Elena Sârghe

M-am născut în satul Hândrești, comuna Oțeleni. Am urmat cursurile școlii primare și gimnaziale în satul natal, legendar meleag mușatin, apoi pașii miau fost purtați de destin spre Iași, străvechea Cetate a Moldovei, unde se spune că fiecare palmă de pământ a celor șapte coline, reprezintă o pagină de istorie vie. Am urmat aici cursurile Liceului Economic și ulterior ale Facultății de Științe Economice din cadrul Universității Al. I. Cuza Iași, promoția 1982. Și tot legat de Iași este legat și «debutul» meu literar, pe care îl datorez distinsului meu profesor universitar, doctor emerit, Emil Horomnea.

Am urmat, cu multă emoție, îndemnul său, și astfel, în cursul aceluiași an a văzut lumina tiparului volumul de poezii, Îți mai aduci aminte… oare?, urmată în 2023 de o nouă carte de versuri, La răscruce de gânduri. Particip, cu multă bucurie, în calitate de membru sau invitat, tot din anul 2022, la activitățile mai multor asociații literare din Iași, București și alte orașe din țară, precum și din Republica Moldova.

Voi nominaliza o parte dintre acestea: Societatea Scriitorilor Fără Frontiere, Asociația Literară Păstorel Iași, Liga Scriitorilor Români, filiala Nord-Est, Iași; Cenaclul Literar Artistic Ia’și scrie; Cenaclul LiterarArtistic Octav Băncilă, din cadrul Cercului Militar Iași; Grupul Seniorii Iașului; Cenaclul Nicolae Dabija; Cenaclul Literar-Artistic Dor de infinit București; Cenaclul Literar-Artistic Suflet de Poet din Ungheni, Republica Moldova ș.a.

Am publicat și public, în mod constant, în revista Inimă de Român, Moldova Literară, Universul Literar-Artistic Dor de infinit ș.a. Am publicat în mai multe antologii, menționez doar câteva: Antologia Grupului Mihai Eminescu, unde am activat timp de doi ani în colectivul de administrare, Poeți clasici și contemporani surprinși în esențe lirice; Antologia Jubileul umoriștilor, a Asociației Literare Păstorel; Antologia Puterea Divină, a Cenaclului Suflet de Poet; Antologia Hândrești, meleag mușatin, a Grupului literar cu același nume, în calitate de coautor; Antologia Poeți mari ai vremurilor mici, a grupului Poezia… ca spectacol, precum și în câteva antologii remarcabile.

Al treilea volum de versuri Cântul nopților de mai a fost o urmare firească a apariției primelor două volume de versuri. În cursul acestui an vor mai apărea două noi volume, unul de proză scurtă și versuri, Hândrești, un ultim popas și un volum de poezie Iubire și cuvânt, ultimul reprezentând un omagiu adus distinsului profesor Emil Horomnea. O bucurie imensă a însemnat și difuzarea pe Radio Iași, în emisiunea Tradiții a cunoscutului realizator de emisiuni radio Dumitru Șerban – a unor interviuri pe care le-am dat cu prilejul unor deosebite evenimente literare.

AM FOST NOROCOASĂ!

Am avut norocul să mă nasc în Hândrești,
Un sat străvechi ce stă ascuns între dealuri,
Cu oameni blânzi, aduși dinadins din povești,
Taman… pe-ale Pârâului-Mare, maluri!

Timpul pe-aici are o altă măsură,
El curge agale printre foi de trifoi,
Amețit cu parfum de flori de răsură,
Răcorit de-al ploilor de vară șuvoi.

Nicăieri, parcă, zarea nu-i mai albastră,
Niciunde pădurea nu este mai verde…
Doar aici, vara, ciocârlia-i măiastră,
Sus, printre norii pufoși, trilul și-l pierde.

