DRAMĂ CONJUGALĂ

Tânărul funcționar, Dumitrescu, se miră mult nu’și poate explica de ce, de când s’a însurat cu frumoasa Lelia, prietenii săi nu’l mai răresc cu vizita.

– Măi, comedia dracului, – își zicea el de multe ori, – înainte fugeau de mine toți ca necuratul de tâmâe şi acum năvălesc potop in casa mea. De răul lor nu mă pot odihni nici un ceas când vin acasă ostenit ca vai de lume. Aici trebue să fie un mister. Da ce mister că nu’l pot ghici?

Aşa îşi frământa mintea Dumitrescu, pe când prietenii şi colegii săi de slujbă, se luau la întrecere ca să placă nevesti-sii, căci era de o frumuseţe închipuită poate numai de pictori în creația lor.

Era o blondină răpitoare cu ochil ei albaştri, fermecători, cu zâmbetul ei ce flutura şiret pe buze, cu corpul ei bine format, cu graiul ei dulce şi atrăgător şi mersu-i maestos.

Nu era zi, în care tânăra şi frumoasa doamna Dumitrescu să nu primească flori şi bilete amoroase. Nu era zi în care şeful lui Dumitrescu să nu-i facă câte o vizită, să nu-i aducă câte un dar de valoare şi să nu-i spună că o iubeşte la nebunie. Şi că ar fi cel mal fericit om din lume, dacă frumoasa Consânzeana ar consimţi la o fugă amoroasă.

Ce se gândi frumoasa Elena, că ar face foarte cuminte să primească propunerea şefului înamorat şi consimți cu plăcere. Aşa, într›o Joi, pe când era multă tevatură la minister şi Dumitrescu, din cauza lucrului, trebuia să întârzie câteva ore mai mult ca de obiceiu, frumoasa-i soţie plecă în viligiatură amoroasă, cu şeful lui.

Ce fericiți erau fugarii în momentul când s’au urcat într›o trăsură cu coşul ridicat! Dar şi Dumitrescu ce vesel se întorcea acasă pe la 3, la nevestica lui care sburase.

Ce surpriză neplăcută pentru el, când văzu că frumoasa lui Elena nu îl mai întâmpină la scară, cu zâmbetul pe buze. Un fior îi trecu prin inimă şi ideia că poate e bolnavă îi fulgeră prin gând. Iute alergă înăuntru, strigând-o:

«Eleno, Eleno!» Dar nici un răspuns.

Disperat alergă în odaie la soacră-sa care citea un roman.

– Ia lasă romanul dracului, şi spune-mi unde e Elena?

– Cum, nu ştii unde e?

– Vezi bine că nu.

– Păi, a venit domnul cutare, şeful tău, şi a plecat cu dânsul. Mi-a spus că se duce la tine la cancelarie.

– A, perfida m’a trădat!

Haiti! îmbracă-te repede şi să mergi cu mine să cercetăm, să’mi găseşti nevasta, că de unde nu te-ai dus pe copcă…

– Dar ce stric eu, măiculiță!

– Nici o vorbă, baborniţa dracului! Dacă’i dădeai o creştere bună fii-tei, astăzi nu’şi înşela bărbatul.

Iacătă-mă sunt gata!

– Ia-o înainte la picior!

– Ce fel nu luăm trăsură?

– Păi cum nu, după ce mi-a fugit nevasta o să dau şi bani la trăsură să’mi plimb soacra! Încă n’am înebunit.

– Dar sufer de reumatism şi nu pot merge pe jos că mă dor picioarele.

– Ce ‚mi pasă! Trebuia săţă pă zeşti pe fii-ta!

Ciorovăindu-se, în chipul ăsta, ginerile ia la brat pe soacră şi, şontâc-şontâc, pornesc direct la gară, unde întrebă pe unul din casieri, dacă n’a văzut o pereche aşa şi aşa scoţând bilete…

– Ba da, răspunse casierul cu care se cunoştea, dar par’că ea semăna cu nevasta ta! N’am putut să o cunosc bine că prea era voalată.

– Chiar ea e, mă! A fugit cu şeful meu. Alı, mizerabilul! ‚I-arăt eu lui ce pot!

– Aține-te la compartimentul clasa a doua a trenului ce pleacă la Ploeşti.

– Îţi mulţumesc, dragă, şi te salut. Iar tu soacră, umblă mai cu inimă să fii martoră cum o să’ţi prind pe fii-ta.

Călătorii cari se aflau la casă, auzind convorbirile astea, comentau în fel şi chip.

Şi, în mai puțin de cinci minute, se răspândi svonul că o să se întâmple o dramă teribilă. Era o ferbere de nedescris. Şi toţi se aşteptau la ceva groaznic, la un întreit omor poate, dar nimeni nu avea curajul, nu avea tăria, nu ştia cum să-l înlăture. În sfârşit trenul e gata de plecare.

Conductorul strigă:

– Poftiţi, d-lor mal iute.

Trenul pleacă pentru Ploeşti, Buzău etc… Dumitrescu cu soacra postează la uşa cupeului de clasa II a trenului, pe când înamorații ce stătuseră în sala de aşteptare a clasei I şi nu ştiau nimic, veneau la braţ să se urce în tren. Dar deodată rămaseră trăzniţi când dădură cu ochii de Dumitrescu. Pe când acesta cu sânge rece, zise:

– Îți mulţumesc, dragă şefule, că mi-ai luat nevasta care nu mă iubea… Dar sunt supărat pe tine şi asta nu ţi-o ert că m’ai făcut să’mi perd vremea şi să ostenesc aducându-ţi şi soacra.

Stăpâneşteţi-le sănătos pe amândouă şi fii fericit, că eu te-am salutat, spunându’ţi că voi intenta acţiune de divorţ. Şi plecă, lăsând pe toţi încremeniţi. Vesela