ACASĂ / ARTICOLE / RESTITUIRI / DUBLA SEMNIFICAȚIE A ZILEI DE 24 IANUARIE

DUBLA SEMNIFICAȚIE A ZILEI DE 24 IANUARIE

DUBLA SEMNIFICAŢIE A ZILEI DE 24 IANUARIE

Ziua de 24 ianuarie 1859 a rămas întipărită în istoria neamului românesc ca ziua alegerii lui Alexandru Ioan Cuza ca Domn al Valahiei (Țării Românești), după ce în 5 ianuarie același an fusese ales ca Domn al Moldovei. Aceasta a fost celebrată apoi, în istoria modernă și contemporană a României, cu puține sincope, ca ziua dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza ca Domn al Principatelor Române, Moldova și Valahia (Țara Românească), după ce vreme de aproape un secol acestea fuseseră denumite de către Marile Puteri europene doar „Principatele Dunărene”.

***

Procesul de construire a statului român modern, început după tratatul de pace de la Cuciuk Kainargi din anul 1774, a fost anevoios și plin de greutăți, în primul rând datorită intereselor divergente ale Marilor Puteri europene la gurile Dunării. Acesta a trecut prin mai multe etape, afectate de războaiele purtate pe teritoriul celor două Principate de către imperiile habsburgic, țarist și otoman, precum și de ocupațiile politico-militare străine. Numele statului român și forma acestuia au ieșit în relief în vâltoarea revoluțiilor din anii 1848-1849, când patrioții români au gândit un stat care să-i cuprindă pe românii din vatra Daciei getice, deci de pe ambii versanți ai Carpaților. În acel context s-au conturat cinci variante de nume: Dacia, Romania, Dacoromania, Dacoromânia, România și România Mare Austriacă.
Situația geopolitică n-a permis decât realizarea, la mijlocul secolului al XIX-lea, prin efort național și inteligență politică, a unei construcții statale pe structura politico-juridică și administrativă a celor două „Principate Dunărene”, Moldova și Valahia. Prilejul realizării acestui deziderat s-a ivit în contextul războiului Crimeiii din anii 1853-1856, când românii au devenit „problemă europeană”, iar cele două Principate au intrat, practic, sub garanția colectivă a Marilor Puteri europene. Acestea au acceptat, după lungi târguieli, dar și jocuri geopolitice ascunse, ca românii să fie consultați asupra dorinței de unire a celor două Principate într-un singur stat. Astfel au fost formate acele divanuri ad-hoc, adică adunări cu caracter consultativ, care urmau să exprime sau să infirme voința de unire a românilor.
Însă, pentru alegerile Divanurilor ad-hoc, alcătuite din reprezentanți ai bisericii, ai marii boierimi, ai burgheziei și ai țărănimii clăcașe, s-au desfășurat adevărate bătălii între unioniști și antiunioniști, fiecare tabără fiind sprijinită de anumite Mari Puteri europene interesate să păstreze Principatele în sfera lor de influență. În Valahia (Muntenia/Ţara Românească) majoritatea opiniei publice susținea ideea Unirii, însă în Moldova partida unionistă a avut de luptat cu opoziția separatiştilor, care doreau menținerea separării, motivându-și opțiunea prin posibila decădere a orașului Iaşi și a Moldovei, odată cu mutarea capitalei la Bucureşti.
Comitetul electoral al Unirii, constituit la Iași în februarie 1857, a exprimat ca cerințe imperative: „Unirea Principatelor Moldova şi Valahia într-un singur stat” şi „Neutralitatea pământului Principatelor Române”. Deci, unioniștii afirmau cu putere că Principatele Moldova şi Valahia erau „Principatele Române”.
Însă Marile Puteri europene au acționat pe față sau în ascuns pentru a influența voința populației cu privire la organizarea definitivă a Principatelor. Cele mai agresive s-au dovedit a fi Austria și Turcia, care au sprijinit partida antiunionistă din Moldova, în frunte cu caimacamul Nicolae Vogoride, aspirant la tronul Moldovei. Acesta a falsificat, în mod brutal, rezultatul testului din 19 iulie 1857, anulând șansele Puterilor garante de a decide unirea Principatelor. Unioniștii moldoveni au reușit să-l demaște pe caimacam cu ajutorul unor scrisori compromițătoare venite de la Înalta Poartă și de la ambasada Turciei, care apoi au fost publicate în ziare din Occident. Astfel, alegerile au fost anulate, Poarta otomană fiind nevoită să accepte repetarea scrutinului, sub stricta supraveghere a Puterilor garante.
Divanurile ad-hoc au evidențiat dorința românilor de a uni cele două Principate. Documentele elaborate au folosit numele „Român” pentru a-i defini atât pe moldoveni, cât şi pe munteni. Îndeosebi românii moldoveni au susţinut cu fervoare impunerea termenului „român” – nume etnic, moştenit din străvechime şi atestat documentar de multe secole, şi nu „moldovean” – nume purtat după regiunea (ţara) în care vieţuiau români!
Cu prilejul desfăşurării celor două Divanuri ad-Hoc, în 7 octombrie 1857 în Moldova, respectiv în 8 octombrie 1857 în Valahia (Ţara Rumânească), reprezentanții românilor au cerut unirea celor două Principate într-un singur stat, cu numele ROMÂNIA. Acest nume semnifica unitatea teritorială a Țării, care urma să fie reconstruită în hotarele premise de vremuri, constituind nucleul politico-statal în jurul căruia avea să se săvârşească unitatea vetrei Daciei getice. Acest nume era asumat de către „poporul de jos”, ştiut fiind că dacii, strămoșii săi reali, se numeau pe ei înşişi rumuni (rumâni).
Însă, în pofida dorinței manifeste a românilor, exprimată cu tărie, la Convenţiunea de la Paris din 7/19 august 1858 Marile puteri europene n-au fost de acord cu denumirea de „România”. Astfel, în „Convenţiunea pentru organizarea definitivă a Principatelor Dunărene ale Moldovei şi Valahiei” s-a stipulat unirea parțială a principatelor Moldovei și Valahiei sub denumirea „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, care rămâneau sub suzeranitatea „Maiestății Sale Sultanul”.
