Elena Farago – talent literar, suflet generos

Elena Farago s-a născut pe 29.03.1878, în orașul Bârlad, într-o familie cu origini grecești, fiind fiica Anastasiei Tomaide și a lui Francisc Paximade, poeta fiind al doilea copil din cei 7 ai familiei (3 băieți: Ernest, Nicolae și Gheorghe și 4 fete: Elena, Antoaneta, Celestina și Virginia). Copilăria fericită în preajma părinților iubitori și alături de cei 6 frați și surori avea să fie marcată de multă suferință, generată de moartea a trei dintre copiii familiei (Nicolae, Celestina și Antoaneta), apoi, în 1890, când poeta avea 12 ani, de moartea mamei (la numai 34 de ani), iar la câțiva ani, în 1895, de moartea tatălui.

Ca soră mai mare, Elena se va implica în creșterea fraților mai mici, înțelegându-le durerea și trăind-o deopotrivă. Legat de studiile făcute, precum și de apropierea de literartură, se știe că a fost înscrisă la pensionul Varlaam, urmat de pensionul Drouhet, urmând clasele a III-a și a IV-a la școala de stat. A fosto elevă de excepție, cu maturitate în gândire și interes pentru literatură (George Sorescu, Ada Stuparu, Elena Farago în scrisori și documente inedite, Craiova, 2010, p. 10), poeta mărturisind, într-o scrisoare din data de 25 IX 1923, adresată, din Craiova, lui G. Bogdan-Duică și publicată în lucrarea Traian Demetrescu. Elena Farago, corespondență, ediție îngrijită de C. D. Papastate, București, 1976, p. 119, următoarele: N-am cultură oficială decât două clase secundare.

Am învățat și citit singură tot ce am vrut să știu. Am început să scriu versuri la 12 ani. După moartea tatălui, Elena va ajunge la Brăila, la George Thomaide, fratele mamei sale, se va implica în treburile gospodărești, aici manifestându-se primele semne de boală (anemie profundă), pe fondul epuizării și din cauza unei alimentații necorespunzătoare, boală depistată în urma unor investigații făcute în București. Ajunge să lucreze, în 1896, în casa lui Gh. Panu, apoi, în 1897-1898, chiar în casa lui Caragiale, pentru a se ocupa de educația copiilor acestuia.

Elena a fost bine tratată în cele două familii la care a lucrat, acestea oferindu-i deschiderea spre un univers cultural foarte bogat, prin accesul la cărți și întâlniri literare, poeta mărturisind: Întrun cuvânt, I. L. Caragiale era un temperament ciudat, complex, un om în anturajul căruia te simțeai bine, de la care aveai atâtea de învățat. Cât timp am stat în casă la el am avut prilejul să citesc enorm, să mă instruiesc mult, să mă formez pentru viață. În familia marelui scriitor nu am avut decât de câștigat pentru viitoarea mea carieră literară.

De aceea îi păstrez o amintire neștearsă și o adâncă recunoștință. (Elena Farago, Versuri, Scrisul Românesc, 1978, Addenda – p. 373). În 1898, Elena se căsătorește cu Francisc Farago. În 1907, se stabilește la Craiova și îl adoptă pe Mihnea. O va naște pe Coca (Ana-Virginia), în 1913. Poeta a murit pe 04.01.1954, încheindu-și viața de roman cu subiect de dramă (cum afirmase Caragiale când a cunoscut-o). A fost înmormântată în Cimitirul Ungureni din Craiova, oraș în care se află și Casa Memorială ,,Elena Farago”.

În prefața volumului de Versuri din 1978, Craiova, Scrisul Românesc, p. 7, C. D. Papastate menționează câteva publicații în care Elena Farago a semnat cu diverse pseudonime (Fatma, Ileana, Andaluza), în perioada de început: Adevărul, Epoca, Zeflemeaua, menționând că debutul literar va fi în ziarul <<România muncitoare>>, în aprilie 1902, cu poezia <<Gândul trudiților>>, ce va figura în volumul <<Versuri>>, sub titlul <<Munca>>: Se sfarîmă pământul… o, câtă zbuciumare/ Sub frunțile-necate în râuri de sudoare,/ Și câtă multă rugă-n privirileațintite/ De parcă cer povețe țărânei răscolite.//

După volumul de debut, au urmat Șoapte din umbră (1908), Din taina vechilor răspântii, Pentru copii, I, Copiilor (1913), Șoaptele amurgului, Pentru copii, II, Din traista lui Moș Crăciun (1920), Să nu plângem, Bobocica (1921), Să fim buni!, proză (1922), Ziarul unui motan, proză (1924), Nu mi-am plecat genunchii (1926), 4 gâze năzdrăvane (1944) etc. Pentru o parte dintre volumele publicate, Elena Farago a primit diverse premii:

Premiul „Adamachi” din partea Academiei Române pentru volumele Șoapte din umbră (1908), și Traduceri libere (1908), apoi pentru volumele Șoaptele amurgului (1920), și Din traista lui Moș Crăciun (1920), Premiul „Neuschotz” al Academiei Române (1927), pentru Ziarul unui motan, Premiul Internațional <<Femina>> (1924), Premiul Național pentru Literatură (1938) (sursa menționării premiilor: https://ro.wikipedia.org/wiki/ Elena_Farago). Călinescu, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, o include pe Elena Farago în rândul simboliștilor, precizând: Când a venit în contact cu simbolismul, Elena Farago, decolorând vechile imagini din epoca Coșbuc, le-a dat o nuanță de vag.

Într-un interviu realizat de Virginia Darie (De vorbă cu d-na Elena Farago), publicat inițial în revista Facla din 08.06.1936 și din care va cita C. D. Papastate în volumul Elena Farago, apărut la Scrisul Românesc, în 1975, p. 35, poeta mărturisea: <<Am mers, cred, în pas cu vremea simplu și fără să vreau anume să ”mă modernizez”. Am ,,mers” fără să mă controlez, fără să-mi impun o anumită ținută (…). Am scris poezia simbolistă? Nu știu.>>. Într-un articol din Adevărul literar și artistic nr. 871 din 15.08.1937, p. 53, tot G. Călinescu evidenția valoarea literaturii pentru copii a Elenei Farago: Cunoaștem de mult poeziile d-nei Elena Farago, socotite de obicei ca simboliste, dar mărturisim că am prețuit mai cu seamă pe acelea cărora unii dintr-o falsă optică critică nu le dau importanță și anume poeziile pentru copii. Legat de literatura pentru copii, Mihnea Radovan menționa: A scrie însă pentru copii nu este un lucru atât de ușor.

Trebuie să cunoști specificul vârstei, să te adresezi în mod special lor cu toată căldura și tot interesul de care dispui, pentru a sădi în sufletul tineretului gânduri frumoase, iubirea de oameni (…). Elena Farago s-a apropiat blând, cu sufletul său de mamă, de lumea copiilor și i-a închinat versuri mișcătoare. (…) Literatura pentru copii cere o muncă uriașă. Având drept obiectiv lărgirea orizontului copiilor (…), această literatură trebuie să exprime gluma, învățătura, duioșia, dojana, într-o formă artistică simplă și atrăgătoare. (Înainte nr. 3143 din 20.08.1955, p.70). Sunt și vor rămâne iubite de către copii poezii precum Cățelușul șchiop, Gândăcelul, Puișorul moțat etc. În lucrarea lui C. D. Papastate menționată mai sus, p. 133, autorul citează dintr-o scrisoare a lui Emil Gârleanu care afirma: De mult am credința că o poezie pentru copii poate înfrunta vremea cu mult mai multă trăinicie decât cine știe ce poezie așa-zisă <<mare>>.

