Familia CUZA II

Societatea Progresul care edita ziarul Progresul din Iași și loja masonică Înțelepții din Heliopolis (orașul Soarelui) militau pentru înlocuirea lui Cuza. Cuza i-a scris împăratului francez Napoleon al III-lea recunoscându-și unele greșeli și inexperiența (după șase ani de domnie?!). Departe de patimile dezlănțuite și de cuibul de viespi de la București, doamna Elena își petrecea momentele de liniște bucurându-se de afecțiunea micuțului Sașa la Ruginoasa. Palatul de aici era o oază de liniște. Iorga scria: La Ruginoasa Cuza își îngrijea sănătatea prin iubirea Doamnei pe care n-o putuseră îndepărta de dânsa legăturile de multă vreme cu Maria Obrenovici.

Copiii născuți din aceste legături fură recunoscuți, nu fără învoirea doamnei tuturor sacrificiilor și devotamentelor, iar lingușitorii îi făceau moștenitori prezumtivi ai tronului fără ereditate. Perechea domnească a încercat să tempereze sau poate să sfideze batjocurile, insultele, intrigile, cântecele satirice, poeziile și inscripțiile jignitoare de pe zidurile palatului. A hotărât înfierea celui de-al doilea fiu al Mariei Obrenovici al cărui tată probabil era Cuza. Maria nu dorea să-și crească copilul.

Evenimentul s-a petrecut la 5 noiembrie 1865, copilul fiind declarat, ca și fratele său, sărac de părinți. După înfiere a urmat alt val de calomnii și jigniri la care principesa Elena a răspuns prin indiferență și muncă intensă la azilul Elena Doamna, ospiciul Eforiei Spitalelor, Maternitatea Radu Vodă, Spitalul de copii de la Cișmeaua Roșie și alte stabilimente de sănătate și ocrotiri sociale. Complotiștii erau hotărâți să-l înlocuiască pe Cuza. Au decis de câteva ori data abdicării, care a fost amânată. Fluturași cu îndemnul Afară hoții (Cuza și camarila) erau împrăștiați în capitală.

Pe zidurile palatului domnesc se scria: Casă de închiriat de la 24 ianuarie. Consulii străini îl avertizau pe Cuza că va fi o acțiune împotriva sa pe 24 ianuarie 1866 sau pe 8 februarie când a intrat Cuza în București ca Domn. Cuza își vedea de balurile și aventurile lui. Se părea (sau credea) că este intangibil. Doamna Cuza nu se mai arăta în public de teama ironiilor, batjocurii sau chiar a insultelor gaițelor din nobilime. Balul de la 24 ianuarie nu am mai avut loc. Trecuse un an și jumătate de la lovitura de stat din mai 1864. Domnia autoritară a suveranului avea să provoace curând o ripostă violentă. Cuza era factotumul în România. Conform Statutului Dezvoltător al Convenției de la Paris (Actul Adițional la Convențiunea din 7/19 august 1858), domnul singur are inițiativa legilor elaborate de Consiliul de Stat, numește anual președintele Adunării Elective (Camera).

Este înființat Senatul (Corpul ponderator) format din senatorii de drept (mitropoliții, episcopii, președintele Curții de Casație, cel mai vechi general în activitate) și senatorii numiți nominal de domn (64 de persoane). Camera își pierde importanța și multe prerogative. După domn care are cele mai multe puteri, Senatul este învestit cu multe atribuții. Pofta nesățioasă de femei și exprimarea mult prea libertină a principelui a dezgustat protipendada prețioasă și pretențioasă, deja montată împotriva Domnului. Memoriile diferiților contemporani de frunte ne-au lăsat mărturii concludente din care voi relata câteva. Kogălniceanu care era sincer loial Domnului, l-a ajutat pe Cuza să ia frâiele guvernării. A fost demis în urma călătoriei sale în Oltenia, în care îl proslăvea pe Domn.

Acesta, invidios pe popularitatea președintelui miniștrilor îl înlocuiește la începutul anului (februarie 1865) cu C. Bosianu, apoi cu doctorul N. Kretzulescu. Într-una din zilele când lucrau împreună, Cuza i-a spus: Ascultă doctore, mai lasă dracului aceste afaceri că m-am plictisit și spune-mi dacă nu ai vreo doctorie căci mi s-au slăbit puterile. Oamenii politici îngrijorați de camarila domnească și de infidelitățile principelui l-au trimis pe mitropolitul Nifon să atragă atenția lui Cuza că opinia publică este în agitație. Cuza i-a spus: Ascultă părinte, toate sunt bune, dar mai bine ar fi să faci ceva rugăciuni căci m-au lăsat puterile. Alte expresii ale principelui nu pot fi redate pe hârtie. Cuza a fost criticat că l-a înlocuit pe devotatul Kogălniceanu cu docilul Kretzulescu și istoricii au apreciat că ar fi fost un motiv major pentru căderea lui Cuza.

