă de subordonare care poate fi interpretată ca vasalitate.

Actul regal din 1355 este explicit și afirmă suzeranitatea rex-lui maghiar asupra Țării Românești. Voievodul valah a trebuit să facă concesii, dar să obțină și avantaje. A trebuit să accepte jurisdicția episcopului de Transilvania pentru catolicii din Țara Românească sprijiniți de doamna Clara de confesiune papistașă. În același timp stăpânea două posesiuni în Transilvania, ducatele Amlașul și Făgărașul. Putea deveni stăpân al Basarabului de Severin care era administrat de o garnizoană maghiară. În caz de invazie tătară, Valahia avea sprijinul suveranului. Relațiile valaho-maghiare au devenit mai cordiale. Totuși un act omagial nu a existat nici în cancelaria valahă, nici în cea maghiară, motiv de laudă pentru vecinii noștri care au păstrat o tăcere semnificativă. Însă faptul că în 1358 Ludovic I împuternicește negustori brașoveni să circule pe teritoriul românesc până la vărsarea râurilor Ialomița și Siret în Dunăre, dovedește că regele maghiar avea autoritate asupra spațiului valah.

Probabil fusese semnat un act care nu ne-a parvenit. În 1359 regele maghiar nu-l mai numea Voievodul nostru Transalpin, dovadă că după patru ani relațiile româno-maghiare s-au înrăutățit (sau că Nicolae Alexandru renunțase la vasalitate și tutela maghiară). Mitropolia ortodoxă a Valahiei a fost înființată în 1359. Procesul a fost lung și dificil. Viața religioasă pe teritoriul celor două țări românești, mai ales după marea schismă creștină din 1054 este puțin cunoscută din cauza sărăciei sau lipsei documentare. Faptele sunt înlocuite de ipoteze, raționamente, presupuneri care nu pot ține locul informațiilor sau realităților.

Posibil, dar puțin probabil descoperiri documentare ulterioare, pot oferi o nouă viziune asupra subiectului. Cert este că, după închegarea primelor nuclee statale, la curțile sau în localitățile de reședință ale voievozilor, cnezilor, jupânilor sau altor potentați, exista și o activitate religioasă oferită de un ierarh sau un grup de slujitori ai bisericii confirmați sau nu de autoritatea supremă ortodoxă, Patriarhia de la Constantinopol. Era o ortodoxie primitivă, rurală, incipientă.

Lăcașurile de cult românești din Valahia, Moldova și Transilvania erau clădite din materiale perisabile, din lemn. Prin secolul XIV în Țara Românească au început să apară bisericile de zid, iar în Moldova în secolul următor. Bisericile catolice din piatră fuseseră ridicate de sași în Transilvania, în Valahia la Câmpulung și Curtea de Argeș.

Încă din 1348 Iachint era mitropolitul Vicinei (orașul nu mai există astăzi. Nici locul unde a fost nu se cunoaște. Distrugerea orașului probabil de tătari, a fost completă). Încă de la începutul domniei, voievodul Alexandru l-a chemat la sine la Curtea de Argeș sau mai curând la Târgoviște deoarece Argeșul distrus în timpul războiului din 1330 cu ungurii nu fusese încă reconstruit. În mai 1359, patriarhul Calist I a trimis epistolă domnului Valahiei, prin care anunța că sinodul a acceptat mutarea lui Iachint de la Vicina în scaunul mitropolitan al Valahiei. Hotărârea patriarhului fusese făcută cu acceptul împăratului bizantin Ioan al V-lea Paleologul. Era dubla recunoaștere eclesiastică și politică a realității existente. Mitropolia Ungrovlahiei (Vlahia de lângă Ungaria) primise dublă confirmare.

Noua instituție religioasă a fost adăpostită la Câmpulung, unde era și reședința Domnului, întrucât Argeșul era în ruină. A urmat ceremonia ungerii de mitropolit a voievodului ca suveran legitim al țării. Peste un deceniu, Vlaicu Vodă a mutat capitala țării de la Câmpulung Muscel la Curtea de Argeș, în 1370. Țara Românească își mărise suprafața prin includerea Banatului de Severin, prilej pentru a înființa a doua mitropolie a țării, cea de Severin. Localul Mitropoliei a fost mutat de la Câmpulung în Biserica Domnească Sfântul Nicolae din Curtea de Argeș. Mai târziu, Mircea cel Bătrân (1386-1418) a mutat capitala la Târgoviște iar Mitropolia a fost mutată la Mănăstirea Dealu.

Neagoe autonumit Basarab (1512-1521) a mutat Mitropolia la Târgoviște. Capitale și Mitropolii peregrine. Mitropolitul de Vicina, Iachint devenit mitropolitul Ungrovlahiei prin mutarea din eparhia de la Vicina a primit cognomenul de Soteriopolis (grec Soter – salvator, polis – oraș). Salvatorul orașului (sau chiar Salvatorul țării, al Ungrovlahiei). Înaltul ierarh de Vicina, mitropolit al Ungrovlahiei a ajuns mai marele întregului cler muntean. Înființarea mitropoliei Țării Românești a constituit o mare realizare pe plan politic mai ales și religios. Nu era cunoscut numele vreunui ierarh valah până în mai 1359 când patriarhul Calist I l-a anunțat pe voievodul muntean de numirea lui Iachint. Reumele lui Nicolae Alexandru, a crescut și s-a difuzat. Însuși Patriarhul îi scria cu deferență numindu-l prea nobil, prea înțelept, prea vrednic, prea viteaz.

Patriarhia ecumenică Constantinopolitană îl numea în 1359 Mare Voievod și singur stăpânitor a toată Ungrovlahia, domnul Alexandru. Nicolae Alexandru a urmat pilda și spiritul tatălui său Basarab și a realizat un vast program de construcții. În domeniul edificiilor religioase a fost echidistant: a sprijinit lăcașurile catolice și ortodoxe. Arhitectura catolică gotică. În secolul XIII câțiva coloniști din Brașov au peregrinat și s-au stabilit la Câmpulung Muscel, probabil alungați de marea invazie mongolă din 1241-1242. Lăcașul lor de cult, construit de ei era o mănăstire franciscană dedicată Sfintei Fecioare.

Localnicii au numit așezământul în limba lor Cloașter (latin. claustrum – loc închis, întăritură, germ. Kloster – mănăstire). În 1345 doamna Clara, soția catolică a lui Nicolae Alexandru a consolidat și reînnoit vechea clădire a lăcașului Sfânta Maria și i-a schimbat hramul, dedicând-o Sfintei Elisabeta a Ungariei. Voievodul Alexandru a solicitat prestația meșterilor pietrari de la cel mai important șantier transilvănean, cel al bisericii Sfânta Maria din Sibiu. Un călător străin (Petrus Bogdan Baksic) o descria în 1640: lungă de 40 de pași, lată de 12, foarte frumoasă, cu acoperișul prăbușit. Ruinată, piatra edificiului a fost folosită la alte monumente de arhitectură, inclusiv la reconstruirea bisericii Sfântul Gheorghe din Câmpulung.

Tot prin insistențele doamnei Clara a fost construită Episcopia Catolică de la Argeș care a fost înălțată la rang de catedrală în 1381. Episcopia Catolică n-a rezistat timpului într-o țară ortodoxă. Arhitectura ortodoxă. Palatul domnesc de la Argeș fusese ruinat de oștile maghiare și Nicolae Alexandru și-a ales ca reședință Câmpulungul. Era numit Câmpulungeanul, pentru că se născuse acolo, că locuise acolo, ori că fusese înmormântat acolo. A poruncit reconstruirea curții domnești a bisericii Sfântul Nicolae de la Curtea de Argeș. Biserica Sfântul Nicolae numită popular Sân Nicoară a fost ridicată din lemn pe la 1200 și avea alt hram. Nicolae Alexandru a făcut-o din piatră, în formă de cruce greacă și avea dimensiunile 14×8 m.

Ruinată prin anii 1365-1369, a fost reconstruită sau consolidată de Vladislav I/Vlaicu. Legenda pretinde că biserica Sân Nicoară n-a fost ctitoria lui Alexandru ci un lăcaș catolic ridicat de doamna Clara în timpul absenței Domnului. Acesta a pus tunurile pe ea înainte de a fi terminată. Greu de acceptat evenimentul. Tunurile au fost folosite pentru prima oară în timpul războiului de 100 de ani (1337-1453) dintre Francia și Anglitera, în bătălia de la Crecy, 26 august 1346. Tunurile erau făcute din lemn de cireș. Eficiența lor era simbolică. Aveau rolul de a speria vrăjmașii, nu de a-i nimici. Nu puteau fi utilizate în Valahia după două, trei decenii.

Totuși biserica Sfântul Nicolae i-a fost atribuită greșit lui Nicolae Alexandru. Ctitorul lăcașului existent a fost Vladislav I/Vlaicu. Cu siguranță în acest întreit lăcaș a fost oficiat cultul ortodox. În protobiserica de la începutul secolului XIII a oficiat un ierarh subordonat celui din orașul dunărean Vicina, în cel ridicat de Nicolae Alexandru, voievodul a fost uns de mitropolitul Iachint și în cel ctitorit de Vladislav I au fost miruiți câțiva domni ai Țării Românești. Despre familia lui Nicolae Alexandru avem mai multe informații decât despre cea a lui Basarab. Voievodul a avut două soții. Izvoarele documentare sunt discrete în privința acestor două principese ale Țării Românești.

Prima era numită Maria sau Chiajna. Se pare că era ortodoxă, de origine bosniacă (dar aceștia erau musulmani) sau autohtonă (nume slav, Cneajna – stăpâna, soția cnezului, cu același sens ca grecescul despina. În istoria României a rămas celebră doamna Chiajna – Mircioaia, fiica lui Petru Rareș, soția lui Mircea Ciobanul). A doua a fost Clara de Dobokay (Dobca, Dăbâca), femeie energică care a inițiat importante proiecte de construcții religioase, mult lăudată de papalitate, pentru fervoarea sa catolică. Căsătoria cu Clara a avut loc prin 1345. Nicolae Alexandru a avut câțiva copii dintre care sunt mai cunoscuți trei băieți și trei fete.

Urmașul său la tron a fost Vladislav/Vlaicu care a domnit între 16 noiembrie 1364 până prin 1376. Se presupune că ar fi fost fiul primei soții, dar două argumente par a indica faptul că a fost fiul Clarei. În actul din 16 iulie 1372 Vlad confirma că Ladislav de Dobca este ruda sa de sânge. Iorga amintește de Ladislav de Dobca (Dobâcescu) poate fratele Clarei, care s-a remarcat într-o luptă din 1370 prin părțile Vidinului, cu turcii. Era rudă domnească, un mare viteaz. În 1370 noul papă Grigore al XI-lea (1370-1378) a trimis Clarei o epistolă prin care o felicita că a convins-o pe principesa Bulgariei să revină la credința adevărată (bineînțeles catolicismul).

O ruga să o înduplece și pe cealaltă fiică, Principesa Serbiei. În alt document din același an îl sfătuia pe Vladislav să se întoarcă la catolicism deoarece are lângă el pe Clara o femeie preaînțeleaptă. Este o dovadă preemptorie că Vladislav fusese botezat catolic și Clara era mama naturală. Papalitatea insista ca Vlaicu să revină la catolicism. După Vlaicu a urmat în scaunul domnesc Radu I (c. 1377-c. 1385) alt fiu al lui Alexandru. Al treilea băiat se numea Voislav, dar a fost menționat și sub numele Nicolae/Neculai într-un hrisov din 1352 (an în care a murit Basarab I care poate s-a bucurat că mai are un nepot) și într-o inscripție care atestă că a murit în 1366 la doi ani după tatăl său. Copilele lui Nicolae Alexandru au fost Elisabeta, Ana și Anca.

Elisabeta a fost fiica primei soții a voievodului. S-a căsătorit cu Ladislau de Oppeln (Opolia) palatinul Ungariei, din dinastia poloneză a Piaștilor, primul demnitar al regatului maghiar. Elisabeta nu a supraviețuit soțului său. Îndurerat acesta a dedicat un altar Sfintei Elisabeta în biserica din Oradia unde se află inscripția: Pro anima consortis sue filie Alecsandri Vayvode Transalpine. (Pentru sufletul consoartei sale fiica lui Alexandru Voievod al Valahiei). Cu a doua nevastă, catolica Clara, Nicolae Alexandru a avut două copile: Ana și Anca (Slava). Prima s-a căsătorit înainte de 1360 cu țarul de Vidin Ivan Srațimir (Ioan Strașimir, 1371-1396).

Țarul bulgar era fiul lui Ivan Alexandru (1331-1371) care fusese ginerele lui Basarab I. Anca s-a nuntit în iulie 1360 cu Ștefan Uroș al V-lea (împăratul Serbiei, 1355-1371), fiul puternicului Ștefan Uroș al IV-lea Dușan (cel care a promulgat codul de legi în 1349 numit Zakonik). Una dintre prințesele valahe, Ana sau Anca a redactat o lucrare cu viețile sfinților (Sinaxar) frumos ornamentată, care se găsește astăzi la Universitatea din Gand, Belgia, orașul în care s-a născut Carol Quintul habsburgul spaniol care afirma: În Imperiul meu nu apune soarele niciodată.

Așadar, Nicolae Alexandru era socrul mare a doi împărați slavi și al celui mai mare demnitar maghiar. (Afirmația cu împărații slavi trebuie apreciată cu prudență. În antichitate dictatorul Roman Caius Iulius Cezar 100-44 î.e.n. a fost admirat, iar numele lui a devenit echivalentul omului puternic, al împăratului. Popoarele slave au transformat termenul cezar în țar, iar germanii în Kaiser. Nu pot fi numite micuțele state slave ale bulgarilor și sârbilor – imperii). Căsătoriile fetelor lui Nicolae Alexandru au consolidat poziția domnitorului față de vecinii sârbi, bulgari, unguri prin alianțele matrimoniale. Reușise să realizeze un vast sistem de alianțe cu monarhii vecini. În acele timpuri, căsătoriile voievozilor români cu prințese străine erau obișnuite.

În Muntenia și Basarab I și fiul său Nicolae Alexandru se căsătoriseră cu prințese catolice. Dar și în Moldova era un fapt banal. Alexandru cel Bun a avut cinci neveste, dintre care două catolice (Margareta de Losoncz și Rimgala/ Maria, lituano-polonă). Nicolae Alexandru a murit probabil la Câmpulung și a fost astrucat în biserica lui Negru Vodă care a avut ctitori pe Basarab I și fiul său Alexandru. Inscripția de pe piatra tombală: În luna noiembrie 16 zile, a răposat marele și singur stăpânitorul român IO Nicolae Alexandru voievod fiul marelui Basarab la anul 6873 (1364) indictionul 3. Veșnica lui pomenire. Cuvintele mare și singur stăpânitor domn sunt o declarație de independență și denotă faptul că a răposat suveran, neafectat de o stare de vasalitate.

Declarația de suveranitate este dovedită și de întemeierea Mitropoliei Ungrovlahiei. Data decesului este confirmată de un manuscris din secolul XIV găsit într-o biserică catolică săsească din Țara Bârsei: Aici a murit Alexandru Voievodul Transalpin. Anul domnului 1364. Cercetătorul Constantin Bălan a găsit o inscripție pe care a publicat-o în Documente câmpulungene: Răposatul Necula-Alexandru Vodă, unde-i zac oasele, în sfânta mănăstire, valeat 6873. Sfânta mănăstire este biserica Negru Vodă din Câmpulung. Piatra sepulcrală de la Câmpulung se pare că a fost realizată în secolul XVII în timpul lui Matei Basarab (1632-1654).

În timpul invaziei oștilor lui Gabriel Bathory în ianuarie 1611 (cel care se dorea Rex Daciae) mormintele lui Basarab I și Nicolae Alexandru au fost jefuite și profanate. Între anii 1826-1836 au fost mutate la mănăstirea Aninoasa (sau Vieroși). Acum nu se știe pe unde mai sunt. Nicoară Alexandru a avut o domnie plină de realizări. Pe lângă cele amintite este primul din șirul de domni care a stipendiat mănăstirile din Peninsula Balcanică și din Grecia, de la Sfântul Munte (Aghios Oros).

A reparat mănăstirea Cutlumuz și a trimis daruri și bani. Iorga îl numea cel evlavios. Tot Iorga aprecia că: Nicolae Alexandru și Vlaicu Vladislav au organizat sistemul militar, administrativ și ecleziastic și al vieții culturale… și au contribuit la consolidarea pe plan intern și extern a țării lor. Acțiunea lor se înscrie în efortul comun al suveranilor munteni și moldoveni printre care mai erau amintiți: Basarab, Bogdan, Petru I Mușat, Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun.

Viorel Gh. Speteanu