Cerul pare a fi de pământ mai aproape,
Când noaptea-și aprinde noianul de stele,
Închizând încet ale clipelor pleoape.
Doar vântul umblă printre crini și lalele…

Visele se ascund tiptil printre gânduri,
Stropi de liniște se-așează strat peste strat,
Luna ticluiește romantice rânduri,
Să și le pună în zori de zi la păstrat,

Despre plaiul ales ce somnul și-l doarme,
Într-un colț de rai cum rareori poți să vezi,
Despre bolta senină care adoarme,
În cântec de greieri ce-și fac veacu-n livezi…

Răsăritul e-atât de plin de culoare,
De parcă pictori vestiți în zori l-au pictat,
Cu ochii de rouă, pe chipul de floare,
Macii să râdă la soare, neîncetat…

Orișicând inima, cu dor, mă îmbie

Să calc pe urma pașilor ca din povești,
Spun atunci, cu atât de multă mândrie:
Mi-a fost dat privilegiul să fiu… din Hândrești!

TE-AI FURIȘAT…

Am ațipit într-un târziu…
Te-ai furișat la mine-n vis,
De unde-ai apărut, nu știu…
Parcă eram… în paradis…

Am întins mâna spre tine…
Tu către mine ai venit,
S-au contopit două destine,
O clipă timpul s-a oprit…

Inima-mi plutea prin stele,
În cer cânta un cor divin,
Zburai în dreptul vieții mele…
Și mirosea a flori de crin…

Apoi… o frică m-a cuprins,
Iubire, c-o să pleci curând,
Că ești himeră, doar un vis,
Poate.., frântura unui gând…

Azi… privesc în palma mea
Și urma mâinii tale-o văd!
Dacă ești vis, cum ai putea
În piept să-mi faci prăpăd?

Mă uit, adeseori, ca-n transă,
Pe cer, la steaua vieții tale,
Ți-apar, deși fără de șansă,
Din când în când… în cale.

CLIPE, PESTE CLIPE…

Clipe, peste clipe, în aval se duc,
Le privesc uimită cum pleacă șuvoi,
Ca în zi de toamnă frunzele de nuc…
Și odată duse nu vin înapoi…

Gânduri, peste gânduri, mă frământă iar,
De ce oare viața nu-i nemuritoare?
Oare de ce timpul n-are pasul rar,
De ce oare luna fuge după soare?

Mi-amintesc și astăzi… când eram copil
Doream cu ardoare să mă-nalț spre cer…
Stelele, în ochi, mi-aprindeau tiptil
Scânteia iubirii, plină de mister…

Și… iubeam văzduhul satului Hândrești,

Codrii nesfârșiți rătăciți în zare,
Iar pe înserate ascultam povești,
Sufletu-mi atunci nu avea hotare…

Cât iubeam trifoiul… cel cu patru foi,
Câmpul plin cu macii ce ardeau de dor,
Fluturi etalându-și aripile noi!
Zefirul zburdalnic mă-nvăța să zbor…

Izvoarele line fruntea-mi răcoreau,
Păsări mii și mii îmi erau orchestră,
Crinii albi ca neaua în zori înfloreau,
Credeau că sunt regi în lumea terestră…

Cât de multe lacrimi credeți c-am vărsat,
Rugi, către înalturi, câte am rostit,
Când a venit vremea ca să plec din sat?
Mi-este imposibil… azi de socotit…

BAT CLOPOTELE ASTĂZI LA IAȘI

E ziua în care puterea divină,
În geniul EMINESCU s-a întrupat.
IAȘIUL este învăluit in lumină,
La biserici, toate clopotele bat.

Cântul de slavă de la Mitropolie,
Străbate-n zbor cele șapte coline,
De la Șorogari și pân’ la Cetățuie,
Vântul poartă acordurile line.

E ziua în care sus, pe cer, s-a aprins,
Un Luceafăr… cum altul nu a mai fost,
Hărăzit pe vecie să fie nestins,
Neamului românesc să-i afle un rost.

Vestitul tei din Copou privește uimit,
Chipul de piatră ce-i pare că plânge,
Deși azi e cu brațe de flori învelit.
E ziua lui, „ea”… de ce nu ajunge?

Totuși, Veronica-i pe-o alee… aproape,
De ce să-i pară așa de departe?
Lacrimi calde-i curg de sub recile-i pleoape,
Privind spre banca în formă de carte.

Eminescu, să existe, nu va înceta,
Cât va fi să dăinuie străvechiul IAȘI,
În nopțile albe, din cer va luneca…
Vom vedea, aievea, urmele-i de pași…

Doina Bârcă