În noaptea de 10-11 februarie 1866 la orele 4:00, spre dimineață, cu acceptul maiorului Dimitrie Lecca (1820-1888) comandantul batalionului de vânători de munte (armă înființată de Cuza), un grup de șapte ofițeri a pătruns în Palatul Domnesc. Trei dintre ei, căpitanii Anton Costiescu, Alexandru Lipoianu și Constantin Pillat, au intrat în dormitorul Domnului și i-au prezentat actul de abdicare care a fost semnat fără obiecție pe spinarea lui Pillat. După eveniment, cei trei ofițeri participanți la abdicare au făcut carieră în Armată (primii doi fiind avansați colonei, ultimul general).

În iatacul Domnului dormea mama copiilor lui Cuza, Maria Obrenovici, care s-a îmbrăcat în spatele unei mantale militare și a plecat cu trăsura însoțită de un ofițer. În altă cameră a Palatului Doamna Elena își învelise copiii și-i culcase. Palatul a fost percheziționat, corespondența confiscată, la fel și alte obiecte. Unele sunt acum în muzee, cele mai multe au dispărut. Abdicarea s-a desfășurat în liniște. Dimineața obișnuită, nimeni nu aflase de marele eveniment care schimbase destinul României. În aceeași zi, Senatul și Camera întrunite în ședință comună au hotărât ca viitor domn pe Filip de Flandra, fratele regelui Belgiei. Nimeni nu s-a ridicat în apărarea lui Cuza.

N-a existat nicio mișcare de susținere. După adoptarea micului Alexandru, Elena Doamna s-a atașat cu multă afecțiune de copilul urgisit care era refuzat de proprii părinți naturali. Catargioaica nu avea timp de fiu, mult prea ocupată de intrigile și visurile de mărire. Alexandru era răzbunarea ei față de doamna legiuită a țării. Domnul, cu treburile și infidelitățile sale, n-avea timp de propria progenitură. În Palatul domnesc din București, Maria Obrenovici intra când poftea, dar Doamna nu avea acces oricând în camerele principelui. Doamnele din protipendadă își ironizau și-și deplângeau principesa. Elena Cuza avea grijă de creșterea și educația prințului pe care numea micul meu despot în scrisorile adresate Anei Davila. S-a retras la conacul de la Ruginoasa împreună cu micuțul Sașa, copilul inimii sale.

Cuza a plecat la băi la Ems. La 3 august 1865 a avut loc la București o revoltă populară. Elena l-a informat pe Cuza și l-a sfătuit să vină urgent. Acesta a mai stat la Ems încă o săptămână, apoi prin Viena și Lvov (Lemberg) a sosit la Ruginoasa unde a stat cu familia câteva zile, apoi s-a dus la București, sigur de puterea sa. A amnistiat pe insurgenți. Doamna Elena îngrijorată de animozitatea împotriva Domnului a venit la București să fie alături de Cuza și în toamnă au înfiat al doilea fiu al lui Cuza. De remarcat atitudinea onestă a lui Cuza, care niciodată nu și-a îngăduit să-și invite metresa în cuibul familiei, la conacul de la Ruginoasa.

După abdicarea soțului, Elena Cuza și-a continuat drumul calvarului. A pornit cu copiii săi în urmărirea domnescului soț, care părea că fugea de propria familie. La 13 februarie 1866 sub un cer bacovian, ex-domnul României a trecut frontiera spre Ardeal, părăsind țara pe care o făurise și pe care nu a mai revăzut-o. La sfârșitul lui februarie se află că principele împreună cu trei ofițeri și soția au ajuns la Viena, trecând prin Brașov. Principesa Elena cu copiii au plecat din București în martie. Deci Cuza a poposit la Viena cu metresa, nu cu soția.

Elena Doamna după ce îl urmărise pe Cuza la Brașov de unde acesta plecase, s-a adăpostit la Viena în același hotel unde erau și ceilalți. Situație echivocă, neclară. Cert este că metresa, în locul domnului abdicat, bolnav, a preferat un tânăr ofițer din anturajul lui Cuza, cu care Obrenovicioaia a avut o fată care i-a purtat numele de familie Catargi(u). Se pare că la Ems, cei doi soți cu copiii nu mai erau însoțiți de prezența nedorită a Mariei. Cu toții au mers la Paris în august 1866 unde familia Cuza a petrecut și iarna 1866-67. Elena Doamna era mulțumită, chiar fericită. Scria mamei sale Catinca Rosetti: Copiii mei sunt sănătoși și-i învăț să iubească pe bunicuța lor… sunt fericită cu cei doi copii ai mei, pe care-i iubesc mult și care fac fericirea mea prezentă și speranța mea în viitor.

În vara anului 1867, Elena Doamna și copiii erau la Ruginoasa. Cuza rămăsese în străinătate. A stat un timp la Paris, apoi și-a cumpărat în septembrie 1867 o proprietate lângă Viena, la Döbling unde își primea prietenii și musafirii. Adresase o scrisoare la 20 aprilie 1867, principelui Carol I, adusă la București de Baligot de Beyne fostul său secretar. Solicita revenirea în țară ca simplu cetățean. Carol sfătuit de foștii complotiști, l-a refuzat politicos afirmând că venirea sa poate provoca tulburări. În iunie 1867 Doamna Elena primi un musafir la Ruginoasa, principele Carol I. Principesa l-a întâmpinat cu vorbele: Vă rog să mă iertați alteță că vă primesc singură. Aluzia era evidentă.

