Dreptul la tăcere în procesul penal

În România, dreptul la tăcere este reglementat prin Codul de Procedură Penală, care stipulează că suspectul sau inculpatul trebuie să fie informat despre dreptul său de a nu face nicio declarație înainte de a fi audiat. De asemenea, Curtea Constituțională a României a subliniat importanța acestui drept în asigurarea unui proces echitabil.

Această expresie “dreptul la tăcere” reprezintă un mod simplificat de a arăta oricărei persoane care te interoghează că refuzi să răspunzi la întrebare. Dreptul de a exprima acest refuz provine din imperativul respectării dreptului tuturor oamenilor de a nu se autoincrimina. Pentru a se asigura că acest drept este protejat, refuzul de a răspunde la o întrebare nu poate să fie folosit ca o formă de recunoaștere. În România, dreptul echivalent celui prezentat mai sus este garantat, atât prin aplicarea directă a Convenției Europene a Drepturilor Omului, cât și prin Constituția României. Acest drept este o componentă fundamentală a dreptului la un proces echitabil.

În anul 2020, Curtea Constituțională a României, constatând faptul că în cuprinsul Codului de procedură penală reglementarea acestui drept era incompletă, a pronunțat Decizia nr. 236/2020, menită să ne îndepărteze de inchiziție și să ne aducă în secolul XXI.

Este bine de știut că în cazul în care veți fi nevoiți să dați o declarație, în calitate de suspect sau inculpat, organul de cercetare penală este obligat să vă aducă mai întâi la cunoștință toate drepturile prevăzute expres de Codul de procedură penală și în primul rând dreptul de a nu da nicio declarație.

Dreptul la tăcere este prevăzut expres în Codul de procedură penală, ceea ce înseamnă că aveţi dreptul de a nu da nicio declaraţie pe tot parcursul procesului penal, iar această atitudine nu va atrage nicio consecinţă negativă pentru dumneavoastră. Însă, dacă alegeţi să daţi declaraţie, să aveţi în vedere că orice veţi declara reprezintă o probă şi poate fi folosită împotriva dumneavoastră.

Organele de anchetă sunt obligate să vă comunice calitatea în care veți fi audiat (suspect sau inculpat), fapta prevăzută de legea penală pentru săvârșirea căreia sunteți suspectat sau pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală și încadrarea juridică a acesteia. După acest moment, cel mai indicat lucru este ca suspectul/ inculpatul să se prevaleze de dreptul la tăcere și să solicite să fie asistat de un avocat.

Dreptul la tăcere este o componentă esențială a sistemului de justiție penală, având rolul de a proteja drepturile fundamentale ale persoanelor acuzate. Acesta contribuie la menținerea echilibrului între interesele statului de a urmări infracțiunile și drepturile individuale ale cetățenilor de a nu fi constrânși să se incrimineze singuri. Respectarea acestui drept este crucială pentru asigurarea unui proces echitabil și just. Dreptul la tăcere este o garanție fundamentală în procesul penal, care protejează persoanele acuzate de a nu se autoincrimina și de a nu contribui la propria incriminare.

Dreptul la tăcere, cunoscut și ca dreptul de a nu se autoincrimina, permite unei persoane aflate în fața unei proceduri judiciare penale să nu ofere declarații care ar putea fi folosite împotriva sa. Acest drept este esențial pentru asigurarea unui proces echitabil și este recunoscut în legislația internațională și națională. Dreptul la tăcere protejează indivizii de presiuni care ar putea duce la recunoașteri false sau la declarații care să le afecteze negativ situația juridică. Acest drept este strâns legat de prezumția de nevinovăție, asigurând că acuzații nu sunt obligați să dovedească nevinovăția lor.

