DINASTII ROMÂNEȘTI V – Vladislav I/ Vlaicu

Remarcabil este și faptul că a organizat cancelaria domnească. Primul document redactat în 1372 releva titlul domnesc în limba slavonă. Din mila lui Dumnezeu Mare Voievod și singur stăpânitor al întregii Ungrovlahii. Posesiunile Țării Românești deținute de Vlaicu cu intermitențe au fost Banatul Severinului, ducatul Făgărașului și ținutul Amlașului.

Banatul de Severin a făcut parte din titulatura domnească a primilor voievozi valahi. Ca formă de organizare militară, eventual de apărare, se pare că termenul Banat este de origine croată, dar a fost folosită și de bulgari, unguri, români.

Originea etimologică a substantivului este de sorginte slavă: sever, severnâi – nord sau nordic. Apropierea cu dinastia romană a Severilor (193-235 întemeiată de Septimius Severus – 190-211) nu a întrunit acceptul istoricilor. După războiul din 1230 dintre regatul maghiar și țaratul româno-bulgar al Asăneștilor, regele Andrei al II-lea (1205-1235) a hotărât înființarea unei mărci de apărare a hotarelor, Banatul Severinului. Cuprindea Sudul Banatului și Vestul Olteniei și avea reședința la Turnu Severin. În 1233 era condus de banul Luca.

Câțiva ani mai târziu, după catastrofala înfrângere a ungurilor în aprilie 1241 la râul Sajo în fața mongolilor, păgubosul rege Bela al IV-lea a chemat în ajutor cavalerii ioaniți în 1247. Aceștia au devenit stăpâni peste cnezatele românești ale lui Ioan și Farcaș, peste voievodatele lui Litovoi și Seneslau, peste țările Severinului, Amlașului și Făgărașului.

Într-o epistolă a regelui, se amintește că frații călugări vor zidi cetăți de-a lungul Dunării. Scrisoarea din 1254 poate fi considerată actul de constituire al cetății Severinului. După victoria lui Basarab I la Posada în 1330, teritoriul Banatului Severinului a intrat în patrimoniul Țării Românești. Domnii valahi erau și domni ai Banatului Severinului. Au fost numiți înalți dregători (din lat. dirigo – a ordona, a dirija; slav – praviteli) domnești numiți bani, care administrau Valahia Mică (Oltenia) și aveau reședința la Strehaia, Cerneți sau Craiova. Banatul Severinului a fost stăpânit alternativ și de Ungaria și de Țara Românească. Încă din 1366 Vlaicu stăpânea Banatul Severinului, Făgărașul și Amlașul, acordate de regele Ludovic al Ungariei.

În privilegiul comercial dat brașovenilor la 20 ianuarie 1368 titulatura lui Vlaicu preciza că este Voievodul Țării Românești, ban de Severin și pentru prima oară, duce de Făgăraș. În anul următor, Ludovic confirmă iar stăpânirea celor 3 feude în Transilvania, cu toate că Ludovic încercase fără succes să ocupe Severinul în 1368. Boierii nemulțumiți ai lui Vlaicu și-au găsit adăpost la regele maghiar, căruia i-au oferit planurile cetății. Noul asediu al ungurilor asupra Severinului a reușit și cetatea a fost cucerită de dușmani din vara anului 1375 până în martie 1376. Ocupația străină n-a durat. Probabil în 1377 Vlaicu a recucerit Severinul.

În același an i-a urmat în scaun fratele său Radu I. Probabil Vlaicu fusese rănit sau chiar ucis în timpul luptelor pentru recuperarea cetății. Ultima mențiune documentară a lui Vlaicu este din 6 iulie 1374, într-o însemnare a regelui Ludovic I. A murit probabil între 1374-1377. La 7 iunie 1377 este amintit Radu I singur, care fusese asociat la domnie cu fratele său în 1370 sau 1372. Făgărașul a intrat în stăpânirea lui Vlaicu, realitate confirmată de regele maghiar și în 1366 și în 1369. Terra Fugaras era numită în documentele din 1322 și 1372 Terra Blacorum, țara Românilor.