În acel context, patrioții români au înțeles că trebuie să pună Europa în fața faptului împlinit. Acest demers a fost realizat în momentul în care în cele două Principate s-au desfăşurat alegerile pentru Adunările Elective, care urmau să îi desemneze pe cei doi domni. Astfel, în Moldova, în 5/17 ianuarie 1859 a fost ales în unanimitate, fruntașul unionist, colonelul Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naționale”. Întrucât în textul Convenției nu se stipula ca Domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate, conducătorii luptei naționale au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat și în Valahia (Țara Românească). Însă adunarea electivă a Valahiei (Țării Românești) era dominată de conservatori, care dețineau 46 din cele 72 mandate. În această situație, liberalii radicali au inițiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitație în rândul populației Capitalei și al țăranilor din împrejurimi. Astfel, o mulțime de peste 30.000 oameni s-a adunat în preajma Adunării elective. Unul dintre tribuni, I. G. Valentineanu, nota că poporul era gata „să năvălească în Cameră și să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei”. Astfel, în 24 ianuarie 1859, într-o ședință secretă a Adunării elective, deputatul Vasile Boerescu a propus alegerea colonelului Alexandru I. Cuza. Propunerea a fost acceptată în unanimitate, făcându-se astfel primul pas către definitivarea Unirii Principatelor Române. Astfel, românii au pus Marile Puteri europene în faţa faptului împlinit, Principatul Moldovei fiind unit, de facto, cu Valahia (Ţara Rumânească). Colonelul Alexandru Ioan Cuza a acceptat dubla alegere, fiind conştient că moldovenii şi muntenii sunt părţi ale „naţiei române”.
Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca Domn al celor două Principate a fost o surpriză pentru Marile Puteri europene, fiind privită în mod diferit de către străini. Românii au pus Europa în faţa faptului împlinit, făurind construcţia politico-statală modernă, prin unirea Moldovei (de fapt, a jumătăţii vestice a Moldovei) şi Valahiei (Țării Românești), fără Dobrogea lui Mircea cel Bătrân, sub principele Alexandru Ioan Cuza. Numele iniţial al statului român modern, impus de prin forţă de Marile puteri europene, a fost „Principatele Unite”.
Statul român modern a cuprins între hotarele sale doar o mică parte a Daciei getice. Unirea celor două Principate a fost un act de început de dreptate istorică, întrucât în afara hotarelor, de jur împrejur, au rămas români – în Moldova de peste Prut (Basarabia), în Transnistria, în Ucraina (în Podolia, în Bugeac, în regiunea Cernăuţi şi în Zakarpatia, adică în Maramureşul de dincolo de Tisa), în Ungaria (în Câmpia Tisei), în Serbia (în Banatul Sârbesc, în Voivodina, în valea Timocului) şi în Bulgaria.
Marile Puteri europene, cooperante între ele la vedere, dar rivale pe ascuns, au fost pe punctul de a se încăiera din cauza „problemei româneşti”, întrucît fiecare a sperat să obţină un profit din această problemă. Ele au abandonat destul de anevoios denumirea de „Principatele Dunărene”. Abia la 1 aprilie 1859, Marile Puteri europene – respectiv Franţa, Anglia, Prusia, Regatul Sardiniei şi Rusia – au recunoscut oficial rezultatele alegerii făcute de munteni şi moldoveni, iar Austria şi Turcia au amânat recunoaşterea alegerii până la 25 august 1859. În urma unor negocieri ascunse şi a unor jocuri diplomatice inteligente făcute de patrioţi români, Marile Puteri europene au acceptat ca ţara românilor să aibă, totuşi, o identitate cu fundament etnic, adică să se numească „Principatele Române Unite”.
Unirea Principatelor Române, în anul 1859, a constituit, pe fond, primul mare pas vizând realizarea, prin cuget şi faptă românească, a proiectului Daciei Mari. Cea mai stringentă problemă a fost recunoașterea internațională a alegerilor. „Faptul împlinit” la 24 ianuarie 1859 a fost considerat de Poarta Otomană şi de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris. Situația creată în cele două Principate urma să facă, de altfel, obiectul unei noi Conferințe internaționale, care se deschidea la Paris, la 26 martie/7 aprilie – 25 aug./6 sept. 1859. Românii au trecut urgent la luarea unor măsuri politico-militare pentru a-şi apăra cauza şi statul, atât pe plan intern, cât și pe plan extern. Marile Puteri europene au ripostat, iar pentru recunoaşterea unirii depline a fost convocată Conferința de la Constantinopol, unde Poarta Otomană a cerut dreptul de intervenție în Principate în cazul unor noi încălcări ale Convenției de la Paris, iar Austria a admis unirea doar pe durata domniei lui Alexandru I. Cuza.
Prin măsuri politico-diplomatice înțelepte, ostilitatea Marilor Puteri europene a fost atenuată, iar în 3 decembrie 1861, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a declarat în faţa Adunării elective a țării că „Unirea este în fine dobândită pentru noi”. El s-a autodefinit „domn şi român”, arătând că n-a cruţat „osteneala” şi a întrebuinţat „toată răbdarea, toată prudenţa şi toată moderaţiunea neapărat necesare pentru consolidarea edificiului naţionalităţii române”. În proclamaţia către naţiunea română din 11 decembrie 1861 Alexandru Ioan Cuza a declarat: „Români! Unirea este îndeplinită. Naţionalitatea română este întemeiată!…Alesul Vostru vă dă astăzi o singură Românie. Vă iubiţi patria, veţi şti, dar, a o întări! Să trăiască România!”. În acest context, în 24 ianuarie 1862 tânărul stat român a primit denumirea de România, cu capitala la Bucureşti.
În procesul de consolidare a statului român modern s-a conturat şi denumirea oficială a acestuia. La 24 ianuarie 1862, reprezentanţii neamului românesc au pus Europa în faţa faptului împlinit. În acea zi, în cadrul primei Adunări Generale desfăşurate după unirea Moldovei cu Valahia, a fost aprobată iniţiativa domnitorului Alexandru Ioan Cuza, ca statul român să preia denumirea oficială de România. Toponimul „România” (cu vocalele o şi â) a fost preluat din panteonul toponimic românesc.
„România” a însemnat, din punct de vedere etnic „Ţara românilor”, iar din punct de vedere politico-administrativ teritoriul Valahiei (Ţara Românească), cu Oltenia şi Muntenia (fără Dobrogea) unit cu teritoriul Moldovei – partea central-apuseană, cu zona de la nordul Gurilor Dunării (fără Bucovina şi fără cea mai mare parte din Basarabia). Numele „România” a fost îngăduit de Marile puteri europene pentru a recunoaşte unirea politică a Moldovei și Valahiei, iar românii au considerat România ca nucleul în jurul căruia urmau să reconstituie vatra Daciei getice.

