Distrugerea pădurilor din România-Protecție și mijloace de regenerare

Motto: Când securea a intrat în pădure, mulți dintre copaci au zis: Măcar coada e de-a nostră – Zicală

Copacii sunt pădurea, iar toporul este instrumentul ce o distruge. Metafora arată cum cei vulnerabili ajută la propria lor distrugere, din cauza lipsei de înțelegere sau din cauza înșelării. Mai puținii dintre noi știu că această expresie este substanța unei fabule de Esop, de acum 2600 de ani, iar și mai puținii dintre noi știu că, la Esop, ideea nu era de trădare din partea copacului ce s-a transformat în coadă de topor, ci de ticăloșie din partea bătrânilor conducători ai pădurii, care au acceptat cu bucurie să sacrifice frasinul, ca pe un membru neimportant și debarasabil al pădurii, pentru a-i face pe plac pădurarului, ce avea lama toporului, dar nu putea face nimic cu ea fără coadă.

Mai mult, pădurarul nici măcar nu i-a păcălit pe capii pădurii, ori nici măcar nu i-a corupt, ci doar le-a cerut frumos să îi dea și lui un lemn viu, că pădurea avea oricum destule. Într-un spirit vindicativ de tip balcanic, Esop îl arată pe pădurar cum începe să taie, mai întâi, vechii și falnicii copaci, adică tocmai pe cei ce hotărâseră soarta frasinului. Iar morala fabulei arată că, pentru a face pe plac unui străin, nu este bine să îți îndepărtezi sau să îți sacrifici niciun membru al poporului, indiferent cât de neimportant sau mărunt este el, pentru că acel conațional îți poate face mult mai mult rău decât ar fi putut străinul, fără ajutorul lui.

Ideea este reluată de Grigore Alexandrescu în fabula Toporul și pădurea: ”Trebuie să știți, însă, și poci să dau dovadă,/ Că pe vremea aceea toporul n-avea coadă./ Astfel se încep toate: vremea desăvârșește/ Orice inventă omul și orice duhul naște./ Așa țăranul nostru, numai cu fieru-n mână,Începu să sluțească pădurea cea bătrînă./ Tufani, palteni, ghindarii se îngroziră foarte:/ „Tristă veste, prieteni, să ne gătim de moarte-Începură să zică -toporul e aproape!“/-„E vreunul d-ai noștri cu ei să le ajute?“/ Zise un stejar mare, ce avea ani trei sute/ Și care era singur ceva mai la o parte./-„Nu“.-„Așa fiți în pace: astă dată-avem parte;/ Toporul și țăranul alt n-o să izbutească,/ Decît să ostenească“. Stejaru-avu dreptate:/ După multă silință, cercări îndelungate,/ Dînd în dreapta și-n stînga, cu puțină sporire,/ Țăranul se întoarse fără de izbutire./ Dar când avu toporul o coadă de lemn tare,/ Puteți judeca singuri ce tristă întîmplare./ Istoria aceasta, d-o fi adevărată,/ Îmi pare că arată/ Că în fieșce țară/ Cele mai multe rele nu vin de pe afară,/ Nu le aduc streinii, ci ni le face toate/ Un pămîntean d-ai noștri, o rudă sau un frate”.

Pentru cei mai mulți dintre noi, expresia coadă de topor înseamnă un trădător, un membru al unei colectivități care se pune în slujba inamicului, ce distruge pe rând pe ceilalți membri ai acelei colectivități, cu ajutorul său. Și totuși ce este cu această distrugere a pădurii, de defrișare? Termenul de defrişare este adesea utilizat în mod eronat pentru a descrie orice activitate al cărei rezultat este îndepărtarea completă a arborilor dintr-o zonă.

Eliminarea tuturor arborilor dintr-o zonă în conformitate cu principiile gospodăririi durabile a pădurilor este corect descrisă ca recoltă de regenerare (astfel activitatea exploatărilor de masă lemnoasă care funcţionează în baza unor programe bine stabilite şi care se conformează reglementărilor legislative şi normativelor în vigoare nu trebuie considerată ca fiind defrişare). În fapt există o serie de specii de arbori a căror regenerare pe cale naturală este foarte dificilă sau chiar nu are loc în absenţa unor perturbări naturale sau intervenţii antropice. Așadar defrişarea sau despădurirea trebuie înțeleasă ca fiind un proces de îndepărtare a unei păduri sau stand de arbori, atunci când terenul eliberat este utilizat în alte scopuri decât cele forestiere (ex: pentru agricultură, urbanism etc.).

Defrişările se produc din diferite motive: valorificarea masei lemnoase brute sau semiprelucrate; fabricarea mangalului (cărbunele de lemn); deschiderea şi extinderea unor obiective industriale (de ex: carierele de lignit din Bazinul Olteniei); construcţia, modernizarea şi extinderea infrastructurii rutiere şi feroviare; extinderea terenurilor arabile şi desinate păşunatului; plantaţii pomicole, viticole etc.; construcţii industriale şi civile; extinderea sau crearea zonelor rezidenţiale; extinderea sau crearea zonelor de agrement (parcuri, staţiuni montane, grădini zoologice etc.)

În afară de metodele obişnuite utilizate pentru defrişare (tăierea arborilor) în unele cazuri se recurge la incendierea pădurilor. Acest procedeu se aplică atunci când terenul ce urmează a fi defrişat este greu accesibil utilajelor sau când valoare economică a masei lemnoase ce urmează a fi îndepărtate nu justifică aplicarea metodelor tradiţionale (care presupun consum de combustibili, energie şi efort fizic). Totuşi această metodă este tot mai puţin utilizată, pe de-o parte pentru că prezintă riscuri (extinderea incendiilor, accidente etc.) iar pe de alta datorită constrângerilor impuse prin semnarea tratatelor internaţionale cu privire la conservare, gospodărire durabilă dar şi cu privire la emisiile de dioxid de carbon în atmosferă.

Există şi un curent de opinie în ţările în curs de dezvoltare potrivit căruia ţările dezvoltate, precum SUA, care au defrişat masiv în secolele trecute şi au profitat din plin de pe urma acestor defrişări dau dovadă de ipocrizie prin îngrădirea drepturilor acestor ţări de a beneficia de aceleaşi „oportunităţi” şi prin pasarea costurilor şi responsabilităţilor legate de conservarea pădurilor când în fapt ei sunt cei care au creat problemele actuale.

Cele mai mari probleme din punct de vedere al mediului dar şi economic sunt cauzate de defrişările ilegale şi de incendiile de pădure provocate de om, mai mult sau mai puţin accidental. Spre deosebire de defrişările efectuate cu un scop anume, acestea din urmă produc pagube economice irecuperabile sau în mică parte recuperabile şi pentru că în urma lor rămân terenuri descoperite reprezintă un factor declanşator pentru fenomene cu impact major negativ şi uneori ireversibil asupra mediului. Situația actuală din România.

Dacă la începutul secolului al XX-lea, România era acoperită de păduri în proporție de 40,8%, în prezent acest procent a scăzut la doar 26,7%, din acest punct de vedere România fiind codaşă în topul ţărilor europene privind suprafaţa împădurită (statisticile arată că în Europa suntem pe ultimul loc la capitolul suprafaţă împădurită).România a devenit un gater uriaş, peste 350.000 de hectare de pădure fiind rase ilegal de pe faţa pământului în doar 15 ani.

Din datele publice (INS, 2016) reiese că statul are suprafeţe tot mai mici de păduri, în timp ce proprietarii particulari – tot mai mari.Astfel, dacă în anul 2011 se aflau în proprietate publică (a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale) 4,31 milioane de hectare, în 2015 această suprafaţă a scăzut la 4,24 milioane de hectare. În acelaşi timp, fondul forestier aflat în proprietate privată (a persoanelor fizice şi juridice plus a unităţilor administrativ-teritorale) a crescut de la 2,2 milioane de hectare în 2011 la 2,3 milioane de hectare în 2015.

Aceste evoluţii au condus la o configuraţie în care mai puţin de două treimi (64,8%) din fondul forestier se află în proprietatea publică a statului şi o treime (33,8%) se află în proprietate privată – restul de 1,4% este în proprietatea privată a unităţilor administrativ-teritoriale.

Structura fondului forestier, pe forme de proprietate (Sursa: INS, 2016)

Dacă privim problema defrişărilor în mod superficial şi din punct de vedere al beneficiilor imediate dar pe termen scurt, avantajele economice rezultate din valorificarea în diverse scopuri a masei lemnoase şi a trenurilor libere rezultate sunt evidente. Se poate obţine un profit considerabil într-o perioada de timp relativ scurtă şi cu costuri reduse (în special dacă ne referim la defrişările ilegale care alimentează economia subterană, funcţionează cu personal necalificat, remunerat sub valoarea muncii prestate şi care nu implică costuri legate de reîmpădurirea suprafeţelor de teren defrişate).

Astfel multe zone a căror dezvoltare s-a bazat pe valorificarea lemnului se confruntă în prezent cu un declin datorită scăderii substanţiale a veniturilor realizate din recoltele tot mai scăzute de cherestea.Defrişarea este un proces care modelează continuu caracteristicile climatice şi geomorfologice ale unei regiuni dar şi la nivel global.Defrişarea este un factor care contribuie la încălzirea globală, fiind deseori considerată ca una din cauzele majore ale accentuării efectului de seră (Lazăr și Dumitrescu, 2006). Efectul de seră nu trebuie privit doar la scară globală, el fiind prezent şi manifestându-se într-o manieră perceptivă în marile oraşe.

Un exemplu în acest sens este şi oraşul Bucureşti, cunoscut fiind faptul că este capitala europeană cu cea mai mică suprafaţă împădurită raportată la numărul de locuitori. Astfel observaţiile meteorologice arată că în centrul oraşului, unde vegetaţia a făcut loc clădirilor si bulevardelor, temperatura medie în zilele de vară este cu 3 până la 5 grade mai ridicată decât temperatura măsurată la periferie sau în zona preurbană unde vegetaţia forestieră este mai bogată. Calculele recente arată că emisiile de dioxid de carbon cauzate direct de defrişări şi degradarea pădurilor contribuie în medie cu aproximativ 12% din totalul emisiilor antropice de dioxid de carbon, cu valori cuprinse între 6 şi 17% la nivel de ţară. Arborii şi alte plante pot elimina din atmosferă carbonul (sub formă de dioxid) în timpul procesului de fotosinteză cu eliberare de oxigen în timpul respiraţiei normale.

Ciclul hidrologic (circuitul apei) este de asemenea afectat de defrişări. Arborii extrag apele subterane cu ajutorul rădăcinilor şi o eliberează în atmosferă, iar când o parte din pădure este defrişată cantitatea de apă evaporată în atmosferă prin acest mecanism scade rezultatul fiind un climat local mult mai uscat. Defrişările reduc de asemenea conţinutul de apă din sol şi scad nivelul apelor subterane, reduc coeziunea solului (creşte riscul de apariţie a eroziunii pluviale şi alunecări de teren). Pădurile pot sporii capacitatea de reîncărcare a acviferelor dar în anumite condiţii pot constituii şi un factor major în epuizarea rezervelor de apă subterană.

Micşorarea suprafeţelor acoperire de pădure reduce capacitatea de intercepţie, retenţie şi transpiraţie a apelor provenite din precipitaţii. Astfel în loc ca apa din precipitaţii să fie captată şi apoi dirijată spre sistemele acvifere, zonele defrişate favorizează apariţia fenomenului de scurgere superficială, caracterizat printr-un aflux mult mai rapid decât în cazul apelor subterane. Acest fenomen conduce la formarea viiturilor şi implicit a inundaţiilor, a căror frecvenţă şi gravitate este mult mai ridicată decât în zonele împădurite.

