Economia și gândirea economică în Principatele Române în perioada 1750 – 1821

Perioada 1750 – 1821 este cea a domniilor fanariote și a începutului destrămării feudalismului. Situația economică a Principatelor Române apare în documente, codici de legi și alte acte juridice – administrative, anaforale (cereri ale boierilor către domnitori), în unele lucrări istorice, geografice, literare, de morală (scrise în acea perioada și publicate mai târziu în colecții de documente). Ideile care apar în materialele amintite au reflectat poziția de clasă a celor care le-au emis.

Cercetarea atentă a acestora scoate în evidență antagonismul dintre marii boieri, susținuți în cele mai multe cazuri de domnitorii fanarioți, în interesul de a conserva ordinea feudală, de a menține vechile relații economice, de mărire a bogățiilor la boierimea mijlocie și mică și masele țărănești, dornice de schimbări economice și sociale. Economia este predominant agrară bazată pe munca dependentă: claca și dijma.

Baza economică a țării este agricultura dezvoltată pe marile proprietăți boierești prin munca țăranilor aserviți. Interesul marilor boieri era de a-și mări proprietatea funciară prin acapararea pământurilor țăranilor liberi supuși la mari sarcini fiscale, a curăturilor (suprafețe agricole apărute prin defrișarea pădurilor), a unor suprafețe de pășuni care fuseseră rezervate animalelor țăranilor. Ideile fiziocrate, mercantile apusene pătrund și în Țările Române pe filieră grecească- prin hotărârile domnilor fanarioți.

Astfel că într-o perioada nu foarte mare (1750-1821) apar schimbări și în dorințele, interesele marii boierimi. De la interesul feudal de mărire a proprietăților funciare, se trece la dorința de cantități cât mai mari de produse agricole, acestea având ca destinație comerțul extern pentru acumulare de bogății în bani. Și în privința administrării proprietăților funciare apar schimbări.

Boierii devin arendatori iar arendașii chemați să le exploateze moșiile înrăutățesc viața țăranilor, având ca urmare fuga în masă a locuitorilor satelor. Astfel că arendășia și fuga țăranilor slăbesc baza societății feudale. Reformele întreprinse în perioada 1750-1821 au dus la trecerea de la o economie bazată pe tradiție și obligație feudală, la una bazată pe libertate și contract, cu toată opoziția marii boierimi, interesată să păstreze vechile forme de exploatare a moșiilor. Apar semne ale descompunerii feudale. Claca s-a transformat lent în contract, iar munca, din obligatorie, în sursă de venit către sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Apare munca salariată în agricultură. Producția agricolă, în afară de satisfacerea necesităților proprii de hrană, este orientată spre satisfacerea schimbului comercial. Intern, o însemnată parte a acestor produse este cerută ca materie primă pentru atelierele, velnițele, cherhanalele care apar și se dezvoltă în Principate, dar și pentru export după prevederile tratatului de la Kuciuk-Kainargi. O importanță mare începe să se acorde capitalului comercial, însoțit de capitalul cămătăresc. Pe lângă agricultură, atenția începe să se îndrepte spre înființarea unor stabilimente manufacturiere. Astfel, în anul 1766 clucerul Radu Slătineanu înființează o fabrică de postav la Pociovaliște, obținând în 1784 privilegiu de a avea 50 lucrători străini apoi 15o lucrători scutiți de dări.

În 1800 pe o moșie a mănăstirii Mărcuța se înființa o manufactură de basmale și testemele, primind în anul 1802 un privilegiu pentru 15 ani. În anul 1803 marele vornic Gr. Ghica înființa la București o manufactură de țesături de mătase pentru care primea un privilegiu de scutire de dări pentru 100 de lucrători. Privilegii de scutiri de dajdii pentru lucrători primesc și noile manufacturi de produse alimentare, în 1802 cea de arpacaș înființată la Arcești și Cornești în județul Dâmbovița de logofătul Scarlat Greceanu, în 1815, cea de paste făinoase de la București a negustorului Nichifor Ioan Mustacov. În Tara Românească apăreau și hartughii (pentru fabricarea hârtiei).

În anul 1768 lua ființă hartughia de pe moșia Fierbinți de pe apa Colentinei, iar în anul 1776, cea de pe moșia Batiște pe apa Leuta și în 1790-91 hartughia de pe apa Sabarului (Ilfov) cu 40 liude (meșteri străini) scutelnici și 4 sălașe de țigani, pentru fabricarea hârtiei necesară Mitropoliei și pentru export.