Vă arăt toată admirația pentru poeziile <<Moș Crăciun>> și <<Lângă leagăn>>. Criticul G. Călinescu a apreciat-o pe poetă pentru versurile ce cântă iubirea (Când însă se exprimă direct și simplu, Elena Farago e o remarcabilă poetă a dragostei.) și maternitatea (Cu deosebire originale sunt poeziile care cântă maternitatea.): Așa cum te agăți acuma, cu sufletul, de sfatul meu,/ Mi te-agățai de mâini, în spaima întâilor tăi pași;/ …Așa… dă-mi mâinile-amândouă și plângi puțin și ia aminte:/ De știi să te ridici întreagă, nu-i greu să uiți că ai căzut/ Și grija mea nepieritoare te va veghea din nevăzut,/ Chiar când nu voi mai fi aevea și nu voi mai vorbi-n cuvinte.// Căci va veni și despărțirea cea făr-dentoarcere, vezi bine…/ …Nu te speria: am început-o pe nesimțite-n clipa când,/ Îți întindeam, cu grijă mare și de-a-ndărătelea călcând,/ Îmbietoare mâini spre-ntâii tăi pași făcuți fără de mine.// (Nu-i greu să uiți… Pentru Coca, Coca fiind fiica autoarei – foto 1: sursa MNLR București);

S-a dus și noaptea asta,/ Din toate cea mai grea, –/ De ți-ar fi luat cu ea/ Și boala, dragul mamii!…// Să-mi râdă casa iar,/ De tine luminată,/ Să te mai văd o dată/ Zâmbind, lumina mea!…// O, culcă-te frumos/ Și-nchideți ochișorii/ Și astăzi poste zorii/ Ți-or fi mai priitori,// Că uite-i vin de-acum,/ Să-și râdă în fereastră/ Lumina lor albastră/ Lumina lor de-ndemn…// O, de-ați putea, zori buni,/ Să mi-l scăpați de boală,/ Să-l văd azi că se scoală/ Și umblă cătinel…// Iar mâini când veți sosi,/ Drumeți de piază bună,/ Să râdă împreună/ Cu florile și el…// (S-a dus și noaptea asta…); Să-ți cânt și-n seara asta, lumina mea,/ Să-ți cânt…/ Dar uite-ncep un cântec și altu-mi vine-n minte, –/ Și-acela, dragul mamii, e fără de cuvinte/ Și plânge-așa cum plânge cumplitul ăst de vânt…// Hai nani, nani// Dar tu aștepți un cântec – că tu ce știi de vânt!/ Și ce să știi ce spune-n amarnica-i poveste?…// O, tu nu poți pricepe nimic din toate-aceste…/ …Să-ți cânt și-n seara asta, lumina mea, să-ți cânt…//

(Hai nani, nani, lumina mamii…); O, vino mai aproape, lumina mea, și stăi,/ Și reazimă-ți cuminte, de tristu-mi căpătâi,/ Căpșorul drag pe care atâtea zile rele/ L-au depărtat de grija și lacrimile mele.// Te-aș fi crescut mai aspru, mai rece, ca să-ți pot/ lipsi fără să suferi când voi pleca de tot…/ Și mă mustram de toate, și-n visuri lungi și grele/ Îmi revedeam icoana copilăriei mele…// (O vino mai aproape…). Versurile citate impresionează prin duioșia relației mamă-copil, prin legătura profundă dintre mamă și copil, prin dramatismul clipelor de suferință, la care mama participă cu toată ființa sa, încercând să-și ajute, să-și apere copilul în acele clipe grele, prin veghe, prin cântec, prin apropiere și iubire.

Printre temele abordate, regăsim timpul, dorul (Dorul meu din urmă: Firav ghiocel,/ Răsărit în toamnă/ printre tufănele,/ Mai târziu,/ mai tainic/ și mai alb ca ele/ și mai trist ca toate dorurile mele…//… Cum va fi și-atuncea/ când va fi să vin/ Să-ți întâmpin umbra/ sub albastra poartă,/ După care iarăși n-oi mai ști să știu/ Nici să-mi număr anii,/ Nici să-mi jălui soarta/ Florilor vieții, –/ Ghiocel târziu…//), soarta, natura (Firicel de lăcrămioară,/ Cum ești tu de viață supt,/ Cine-ar fi să afle vina/ Mâinilor care te-au rupt?// Firicel făr-de tulpină,/ Cui să-i pese că tu mori,/ Părăsit pe-un colț de masă,/ Când pădurea-i numai flori?// (Firicel de lăcrămioară…//), iubirea, poezia socială etc., temele abordate fiind adesea susținute de anumite motive literare: motivul nopții, motivul lacrimii, motivul călătorului etc.

Elena Farago a fost apreciată atât în timpul vieții sale, cât și după moarte, a colaborat și a corespondat zeci de ani cu multe personallități: E . Lovinescu, N. Iorga, L. Blaga (foto 2 – sursa MNLR București). În Sburătorul nr. 13 din 07.08.1920 (foto 3), E. Lovinescu nota: S-a spus despre Lamartine că e poezia însăși. Formula se aplică și Elenei Farago. (…) E poezia însăși prin faptul reducerii ei la elementul esențial al sentimentului. De asemenea, în Bilete de papagal nr. 53 din 02.04.1928, p. 210 (foto 5), Felix Aderca menționa: La Craiova, Elena Farago a ținut aproape un sfert de veac în casa ei (…), un ideal de intelectualitate. S-ar putea ca Universitatea să se întemeieze totuși, odată, la Craiova. Nu știm dacă va izbuti să ție locul Elenei Farago.

Elena Farago ține de mult, acolo, locul unei Universități. (Universitatea din Craiova se va înființa abia în 1947-n.n.). O prezentare aparte a Elenei Farago a fost realizată de către Radu Gyr, în Universul Literar nr. 11 din 20.04.1943 (foto 4): O femeie în negru, solemnă, prea solemnă chiar, un cap mare, de-o stranie distincție, frunte înaltă, luminoasă, ochi ciudați, adânc pătrunzători, capabili de-a sfredeli inima și a intimida pe vizitator, trup greoi și suferind, și, în tot, un aer grav și impunător. R. Gyr mărturisește cum a fost întâlnirea cu poeta, care-i dăduse, cu 30 de ani în urmă, o fotografie pe care i-a scris cuvinte impresionante, ce sunt o dovadă a iubirii sale față de copii și o mărturisire de credință privind statutul ei de creator: Micuțule, pentru că mi-ai scris așa de frumos, îți trimit fotografia mea. Să trăiești, să fii cuminte și să-ți iubești părinții.

Mie îmi sunteți dragi toți copiii din lumea asta și am să vă scriu mereu versuri. Să păstrezi fotografia asta ca să-ți aducă aminte, când vei fi mare, că a fost odată o femeie care socotea ca pe una din cele mai mari bucurii din viață bucuria de-a putea să stea de vorbă cu copiii înțelepți cum ești tu. Îți sărut fruntea cu dragoste. EL. FARAGO. Generozitatea Elenei Farago este bine pusă în lumină atât de creația sa, cât și de faptele sale: după moartea părințior, și-a ajutat frații mai mici, și-a îngrijit cu devotament și dăruire copila bolnavă, chiar cu prețul de a nu mai scrie o lungă perioadă, l-a adoptat pe Mihnea, băiețelul soțului, a oferit sprijin țăranilor din mai multe sate, în 1907, și-a deschis porțile casei pentru întâlniri literare, a dedicat multe poeme personalităților vremii. Tot o manifestare a generozității Elenei Farago o reprezintă frumoasa dedicație ce însoțește volumul Să fim buni!: Copiilor mei și tuturor copiilor buni.

Prof. Monica Gherghel Răduț