Una din problemele cele mai importante o reprezintă creşterea gradului de eroziune a solului (având în vedere că este nevoie de cel puțin 100 de ani pentru formarea unui cm3 de sol vegetal). Pădurile neafectate au o rata foarte scăzuta de pierdere de sol, aproximativ 2 tone pe km2, defrişările cresc rata de eroziune a solului, prin creşterea cantităţii de apă ce se scurge la suprafaţă (superficial) şi diminuarea protecţiei de solul asigurată de litieră.

În timp apar fenomene grave de eroziune de profunzime, care în afară de pierderea unor cantităţi importante de sol fertil (sau chiar totale), favorizează formarea ogaşelor şi ravenelor care vor constitui albiile de curgere a torentelor în perioade cu precipitaţii abundente.

O a doua mare problemă o constituie alunecările de teren care adesea se soldează cu importante pagube materiale dar şi cu pierderi de vieţi omeneşti.

Concluzii: Defrişările şi implicit degradarea ecosistemelor forestiere au fost încurajate printr-o serie de stimulente economice care conduc la ideea că valorificarea masei lemnoase şi utilizarea terenurilor ocupate de păduri în alte scopuri este mult mai profitabilă decât conservarea pădurilor. Multe funcţii importante ale pădurilor nu pot fi cuantificate, nu au o piaţă de desfacere, şi prin urmare nici o valoare economică intrinsecă pentru proprietarii acestora sau pentru comunităţile a căror bunăstare se bazează pe valorificarea lemnului.Nici un alt ecosistem terestru, nu asigură un echilibru mai complex şi o mai mare stabilitate, decât pădurea.

Spaţiile verzi, indiferent de apartenenţă şi destinaţie, servesc la îmbunătăţirea calităţii mediului și menţinerea echilibrelor ecologice. O soluţie pentru eliminarea acestor efecte ar fi reîmpădurirea. România va beneficia din partea Uniunii Europene, de 229 de milioane de euro pentru finanțarea programului “Prima împădurire a terenurilor agricole” (Măsura 221). Prin acest program se doreşte ca suprafața ocupată de păduri în România să depăşească procentul de 30%. Exploatarea excesivă, deseori ilegală, și practicile nesustenabile de tăiere a copacilor sunt o cauză majoră.

Unele surse menționează exploatarea forestieră industrială ca fiind un contributor important la defrișări. Aici ar trebui enumerate mai multe cauze cum ar fi de ex.:

Corupția: Corupția în instituțiile guvernamentale poate facilita exploatarea ilegală a lemnului. Schimbările climatice: Temperaturile mai ridicate și secetele cresc riscul de incendii de vegetație, care pot distruge suprafețe mari de pădure. Incendiile sunt responsabile pentru o parte semnificativă a pierderilor de arbori.

Agricultura: Expansiunea terenurilor agricole, fie pentru subzistență, fie pentru cultivare comercială, este o altă cauză importantă, conform.

Creșterea populației și urbanizarea: O populație în creștere și dezvoltarea urbană pot contribui la presiunea asupra resurselor forestiere.

Consecințe: Degradarea mediului: Distrugerea pădurilor afectează capacitatea acestora de a susține biodiversitatea și de a oferi alte beneficii ecologice. Eroziunea solului: Pierderea acoperirii forestiere duce la eroziunea solului.

Pierderi economice și sociale: Defrișările pot reduce standardele de viață și pot avea un impact negativ asupra economiei pe termen lung. În urma celor prezentate este lăsat la latitudinea omenirii să hotărască dacă resursele forestiere sunt sau nu, vitale vieţii.

Nicu Doftoreanu