Conf.univ. dr. AUREL V. DAVID

0%

User Rating: Be the first one !

Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Toate informaţiile şi articolele publicate pe acest site de către colaboratorii şi partenerii revistei INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ şi ai Fundaţiei literar-istorice "Stoika" sunt protejate de dispoziţiile legale incidente. Copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui site sunt interzise. (vezi secţiunea TERMENI ȘI CONDIȚII). Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa info@independentaromana.ro


Recomandări

ACASĂ LA POETUL INIMILOR NOASTRE – IN MEMORIAM DUMITRU DUMITRICĂ

ACASĂ LA POETUL INIMILOR NOASTRE – IN MEMORIAM DUMITRU DUMITRICĂ – „Mă agăț de tine, …

JERTFA CA TEMEI AL DĂINUIRII – CONSTANTIN STOIKA (14.02.1892-23.10.1916)

JERTFA CA TEMEI AL DĂINUIRII CONSTANTIN STOIKA – (14.02.1892-23.10.1916) – Prima întâlnire cu Titus T. …







Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

nine − eight =

ATENȚIE! Postaţi pe propria raspundere! Vă rugăm să comentaţi la obiect, legat de conţinutul prezentat in material. Inainte de a posta, citiţi regulamentul. Ne rezervăm dreptul de a şterge comentariile utilizatorilor care nu intrunesc regulile de conţinut prevăzute la capitolul TERMENI SI CONDIȚII. Site-ul IndependentaRomana.ro nu răspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine integral autorului comentariului.




Te-ar mai putea interesa şi articole din: