EMINESCU DRAMATURG

Eminescu visa să realizeze un dodecameron dramatic din care nota zece titluri: „Dragoș- Vodă”; „Alexandru cel Bun”; „Ștefan cel Mare”; „Bogdan cel Chior”; „Ștefan cel Tânăr”; „Petru Rareș”; „Alexandru și Ilieș”; „Alexandru Lăpușneanu”; „Despot – Vodă”.

„Momentul „Alexandru cel Bun” e foarte sumar înfăptuit. Voievodul își arată temerea ca sângele Mușatinilor să nu aducă vrajbă după moartea lui. Pe un fiu Ștefan, l-a dus la mânăstire spre durerea mamei sale (Ringala!), pe Ilie și-l ia tovarăș la domnie. Un tânăr frumos apare în țară, vegheat în somnul lui de un vultur. Putem bănui că este chiar Ștefan. Vodă mai face într-o scenă dreptate patriarhală unui personaj numit Ștefan Vulpe.

Aflăm din „Istoria literaturii române” a lui George Călinescu că, sub titlul„Mira”se cuprind creionări de drame istorice felurite. Una avea să se ocupe de Ștefan cel Tânăr, înaintea lui Barbu Delavrancea. Proiectul din tinerețe e de o efervescență Schilleriană și de un accentuat romantism  cu iubiri demne de eroi  satanici, fețe palide, lunatece. O bună parte din filozoficul Mureșan urma să se transfere aici. Petru Rareș, de exemplu, trăind pe  un țărm de mare, contemplă pe Mira, care din când în când, trece printre ruinele  unei biserici.

Intriga prezentată succint este cam aceasta: Ștefăniță se îndrăgostește de Mira, fata lui Arbore, cu un amor arabic pentru un înger de marmură. Viața lui e desfrânată. Arbore conspiră și este tăiat; Mira îl omoară pe Ștefăniță, care o forța să se căsătorească cu el. Conspirația se face în favoarea lui Petru Rareș, al cărui instrument este Majo. Petru iubind-o pe Mira o vrea de soție. Însă Mira simte că i s-au deschis căi divine și preferă să rămână „fecioară” și se otrăvește.

Revenind asupra proiectului, Eminescu a făcut din Ștefăniță un erou, așa cum subliniază G. Călinescu „nestatornic, de o beție tristă, nobil în adâncul inimii, dar abrutizat prin grandoare.” Arbore, dimpotrivă, semnifică trecutul glorios al marelui  Ștefan. Cu toată delirarea romantică, drama conținea sâmburele din care Delavrancea avea să creeze  „Viforul”, adică lupta între ambiția de om mic a lui Ștefăniță și apăsătoarea amintire a lui Ștefan cel Mare.

Nu ai de ce  mă plânge … nu voi să te-nțeleg. / Ieri v-ascultam … și ce e  … Astăzi sunt om întreg. / Și apoi trecut-a vremea când mă duceați de mână / Voi sfetnicii cei veștezi … oștirea cea bătrână / A lui Ștefan cel Mare … Astăzi mă încongior / Cu tineri ca și mine, voioși și zâmbitori. / M-am săturat de fețe triste posomorâte. / Eu voi amici … nu sfetnici”.

Prof. GEO CĂLUGĂRU