În 1502-1503 țăranii români s-au revoltat împotriva patriciatului săsesc al Universității săsești. Și domnii Țării Românești după Vlaicu au stăpânit cele trei teritorii românești. Îi voi aminti pe fiecare la timpul lor. Ducatul Amlașului a fost stăpânit de domnii valahi până în 1472 când a fost oferit de regii maghiari Universității săsești (universitate cu sensul de comunitate, nu de institut superior de învățământ).

În treburile religioase Vlaicu a avut o poziție echidistantă. A sprijinit religia ortodoxă a neamului său. N-a persecutat religia mamei, surorilor, rudelor sale de sânge, catolicismul. A tolerat-o dintr-o mare abilitate politică. Era și religia suzeranului său regele maghiar care impunea conduita confesională, dar și a papei care insista să revină la credința adevărată.

Probabil fusese botezat în religia papistașă. Suspiciunea este întărită de faptul că pe degetele sale purta două inele de aur, unul cu inscripția latină Ave Maria gratia plena Dominus tecum, cuvinte cu care începe o importantă rugăciune catolică. Nu poate fi minimalizată influența catolicismului în primele secole ale existenței statelor medievale românești.

Valahia avea vecini puternici. Statele catolice Polonia și Ungaria intenționau chiar ocuparea teritorială parțială sau integrală a Țărilor Române și pregătirea era făcută prin agresivul misionarism papal în secolele XIV-XV. După ocuparea Banatului de Severin în 1370, Vlaicu considerând că religia răsăriteană este îmbrățișată de majoritatea locuitorilor Țării Românești, a înființat a doua Mitropolie cea de Severin cu acceptul Patriarhiei ortodoxe de la Constantinopol (patriarhul Filotei 1364-1376).

Întemeierea Mitropoliei de Severin care a ființat până în 1403, a fost facilitată de asocierea la domnie în 1370 a lui Radu fratele voievodului Vlaicu. Radu administra vestul țării, Oltenia (Mica Valahie). Noul scaun mitropolitan a fost ocupat de grecul Daniil Critopulos fost inspector patriarhal venit în țară pentru a verifica pe mitropolitul Iachint. Noul ierarh a primit numele monahal Antim și a condus Mitropolia Severinului din 1370 până în 1381 (urmașul său în scaun fiind Atanasie, grec, 1381-1403). Antim/ Anthimos a fost numit mitropolit al Ungrovlahiei (1381-1405). După unele dovezi ar fi fost mitropolit de Vidin, refugiat în Țara Românească în 1365 când maghiarii au ocupat Vidinul.

Ca mitropolit de Severin (destul de aproape de Vidin) oficia cultul la mănăstirea Vodița sau la Severin. Lui i se atribuie aducerea din Vidin în Țara Românească moaștelor Sfintei Filoteia (Filofteia). Pentru întemeierea celei de-a doua Mitropolii muntene (1370) Vlaicu a trebuit să facă concesii regelui maghiar. A acceptat primirea unui episcop catolic la Curtea de Argeș pentru credincioșii papistași din Valahia. Pentru sprijinirea religiei apusene, papa Urban al V-lea (1362-1370) i-a trimis o epistolă de felicitare la 7 aprilie 1370 și l-a sfătuit să revină la catolicism.

Profitând de îngăduința lui Vlaicu papalitatea a trimis numeroși călugări minoriți în Muntenia, la Argeș, unde ulterior a fost înființată o episcopie catolică la 9 noiembrie 1381 (în timpul lui Radu I), la insistentele regelui maghiar. Însuși Nicolae Iorga într-o frază cam alambicată descrie concesiile confesionale făcute catolicilor: În 1369 el (Vlaicu) recunoștea atârnarea bisericească a țării sale de episcopia catolică a Ardealului și îngăduia episcopului Dimitrie de acolo să-și puie, în Argeș chiar, poate la Sânnicoară, un sufragant (ajutor) pe care aveau să-l asculte, spun scrisorile domnești redactate în limba latină, catolicii de orice neam și limbă (Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Române, volumul 1, 1928/1995).

În august 1372 a murit mitropolitul Ungrovlahiei Iachint. Grecul Hariton (venit în Valahia în 1369) fusese egumen al mănăstirii Cutlumuz de la Muntele Athos și protos (gr. prothos – primul într-o ierarhie) al Sfântului Munte, a fost hirotonit mitropolit al părții Ungrovlahiei peste acea jumătate a lui Kyr Iachint.

După cum am arătat, după 1370 țara era stăpânită politic de doi voievozi asociați, frații Vladislav I și Radu I și confesional de doi mitropoliți în Muntenia Iachint (Curtea de Argeș) și în Banatul de Severin (Oltenia) de Antim. Hariton a fost mitropolit la Curtea de Argeș între 1372-1380 (Mircea cel Bătrân avea să mute capitala țării de la Curtea de Argeș la Târgoviște, iar Mitropolia de la Curtea de Argeș avea să fie mutată la Târgoviște de Matei Basarab).

Ca replică la venirea călugărilor franciscani în Valahia, sprijiniți de regele maghiar, Vlaicu a hotărât înființarea mănăstirii Vodița în vestul Olteniei. Prin strădania călugărului sârb sau aromân Nicodim, fost egumen la Athos, cu cheltuiala voievodului Vlaicu, prin 1370 a fost zidit și zugrăvit sfântul lăcaș. Din 1374 datează primul hrisov intern păstrat care făcea referire la Vodița și la Nicodim. După ocuparea Banatului de Severin de către unguri, călugării s-au refugiat la Tismana. Vechea mănăstire Vodița nu mai există. Acum este Vodița II al lui Mircea cel Bătrân.

Mănăstirea Tismana a fost ctitorită, înzestrată și dăruită cu odoare și moșii tot de Vlaicu prin eforturile lui Nicodim de la Tismana. Vechea biserică Argeș I a lui Basarab I a fost demolată și pe locul ei, nepotul său Vlaicu a construit între 1365-1369 biserica voievodală Curtea de Argeș, cu hramul Sfântul Nicolae. La Sfântul Munte, lavra cea mare de la Cutlumuz ctitorită de Nicolae Alexandru, a avut ctitor și pe Vlaicu în 1369, care a reparat lăcașul și l-a mărit prin 1370-1375. Aici se afla și o icoană dăruită de Vlaicu. O realizare remarcabilă a lui Vlaicu a fost prima emisie monetară a Țării Românești.

Faptul constituiau o dovadă evidentă de independență politică, chiar dacă temporar Vlaicu fusese vasal regelui maghiar Ludovic/Lajos de Anjou. Tarapanaua (monetăria) se afla la Curtea Domnească de la Curtea de Argeș. În vremurile stăpânirii valahe asupra Severinului, aici în timpul asocierii la domnie a fraților Vlaicu și Radu s-a constituit a doua monetărie a țării. Până atunci, în Muntenia erau folosite monede ungurești, sârbești, bulgărești, posibil și bizantine. În Valahia au fost bătuți groșii, ducații și banii autohtoni.

Dreptul de a emite monede (jus monetae) era o mărturie indubitabilă de suveranitate. Groșii au fost imitați după modelul monedei venețiene de argint emisă în 1203, denarius grossus, care era numită și ducat. Monedele divizionare, banii, erau tot din argint. Legenda monedelor era slavonă sau latină. Ultima avea textul: M. Ladizlai Waivode Transalpini (moneda lui Vladislav Voievodul Transalpin). Monedele de argint ale lui Vlaicu au fost realizate în mai mult de 20 de serii monetare.

Pentru a evita eventualele lupte sângeroase ale facțiunilor boierești în vederea impunerii unui candidat dintr-o familie preferată la tron, primii voievozi ai Țărilor Române au inițiat o metodă de a-și obișnui urmașii și a-i pregăti pentru timpul când vor conduce destinele țării. Aceasta a fost asocierea la domnie. În Valahia Basarab I l-a asociat pe fiul său Nicolae Alexandru în timpul vieții, Vlaicu pe fratele său Radu I, Dan I pe fratele Mircea cel Bătrân. În Moldova Petru I Mușat pe fratele Roman I, Alexandru cel Bun pe fiul său Iliaș care a stăpânit o parte a țării cu fratele său Ștefan, Ștefan cel Mare pe fiul său Alexăndrel (care nu i-a succedat la domnie), apoi pe alt fiu, Bogdan.

Totuși intenția domnilor români de a-și feri moșia de lupte interne și vărsări de sânge nu a reușit. Continuitatea dinastică a Basarabilor a fost întreruptă de ramuri colaterale sau de intruși care șiau declarat apartenența la celebra familie domnitoare. Cert este faptul că asocierea la domnie a devenit din ce în ce mai rară și a dispărut cu totul după secolul XVI.

Pretendenții ilegitimi, coalizați cu aventurieri străini (unguri, greci, turci) au însângerat ogoarele strămoșilor și au adus urgia în țările părinților. Vlaicu a avut nevoie de o armată eficientă din cauza amenințărilor dușmanilor apropiați, ungurii și uneori bulgarii sau îndepărtați, otomanii. Vechea oștire din țărani liberi, cetele boierilor și garda domnească a fost întărită prin steagurile boierești ale curtenilor (banderiile). Călărimea era forța de șoc.

Oșteanul se prezenta cu echipamentul, armele și calul său. Cetățile și fortificațiile aveau garnizoane stabile conduse de pârcălabi sau staroști. Apărarea țării se bizuia pe trei cetăți importante: Severinul în Vest, Dâmbovița în Nord și Poienari. Cetatea Dâmboviței, o fortificație mică era la câțiva kilometri de Rucăr, în apropiere de râul Dâmbovița. A fost confundată uneori (sau deseori) cu Bucureștii. Două evenimente o îndreptățesc să fie amintită. În noiembrie 1368 Dragomir pârcălabul cetății a înfrânt oastea Transilvaniei condusă de însuși voievodul Nicolae Lackfi care a fost ucis în luptă.

În 1396 aici a fost capturat Vlad I (care a domnit câteva luni în 1396 stăpân peste o parte din Țara Românească a voievodului Mircea cel Bătrân) de principele transilvănean Stibor de Stiboricz (1395- 1401, 1409-1414) aliatul lui Mircea. Cetatea Poienari numită și cetatea lui Negru Vodă, cetatea Argeșului, cetatea lui Țepeș/Dracula a fost ridicată probabil în prima jumătate a secolului XIV (un turn donjon). În 1481 era menționată documentar.

În 1529 a fost cedată temporar Ungariei, iar în 1560 a fost ultima atestare. Vlaicu a fost căsătorit cu Ana. În ultimele acte apare numele de Kirana sau Cherana/ Cherața. O interpretare a numelui se pare că provine din două cuvinte grecești Chira Ana (doamna Ana). Părerile istoricilor sunt împărțite. Nu se știe dacă a avut copii. Urmașul la domnie a fost fratele Radu, asociat la domnie din 1370. Surse documentare târzii (Analele raguzanului Giacomo di Pietro Luccari editate la Veneția în 1605) afirma că Vlaicu ar fi avut o fiică Slava: Vulaico Re di Valachia accaso Slava sua figliola cal Principe Urose di Seruia (Regele Vlaicu al Valahiei a căsătorit Slava fiica sa cu principele Uroș al Serbiei). Ștefan Uroș al V-lea împăratul Serbiei (1355-1371) era fiul lui Ștefan Uroș al IV-lea Dușan (1331-1355) care s-a autoproclamat împărat al sârbilor și grecilor și a promulgat în 1349 celebrul cod de legi Zakonik. Afirmația lui Luccari despre Slava trebuie privită cu prudență întrucât același autor scria: Negru Voievod de națiune ungară tatăl lui Vlaicu în 1310.

Afirmații interpretabile. Xenopol a amintit de Slava în Istoria Românilor din Dacia Traiana probabil după Luccari. Nu există alt izvor credibil despre Slava. Vlaicu a organizat administrația, cancelaria domnească, oștirea, sistemul fiscal și vamal, comerțul. A fost un bun gospodar și a fost preocupat de propășirea Țării Românești.

Țara era împărțită în județe. Cel mai vechi județ menționat În hrisoave este Jaleș (din Gorjul actual al cărui nume provine din cuvântul slav gore – munte) amintit în timpul lui Radu în 1385. Vlaicu a murit probabil în 1377. Un argument în favoarea ipotezei amintite este testamentul mitropolitului Țării Românești Hariton datat în iulie 1378.

Înaltul ierarh afirma: M-am dus de șapte ori la acel răposat Vladislav voievod și la soția sa doamna Ana. Hariton era starețul mănăstirii Cutlumuz de la Sfântul Munte Athos și a primit ajutoare pentru repararea și înzestrarea ctitoriei lui Nicolae Alexandru și Vlaicu. După cinci secole și jumătate la 31 iulie 1920 Virgil Drăghiceanu a deschis mormântul numărul 10 din Biserica Domnească de la Curtea de Argeș, necropolă domnească ctitorită de Vlaicu. În sarcofagul din piatră a fost găsit un schelet înveșmântat în haine domnești.

S-a crezut că este mormântul lui Basarab I sau al lui Radu I. Fiind situat în dreapta naosului de obicei locul de onoare al ctitorului, părerea majoritară a primat: este trupul ctitorului. Haina de mătase purpurie era încheiată în față cu vreo câțiva zeci de nasturi de aur, la mijloc o cingătoare de aceeași culoare era închisă cu celebra pafta de aur reprodusă în multe cărți de istorie. Două inele de aur pe degete. Pe cap o bonetă.

Probabil lângă Vlaicu fusese înhumată ulterior și soția sa doamna Ana (cum era grafiată în testamentul mitropolitului Hariton, nu Cherana sau Cherața). Mormântul său a fost jefuit și desigur multe vestigii istorice și documentare nu ne-au parvenit. Vlaicu a fost cel de-al treilea ctitor al Țării Românești cum l-a apreciat Nicolae Iorga (careul de ași era format din: Basarab I, Nicolae Alexandru, Vladislav I/Vlaicu și Mircea cel Bătrân). Cu toate acestea, avem mai multe documente străine despre ctitor, decât mărturii în cronicile românești.

Letopisețul Cantacuzinilor și Cronica Bălenilor din sec. XVII nu pomenesc de marele Domn. S-au păstrat patru documente emise de Cancelaria voievodală, trei în limba latina unul în slavonă. Renumitul dramaturg, director general al teatrelor (în două perioade) Alexandru Davila (februarie 1862-octombrie 1929), fiul celebrului doctor Carol Davila (presupusul fiu al compozitorului și violonistului Franz Liszt), a scris în 1901 piesa Vlaicu Vodă reprezentată în 1902 pe scena Teatrului Național din București.

În 1912 paternitatea piesei a fost contestată fără succes de revista Flacăra, care o atribuia scriitorului Alexandru Odobescu (alt Alexandru). Nu a fost cel mai mare necaz al vieții sale. Celebrul diplomat și sportiv (echitație, automobilism, scrimă, înot) care a primit Premiul Național pentru literatură în 1929 și-a petrecut ultimii 14 ani ai vieții paralizat la pat în urma unui atentat politic din aprilie 1915 (servitorul său i-a înfipt un cuțit în cap). Trist sfârșit pentru un om de mare valoare.

Viorel Gh. Speteanu