Nu doar că dreptul la tăcere al inculpatului nu este un privilegiu, ci prezintă o deosebită importanță ca acesta să nu fie astfel privit. Considerarea dreptului la tăcere ca fiind un privilegiu ar putea conduce la o limitare sau condiționare a acestuia în funcție de diferite circumstanțe, ceea ce s-ar concretiza într-o încălcare a drepturilor fundamentale, subminând egalitatea armelor între acuzare și apărare prin exercitarea de presiuni nelegitime asupra inculpatului. În concluzie, dreptul la tăcere al inculpatului trebuie văzut ca un drept fundamental, iar nu ca un privilegiu.

Reducerea acestuia la statutul de privilegiu ar însemna o gravă restrângere a garanțiilor procesuale în favoarea acuzării.

Pentru context, este important să înțelegem distincția între persoana suspectată sau acuzată oficial de comiterea unei infracțiuni (suspectul și inculpatul) și martor. Suspectul și inculpatul se bucură de o serie de garanții pentru respectarea dreptului la un proces echitabil. Aceste garanții includ dreptul de a fi asistat de un avocat, dreptul la tăcere, dreptul de a consulta dosarul și multe altele. Mai mult, suspectul și inculpatul au dreptul de a fi informați în legătură cu toate drepturile lor procesuale.

Dreptul la tăcere și neautoincriminare îl are și martorul. Martorul are dreptul să nu declare fapte și împrejurări de fapt care, dacă ar fi cunoscute, l-ar incrimina.

Organul judiciar este obligat să îi aducă la cunoștință acest drept înainte de fiecare audiere. Probele obținute cu încălcarea dreptului la tăcere, nu pot fi folosite împotriva martorului în niciun proces penal.

Declarația de martor dată de o persoană care, în aceeași cauză, anterior avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Organele judiciare au obligația să menționeze, cu ocazia consemnării declarației, calitatea procesuală anterioară. Dacă martorul se prezintă la audiere însoțit de un avocat, acesta poate asista la audiere.

Desigur, orice persoană poate alege să fie asistată de un avocat în raporturile cu alte persoane fizice sau juridice sau cu organe ale statului. Prea rar însă suntem informați de acest drept când persoana din fața noastră are interese proprii, diferite de ale noastre.

Astfel, este destul de ușor de observat cum, fie dintr-o eroare, fie chiar cu rea-voință, o persoană ar putea fi audiată în calitate de martor și astfel să nu fie protejată de regulile procesului echitabil. Astfel, începând de la această decizie, persoanele audiate în calitate de martori, pot să aleagă să nu răspundă la întrebări sau să nu dea declarații.

Acest lucru este important, deoarece potențiali suspecți puteau fi audiați inițial în calitate de martori. În acest fel, nu doar că organele de cercetare penală nu erau obligate să-i informeze despre dreptul de a se prezenta însoțiți de avocat, dar îi puneau și în situația dificilă în care fie se autoincriminau, fie mințeau sau tăceau, ceea ce le-ar atrage răspunderea penală pentru comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă.

Ca atare, în prezent, fie că sunteți citați în calitate de martor, suspect sau inculpat, aveți mereu dreptul la tăcere. În concluzie, nu vă grăbiți să dați declarații fără să fiți asistați de un avocat ales (sau din oficiu); fără să solicitați și să studiați dosarul de urmărire penală; fără să vă consultați cu avocatul și să apreciați asupra oportunității declarației ce urmează să o dați ori a exercitării dreptului la tăcere Pentru a avea o apărare eficientă în procesul penal, este recomandat să uzați de toate drepturile pe care legea vi le conferă.

Astfel, dreptul la tăcere ca drept fundamental este recunoscut constituțional și prin convenții internaționale (CEDO și Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice), fiind totodată parte a principiului prezumției de nevinovăție, tăcerea inculpatului nefiind interpretată ca o formă de vinovăție și nici sancționată.

Jurisprudența CEDO, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat importanța acestui drept în mai multe cazuri, considerându-l o garanție fundamentală a procesului echitabil.

Av. Tatiana Rădulescu