Se înființau și unele sticlării: în Moldova în anul 1802 la Dolhești – Suceava de logofătul Scarlat Manu iar în Țara Românească la Șotânga – Dâmbovița de trei asociați, în 1806 o fabrică de farfurii a vistierului C. Filipescu. După cum constatăm, majoritatea acestor manufacturi erau înființate pe moșii boierești. Procesul descompunerii feudale este demonstrat și prin transformările care apar în structura socială a populației. Țărănimea aservită s-a diferențiat în țărani fruntași, mijlocași și codași. În cadrul meseriilor apar meseriașii exploatatori și calfele, simbriașii și ucenicii exploatați. În comerțul mare, exercitat în special de boieri apar diferențieri după mărimea afacerilor: boieri de rangul I (veliți) și neamurile lor și boieri de rangul II și urmașii lor (mazili).

Din cercetarea atentă a documentelor existente care relevă situația de fapt din Principate se desprind transformările care au loc, atât în economie, cât și în gândirea oamenilor, determinate de interesele de moment sau de perspectivă a diferitelor categorii sociale. Hrisovul dat de domnitorul Gr. Al. Ghica în anul 1766 întărea cerințele boierilor și înaltului cler în privința intensificării muncii țăranilor pentru mărirea nartului (produsul rezultat din munca țăranilor aserviți pe ziua de muncă). Hrisovul aceluiași domnitor, dat în anul 1773 în urma unei anaforale a boierilor, prevedea mărirea cu încă două zile a numărului zilelor de clacă ale țăranilor și noi prestații în muncă și datorii în natură – căratul lemnelor din păduri pentru boier, dijmă din produsele din grădini.

Printr-un decret din anul 1792 se limita dreptul țăranilor de a lua lemne din păduri și de folosire a pășunilor. Boierii moldoveni cer domnitorului Alexandru Moruzi în anul 1805 să limiteze dreptul țăranilor la pășuni. În același scop se adresează și Porții otomane arătând că măsurile propuse ar fi necesare pentru o mai bună aprovizionare a Porții. Domnitorul aprobă cererile boierilor arătând că „drept aceea și cu toată dreptatea neamul boieresc care se jertfește în slujbele țării, se cuvine a avea dreptățile slujbei de la săteni, ca să nu vie spre cădere”. (Th. Codrescu, Uricariul, partea a doua, p. 129).

Și în Țara Românească domnii fanarioți aprobau cererile boierilor, consacrând obligația țăranilor la 12 zile de clacă pentru boieri (Pravilniceasca condică. Editura critică, 1957, p. 80-87). În timpul lui Caragea, la cele 12 zile de clacă din Pravilniceasca condică, se mai adăuga încă o zi la arat, la căratul lemnelor din păduri și dijma din grădinărit, considerându-se că zilele de clacă ar constitui chiria pe care țăranii trebuie s-o plătească boierilor pentru faptul că erau așezați pe moșiile lor (Legiuirea Caragea, Ediție critică, Editura Academiei, 1955).

În privința meșteșugurilor, marii boieri erau interesați în menținerea vechilor forme feudale de organizare a breslelor. Cât timp majoritatea atelierelor meșteșugărești erau așezate pe moșiile lor, împiedicau apariția unor noi forme de organizare. (Așezământul întărit de domnitorul Constantin Ipsilanti în 28 august 1803, în D. S. Furnică, Documente cu privire la comerțul românesc. Buc. 1931, p. 227-231). Documentele arată și restricțiile în privința comerțului intern, opoziția boierilor față de unele schimbări în cadrul breslelor de negustori, prăvăliile fiind așezate pe moșiile lor.

În perioada de care vorbim apar și lucrări mai mari care se ocupă de situația economică. Astfel, „Letopisețul Țării Moldovei”, atribuit lui Enache Kogălniceanu de către Mihail Kogălniceanu, redă situația din Moldova dintre anii 1733 -1774, în special despre impozite și greutatea acestora asupra maselor țărănești. Vorbește laudativ despre înființarea manufacturii de postav de la Chiperești în timpul lui Gr. Al. Ghica (1774-1777).

Se declară potrivnic măsurilor luate de Constantin Mavrocordat de slăbire a dependenței personale a țărănimii aservite. (M. Kogălniceanu, Cronicile României, tom III, Buc. 1874, p.2o3, 213-214). O altă lucrare „Istoria politică și geografică a Țării Românești” a lui Mihail Cantacuzino, terminată în anul 1776 și scrisă în limba greacă, vorbind de proprietatea pământului, autorul susținea că din vechime pământurile au aparținut boierilor, foarte puține fiind ale moșnenilor (țărani liberi).

Dorind a se menține în continuare țăranii în situația de șerbie, considera că țăranii liberi aveau o situație mult mai grea în comparație cu aceea a țăranilor supuși. În lucrare autorul se ocupă pe larg de situația impozitelor, încasate de marii boieri până la reformele lui Constantin Mavrocordat, apoi de boierimea mică și de negustori.

Pentru prima dată se prezintă amănunțit situația bogățiilor naturale ale țării. Autorul acordă o mare atenție comerțului- relațiilor de schimb interne și externe – relevând produsele importate și exportate, liste ale oboarelor și schelelor de prin orașe și târguri și taxele vamale. În condițiile în care orânduirea feudală se destrăma, marii boieri încearcă să întreprindă o reformă a societății, în care urma ca puterea să rămână în continuare în mâinile lor.

Astfel, în anul 1802 se alcătuia un „Plan sau formă de oblăduire republicească aristodemocraticească” (reprodus de Emil Vârtosu în lucrarea sa „Napoleon Bonaparte și proiectul unei republici aristodemocraticească în Moldova în 1802”, Ed. II, Buc. 1947, p. 32-39). Țara urma să fie condusă de Divanul cel mare, compus din 15 boieri mari, puterea judecătorească aparținând tot marii boierimi prin Divanul pravilnicesc, condus tot de 15 boieri mari. Se prevedea formarea și a Divanului de jos, alcătuit din deputații județelor-boieri și celelalte stări. Divanul cel mare se va ocupa de „iconomia pământului”, fără însă a se da mai multe amănunte cum va face acest lucru. „Planul…” acorda atenție și veniturilor republicii care urmau să fie asigurate prin stabilirea unui impozit mic, perceput însă numai de la locuitorii satelor.

În Tara Românească, un proiect de reformă, alcătuit spre anul 1803 și înregistrat sub denumirea de „documentul Krețulescu” (reprodus de V. A. Urechia în Istoria Românilor, tom. II, Buc. 1892, p.28- 42) are elemente critice la adresa guvernării interne și a stăpânirii otomane. Dezvăluia faptul că toate „dajdiile” erau aruncate asupra săracilor, în timp ce alții erau scutiți- scutelnicii și poslujnicii- și unii boieri români care se transformau în „sudiți” (supuși ai unor state străine). În privința relațiilor agrare documentul sublinia încălcarea „rânduielilor” din codul lui Alexandru Ipsilanti (Pravilniceasca condică din 1780) boierii supunându-i pe țărani la o clacă după cum doreau și la o dijmă din ce în ce mai mare. Pentru împiedicarea acestor rele nu se cerea o reformă nouă, ci revenirea la vechile prevederi referitoare la clacă și dijmă din legiuirea lui Ipsilanti, fără a vorbi și de greutățile acelor prevederi pentru țărani.

Documentul critică stăpânirea otomană care permitea și încuraja fărădelegile comise de turcii veniți în țară să strângă proviziile pentru Poarta Otomană. Cronica lui Zilot Românul prezintă evenimentele petrecute în Țara Românească între anii 1796 – 1821. Sunt puse în evidență marile greutăți fiscale suportate de țărani încât mulți dintre aceștia au ales calea bejeniei, marile jafuri turcești suportate tot de masele țărănești în vremea unor domni- G. Hangerli, Al. Moruzi, Ion Caragea. Toți marii boieri care se îmbulzeau să ocupe posturile vistieriei, dornici să acapareze cât mai multe bogății și trăgea concluzia: „O, iubire de arginți, rădăcină a multor răutăți”.

Pentru înlăturarea acestor rele considera că trebuia să se instaleze domniile pământene și să se creeze o armată națională. Informații importante privind economia Moldovei și Țării Românești se găsesc și în „Istoria vechii Dacii, acum a Transilvaniei, a Valahiei și a Moldovei” scrisă de Dionisie Fotino. În lucrare autorul face un tablou cuprinzător asupra teritoriului și populației, bogățiilor solului și subsolului, comerțului, industriei, finanțelor. Bogăția solului se remarca prin cultivarea grâului, porumbului, ovăzului, inului, cânepii. Subsolul era bogat în aur, argint, fier, sare. Autorul arăta că meseriile intrau prea puțin în atenția băștinașilor fiind exercitate în principal de străini, nu de români „ din cauza sclaviei” și „a unei subjugări continue”.

Nici comerțul nu este prea dezvoltat: „Comerțul, care în acest secol s-a dovedit principala sursă a îmbogățirii și puterii statelor și în același timp preocuparea supremă a celor mai iscusite spirite, este desconsiderat în această țară pe care natura o ajută cu atâta fermitate și generozitate” (p.329-332). Și mai departe arată: „Așa dar, se trage concluzia că un neam care nu are grijă de comerțul lui, desigur nu se gândește nici la dezvoltarea manufacturilor”. Descriind amănunțit situația finanțelor arăta că greutatea impozitelor cădea asupra maselor țărănești Din cercetarea documentelor din epocă se pot evidenția transformările care au avut loc în economia Principatelor Române.

De la o economie bazată pe exploatarea marilor proprietăți boierești prin munca forțată a țărănimii aservite s-a trecut treptat spre una bazată pe libertate și contract. Începe să se acorde o mai mare importanță comerțului intern și extern și a capitalului comercial și implicit capitalului cămătăresc, înființării stabilimentelor meșteșugărești și schimbări în organizarea breslelor. Toate acestea arată că în Principate se produc schimbări care anunță apariția unei orânduiri noi.

Cornel Sârbu