DINASTII ROMÂNEȘTI IV-Vladislav I/ Vlaicu

Al treilea voievod al Țării Românești a fost Vladislav I, fiul lui Nicolae Alexandru și nepotul lui Basarab I cel Mare. Domnia sa a început între 16 noiembrie 1364, data decesului tatălui său și 5 ianuarie 1365 când regele Ungariei l-a învinuit că a ocupat fraudulos scaunul Valahiei. Diversele acte de cancelarie slavone sau latine l-au numit Ladislav, Ladislau, Laik, Laicu, Ladizlaus, Laykonis, Wlaiko, Lais (prescurtat de la Vladislav).

A. Xenopol considera că Vulaicu putea fi substituit termenului de Vulaco, Valaco (valahul, românul) deci un eponim al românilor ca popor, etnie (conceptul de națiune a apărut abia în secolele XVIII-XIX). Există și varianta originii slave sau maghiare. Ungurii aveau pe sfântul Ladislau numit Layko, așa cum era numit și Vlaicu (Nicolae Iorga). În Țările Române sistemul de succesiune în scaun la începuturile constituirii statelor feudale era cel ereditar. Și a durat timp îndelungat până la numirea domnilor de puterea suzerană (Imperiul Otoman) uneori cu consimțământul puterii protectoare (Imperiul țarist).

Primul născut al voievodului decedat sau îndepărtat de la tron prin înlocuire sub diverse forme (trimis în exil, depus în mănăstire, refugiat în altă țară etc.) devenea Domn (lat. Dominus, i) și mare voievod (gr. Megas voevodas). Ocazional exista și sistemul electiv. Domnuleraalesdeboierisaupopor. În Muntenia, Radu de la Afumați (1522-1529) fusese ales de boierii toți și mari și mici și toată curtea, Vlad Vintilă de la Slatina (1532-1535), boierii au ridicat domn pe Vintila Vodă, la fel urmașul său Radu Paisie a fost ales de boieri în 1535 după asasinarea predecesorului său. În Moldova Ștefăniță (1517- 1527) a fost ales cu voia tuturor dregătorilor și boierilor acelei țări. Petru Rareș devine domn în 1527 ales de sfatul obștesc.

În timpul domniilor fanariote (1711-1821) domnii au fost numiți de Înalta Poartă. După revoluțiile din 1848, prin Convenția turco-rusă de la Balta Liman, Domnii Țărilor Române aveau să fie numiți de sultan pe o perioadă de șapte ani. După războiul Crimeii (1853-1856) Congresul de Pace de la Paris din 1856 a hotărât înființarea Adunărilor ad-hoc. Adunările elective ale Munteniei și Moldovei au ales domn pe Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) iar după acesta a fost invitat la domnie Carol I (Domn și rege din 1881) care a întemeiat Dinastia de Hohenzollern care a oferit României patru regi până decembrie 1947 când a devenit republică.

Așadar sistemul de acces la tronul Țărilor Române (1330/1359), Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești (1859-1862), României din 1862 a fost sistemul ereditar-electivimpus-invitațional. Probabil mitropolitul țării, Iachint a oficiat ceremonia ungerii noului domn împreună cu soborul bisericesc în asistența marilor boieri și a mulțimii. Nici nu s-a așezat bine în jilțul domnesc, că au început șicanele belicosului rege catolic al Ungariei, Ludovic de Anjou (maghiar Lajos), supranumit cel Mare 1342-1382. Acesta pretindea că nu a fost consultat și că nu i s-a cerut acceptul pentru instalarea la cârma țării. Urmând relele deprinderi părintești… fără a ne cere învoirea, însușindu-și pomenita noastră Țară Românească ce ni se cuvenea nouă…

Regele maghiar considera că este stăpânul țării iar Vlaicu un vasal al său care putea fi deposedat oricând de patrimoniul acordat de suzeran. Mai mult, Vlaicu după ocuparea scaunului părintesc intenționa să redobândească hotarele și ținuturile de margine ale regatului. Regele a poruncit la 5 ianuarie 1365 concentrarea armatei maghiare la Timișoara. Marii nobili cu banderiile lor urmau să pornească campania împotriva Valahiei. Se părea că domnia lui Vlaicu a început sub auspicii nefaste. Nu trecuseră decât șase săptămâni de la moartea tatălui său și noul domn trebuia să riposteze la agresiunea vecinului hrăpăreț. La 24 martie 1365, armata maghiară de la Timișoara era gata de luptă. Monarhul maghiar nu avea niciun motiv plauzibil să atace Valahia. Nu exista niciun act formal, real, sau scriptic de prestare a jurământului de vasalitate.

Critica severă a regelui era adresată atât tatălui cât și fiului. Ludovic/Lajos nu putea accepta că valahii aceștia sunt singuri stăpânitori ai țării lor, profesau credința ortodoxă, ridicaseră biserica la rang de Mitropolie, nu erau și nu se considerau vasali și nu-i ceruseră aprobarea de a fi stăpâni în țara lor, iar Vlaicu ocupase jilțul domnesc: cu învoirea trădătoare și tainica înțelegere a românilor acestei țări. Mai era și interesul prozelitismului religios, de încurajare a catolicismului în Valahia, care avea susținători fervenți chiar în familia domnească și nu era de neglijat nici posibilitatea extinderii posesiunilor regale în detrimentul valahilor ortodocși. Atacul asupra Țării Românești nu s-a produs, cu toate că Lajos avea ca prim obiectiv cetatea Severin.

Papa Urban al V-lea (1362-1370) visa o nouă cruciadă pentru eliberarea Țării Sfinte și dorea mediere pentru a strânge toate forțele în vederea realizării proiectului său. Regele maghiar, care avea un oarecare respect pentru valahii care zdrobiseră oastea tatălui său la Posada, a căutat alt potențial dușman, mai facil. Și l-a găsit pe țarul Ivan Strațimir, vărul și cumnatul lui Vlaicu. Situația Bulgariei era instabilă. Țarul Ivan Alexandru (1331-1371) și-a împuternicit cei doi fii cu stăpânirea statului său. Estul a fost dat fiului său mai mic Ivan Șișman (1371-1393) cu reședința la Târnovo iar vestul cu capitala la Vidin a fost atribuit lui Ivan Strațimir (1371-1396). Mama țarului de Vidin fusese prințesă valahă, fata lui Basarab I, Teodora, iar el era căsătorit tot cu o româncă. Fratele mai mic Ivan Șișman dorea să obțină și teritoriul fratelui vitreg Strațimir pentru a unifica Bulgaria cum o stăpânise tatăl lor. Și-a atacat fratele, dar ungurii au avut câștig de cauză.

Vidinul a fost cucerit de oștile maghiare și țarul cu soția sa Anca, sora lui Vlaicu și fiica lui Nicolae Alexandru au fost trimiși în prizonierat în mai 1365. Au suferit patru ani de detenție în Croația. Țaratul de Vidin (Vidinul era considerat poarta de intrare în Balcani) a fost organizat de maghiari ca un căpitănat, condus de voievodul Transilvaniei. În 1366 a devenit Banatul Bulgariei care cuprindea Bulgaria vestică și o parte a Banatului de Severin. Cetățile românești Timișoara, Caransebeș, Orșova, Mehadia erau incluse în noul Banat maghiar. Atacul maghiar se desfășura fără succes și asupra Banatului de Severin. Starea echivocă nici pace, nici război dintre Țara Românească și Ungaria (un fel de la drole guerre războiul comic, ciudat, starea de nebeligeranță din 1939 dintre Franța și Germania) a durat din 1365 până în 1368. La 15 decembrie 1367, regele a anunțat nobilii transilvăneni să fie pregătiți de război. Bineînțeles împotriva schismaticilor (ortodocșilor, românilor).

Vlaicu încearcă detensionarea relațiilor, acordând privilegii comerciale negustorilor brașoveni la 20 ianuarie 1368. Documentul redactat în limba latină este singurul document care păstrează pecetea lui. Regele maghiar a trimis voievodului un emisar pentru întărirea păcii între valahi și brașoveni. Cancelaria domnească a folosit formule de politețe consacrate care au satisfăcut orgoliul nemăsurat al angevinului: Vladislav, din mila lui Dumnezeu și a maiestăților regești voievod al Țării Românești și ban de Severin… prea înaltul principe și domn Ludovic, vestitul rege al Ungariei, milostivul nostru Domn firesc, a trimis la noi… pentru a rândui și întări legământul unei păci veșnice între noi și locuitorii provinciei Brașov, vecinii noștri preascumpi.

Vlaicu socotea că a înlăturat tensiunea creată de regele maghiar. Dar catolicizarea forțată a ortodocșilor din Banatul bulgar, a provocat ciocniri armate între populația băștinașă și armata maghiară de ocupație, fapt ce a provocat o revoltă generală a bulgarilor susținută de valahi. Prin solii săi, regele trimite mesaj ultimativ lui Vlaicu să trimită alimente garnizoanei maghiare din Vidin și trupe românești pentru înăbușirea răscoalei bulgare împotriva invadatorilor. Garnizoana maghiară a Vidinului trebuia salvată. Vlaicu a refuzat trimiterea oștenilor săi pentru înfrângerea insurecției bulgare și după 4 luni nu trimisese nici provizii garnizoanei maghiare din Vidin.

Papa îl presa pe regele Ludovic să pornească asupra țărilor schismaticilor pentru a se război cu aceștia (aprilie 1368). Ludovic I de Anjou cu consilierii săi au hotărât ca atacul asupra nesupusului voievod al Țării Românești să nu mai întârzie. Răbdarea regelui ajunsese la limită. Evenimentele au avut loc în toamna anului 1368 sau iarna 1368-69. Luptele pentru cucerirea cetății Severinului începuseră în toamna lui 1368. Planul regal prevedea atacul din două direcții și după distrugerea oștilor Valahiei urma ocuparea capitalei și a întregii Țări Românești. Din nord oștirea Transilvaniei condusă de voievodul Nicolae Lackfy și vicevoievodul Petru iar din sud-vest din Banatul bulgar oștirea regelui condusă de însuși regele Ludovic I cu casa sa militară aveau să strângă în clește și să distrugă oștirea valahă, după ce ar fi cucerit Severinul.

Vlaicu, strateg iscusit, a intuit planul maghiar și a adoptat o strategie care s-a dovedit viabilă. Valahia era atacată din două părți. La Dunăre, cu o oaste mare Vlaicu a oprit năvala oștirii maghiare condusă chiar de rege, care n-a reușit să treacă fluviul. Lackfy în nord, după o luptă foarte înverșunată a obținut victoria, dar în niște trecători strâmte a fost atacat de mulțimea românilor din păduri și munți și a fost ucis împreună cu căpeteniile ungurilor și secuilor și cu mulți osteni și nobili de vază. În prima etapă a confruntării oștirea transilvană a avut succes, dar ulterior a fost înfrântă catastrofal de Dragomir românul pârcălabul (starostele) cetății Dâmbovița (comes Dragomer Olachus castellanus eius de Domboyka). Românii au avut succes, o dublă victorie în confruntările cu armatele invadatoare din nord și vest. În toamna anului 1368 soarta armelor a fost prielnică lui Vlaicu în acel război direct pentru apărarea moșiei strămoșești.

Regele maghiar învins s-a retras din Banatul Severinului, a dat acte de iertare comandanților maghiari ai cetăților bulgărești Vidin și Belogradcik care s-au retras presați de localnici și oastea valahă. Regele a poruncit oastei nobiliare să-și lase oștenii la vatră. Administrația militară maghiară din așa numitul Banat bulgar s-a dezintegrat sub loviturile revoltei populare sprijinite de oștile lui Vlaicu. Voievodul valah a trecut Dunărea și a ocupat Vidinul cu ajutorul episcopului ortodox din oraș și al populației. Franciscanii au fost alungați.

Cronica franciscană, dușmănoasă valahilor consemna: acea cetate (Vidin) a fost luată de regele Basarab (per regem Bozorad) schismaticul prin încurajările unor locuitori ai acesteia. Evenimentul s-a petrecut probabil în iarna lui 1368-1369. Câteva luni mai târziu, în august 1369 regele Ludovic I de Anjou afirma într-o scrisoare: am slobozit pe țarul de Vidin pe chezășia voievodului Vlaicu și a lui Dobrotici și ne-am legat să-i înapoiem țara. În alt izvor documentar relevat de Iorga aflăm: Noi am dat drumul țarului de Vidin și am hotărât să-i restituim țara cu condiția ca el să ne încredințeze ca ostatici două fete de-ale sale.

Revenirea pe tronul Vidinului a lui Strațimir a fost o binefacere pentru țaratul său. A mai domnit încă 27 de ani și prin politica sa economică, prin emiterea unor noi monede, a adus o bunăstare evidentă supușilor săi până la sfârșitul domniei sale din 1396. Din scrisoarea regelui aflăm două stări de fapt: restabilirea în scaunul Vidinului a cumnatului lui Vlaicu, Ivan Strațimir și concilierea între regele maghiar și voievodul țării românești.

Probabil că Vlaicu a depus jurământul omagial de vasalitate regelui maghiar, deși nu avem niciun act doveditor în afara unor referiri documentare ale cancelariei regale amintite în titulatura voievodului român pe care le voi prezenta. Cert este că Vlaicu era stăpân peste Banatul de Severin, duce al Făgărașului și stăpânitor al Amlașului. Războiul cu maghiarii durase vreo trei luni. Anii 1368 și 1369 au fost plini de întâplări benefice pentru Vlaicu. Tot în aceste timpuri s-a desfășurat un conflict militar care a dovedit puterea armată a voievodului valah.

Prima confruntare cu turcii otomani. Situația politică a Bulgariei era complicată. Existau cele două țarate de Vidin și de Târnovo întrun conflict latent sau alert. Dobrogea era condusă de Dobrotici. Apăruse și un nou stat cu ajutorul voievodul Țării Românești. Acesta era despotatul de Silistra/Dristra/Dârstor, vechiul Durostorum. Localitatea romană cu nume trac Durostolon, bulgăresc Drstr (Dristor), turcesc Silistra, era capitala themei (regiunii) bizantine Paristrion (Paradunavon – gr. lângă Dunăre). Cândva făcuse parte din țaratul de Târnovo.

O cronică medievală despre împărați preciza că fiul lui Dobrotici ar fi instaurat aici prin anul 1370 dinastia Terterizilor prin Gheorghe I, cu capitala la Silistra. Fiul lui Dobrotici numit și Ivanco succedase tatălui său, iar Silistra fusese cucerită de Dobrotici ajutat de oastea lui Vlaicu și trupe bizantine. Bătrânul țar Ivan Alexandru (1331-1371) care- și mandatase cei doi fii, cel mare Ivan Strațimir să conducă o parte a Bulgariei de la Vidin și mezinul Ivan Șișman cealaltă parte de la Târnovo oraș în care se stabilise și tatăl celor doi, și-a schimbat atitudinea și a hotărât să-și reunifice țara sub conducerea sa și-a cerut ajutorul fiilor pustiului. Călăreții otomani împreună cu fiul cel mic și cu aliații au atacat țaratul lui Strațimir.

Bineînțeles Vlaicu și-a ajutat rubedenia și astfel s-a ajuns la confruntarea militară. Conflictul s-ar fi petrecut în toamna sau iarna anului 1369 însă data este incertă. Post factum, la 15 iulie 1372, Vlaicu răsplătește pe ruda sa Ladislau de Dobca acordându-i un beneficiu format dintr-un târg și câteva sate în Țara Făgărașului pentru ajutorul dat de trupele transilvane conduse de Ladislau în luptele cu turcii. Vlaicu se împotrivise cu oaste puternică împotriva necredincioșilor turci și a împăratului de Târnovo iar vajnicul cavaler Ladislau Dobocescul năvălind împreună cu noi și cu oastea noastră a luptat vitejește împotriva prea cruzilor turci, săvârșind acolo isprăvi ostășești vrednice de cinste. Izvoarele turcești amintesc de confruntările cu creștinii.

Papa Urban al V-lea (1362-1370) a realizat o alianță împotriva musulmanilor în 1364, condusă de cneazul sârb Ștefan Uroș al V-lea (1355-1371). Acesta era fiul lui Stefan Dușan (1331-1355) împăratul sârbilor și al grecilor. Uroș al V-lea era rudă cu primii voievozi valahi. La coaliția creștină au participat și bosniacii și banderii (cete militare) ale Țării Românești (ale lui Nicolae Alexandru sau Vlaicu). Armata creștină a fost zdrobită aproape de Adrianopol locul în care a fost numit ulterior Sirp Sindigi (dezastrul sârbilor). Șapte ani mai târziu țarul Ivan Șișman de Târnovo aliat cu despoții sârbi Uglieșa și Vukașin au fost înfrânți catastrofal de turci pe fluviul Marița la Cirmen (Cernomen) în noaptea de 25-26 septembrie 1371. La luptă au participat și oșteni valahi trimiși de Vlaicu. Întâmplările îndepărtate temporal sunt destul de confuze.

Poate că bătălia de la 1364 și cea de la 1371 a fost același confruntare relatată de surse diferite, într-o cronologie aleatorie. Desigur faptul dureros pentru creștini a existat. Doresc să subliniez faptul că de la venirea otomanilor în Europa în 1354 la Gallipoli (Gelibolu) popoarele creștine, printre care și valahii s-au împotrivit cu cerbicie apărându-și pământurile. Papa Urban al V-lea în scrisoarea din 7 aprilie 1370 l-a felicitat pe Vlaicu pentru victoria asupra turcilor din Bulgaria și insista să revină la dreapta credință, catolicismul. În timpul domniei sale, titulatura oficială a lui Vlaicu a avut diferite redactări, conform conjuncturii politice, uzanțelor diplomatice, formelor diferite de exprimare pentru actele interne sau externe, cu conotații laice sau ecleziastice.

Pentru edificare voi prezenta câteva titulaturi domnești fără o ordonare cronologică. Inscripția în limba greacă de pe icoana Sfântului Athanasie din Marea Lavră de la Athos are următoarea traducere românească: Ioan Vladislav mare voievod (Ioannes Vlantislavos Megas Voevodas) în Hristos Dumnezeu credinciosul domn și singur stăpânitor a toată Ungro-Vlahia, Ana preapioasa mare voievodeasă (Megale voevodisa), în Hristos Dumnezeu credincioasa și singur stăpânitoare a toată Ungro-Vlahia. (Icoana a fost dăruită de Vlaicu Marii Lavre de la Aghios Oros – Muntele Sfânt Athos prin 1372). Traducerea inscripției slavone pictate în naosul bisericii domnești: Eu, Vladislav, cel în Hristos Dumnezeu binecredinciosul voievod și singur stăpânitorul domn al țării Vongrovlahiei (Ungrovlahiei), al Vidinului și al întregii cârmuiri a Vidinului (1369).

Privilegiul brașovenilor din 20 ianuarie 1368 redactat în limba latină: Ladizlaus Dei gratia Vaivoda Transalpina, Banus de Zeurino, dux de Fugrus. (Deși nu apare și posesiunea feudei Amlașului, ulterior în actele din noiembrie 1368 și iulie 1372, va fi atestată). După depunerea jurământului omagial regelui Ungariei, actele externe menționau expres starea de vasalitate a voievodului român. 1366: Ludovic voievodul nostru din Țara Românească. 1369: Vladislav din mila lui Dumnezeu și a Majestății regești voievod al Țării Românești și ban de Severin, precum și duce de Făgăraș. Diploma latină din 1372: Domnul nostru firesc… Eram necurmat sub ascultarea și îndurarea regelui… mânia sfinților regi Ștefan, Ladislau și Emeric.

Domnul său natural și grațios… Numai în diplomele regale în latinește, Vlaicu era atestat ca vasal al regelui maghiar. În actele interne purta titulatura de Mare Voievod și Domn (ex. diploma latină din 16 iulie 1372 acordată rudei sale de sânge Ladislau de Doboca). Permanent în documentele emise de cancelaria domnească Vlaicu era Mare Voievod și Domn, fără mila regelui, fără domnul nostru firesc, fără grațiozitatea sau majestatea sa regală. (va urma)

Viorel Gh. Speteanu