Carol a răspuns prompt și sincer. Părerea mea de rău, nu este mai mică, dar cred… că este mai bine ca principele să nu se întoarcă încă. Elena s-a dus cu copiii la Döbling de unde scria mamei sale Catinca în octombrie 1867: Sunt încântată… am o casă bună și un parc minunat. În vara anului 1868 au venit la Viena mulți români. Principele a fost vizitat de câțiva printre care și Ion Alecsandri (publicist, fratele poetului Vasile Alecsandri, colonel, agent diplomatic la Paris 1860) cu soția. În primăvara lui 1869 a murit Catinca Rosetti și Elena Doamna a sosit la Solești să-și îmbrățișeze mama pentru ultima oară și s-o însoțească pe ultimul drum. Starea sănătății lui Cuza devenea precară. În 1870 a vândut casa de lângă Viena din cauza iernilor aspre și și-a cumpărat o mică reședință la Florența lângă Poarta Romană, numită villino Cuza.

Prezența Mariei Obrenovici care era mereu în apropierea lui Cuza și îi însoțea familia unde călătorea devenise obositoare și stânjenitoare Elenei Doamna. În iarna 1871-1872 familia Cuza a locuit la Florența, vizitată cu obstinație de Maria. Elena suporta cu greu existențele intrusei. Era sfătuită de frați să divorțeze de Cuza, dar cu demnitate refuza să-și abandoneze soțul bolnav de astm (fusese un înrăit fumător) și iubiții săi copii care o adorau. Copiii trebuiau să-și continue instrucția școlară. Fuseseră inițiați de fostul secretar al lui Cuza, Baligot de Beyne.

Cuza își conduce soția și copiii la Paris la studii. Agravarea sănătății prințului care își făcuse testamentul în 1873, a determinat-o pe Elena Doamna să revină lângă Cuza. Copiii au fost trimiși la învățătură în celebra universitate germană din Heidelberg pe râul Neckar unde prințul a suferit o gravă criză de astm, fiind purtat pe brațe. Fiul său Alexandru răcise la trecerea Alpilor și Elena își împărțea eforturile între soț și fiu care moștenise tarele cardiace ale tatălui. Domnul Unirii și-a dat obștescul sfârșit la 15 mai 1873 la orele 1:30. Trupul îmbălsămat a fost adus la Ruginoasa. O gardă de țărani îmbrăcați în costume naționale a străjuit sicriul în care era depus Prințul Unirii.

Trenul funerar a fost însoțit de numeroși locuitori prin gările în care trecea, în pofida poruncilor guvernamentale de interzicere a tragerii clopotelor și manifestărilor de simpatie. La începutul lunii iunie 1873, principele Carol a sosit la Ruginoasa să-și exprime regretul Doamnei Elena Cuza pentru imensa pierdere. Curierul de Iașidin 11 iunie 1873 a descris ceremonia înmormântării stabilită de guvern. Credinciosul Mihail Kogălniceanu, cel care-l felicitase și-l îndemnase la 5 ianuarie 1859: … Toată țara dorește: la legi nouă, om nou. Fii dar omul epocii… fă ca legea să fie tare… fii bun, fii blând… a pronunțat și cuvintele de bun rămas: Nu greșalele lui l-au răsturnat, ci faptele lui cele mari… veșnica lui amintire nu se va șterge din inimile noastre și ale fiilor noștri. După slujba de înmormântare celebrată de soborul preoțesc, a fost înhumat în pământul pe care l-a iubit. După șapte ani trupul a fost depus în cavoul din biserica de la Ruginoasa.

Acum se află în biserica Trei Ierarhi, ctitoria lui Vasile Lupu (1634-1653) în care a fost mutat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. La îngroparea principelui Cuza nu a participat mama copiilor săi Maria Obrenovici. Era foarte ocupată cu participarea la Expoziția Universală de la Viena deschisă la 1 mai 1873, fiind doamnă de onoare a împărătesei Augusta, soția lui Wilhelm I, regele Prusiei (1861-1871) devenit împărat al Germaniei din 18 ianuarie 1871 până la 15 iunie 1888. Avea să-i supraviețuiască domnescului amant încă trei ani.

S-a sinucis la Dresda la 16 iulie 1876 după ce a aflat că e grav bolnavă de stomac. Avea 41 de ani (după alte mărturii 44 de ani). Adusă în România a fost depusă la biserica Sfântul Spiridon din Iași, a fost deshumată în 1908 și reînhumată la cimitirul Eternitatea din Iași. Bieții orfani Alexandru și Dimitrie n-au rămas de izbeliște. Viața lor era vegheată și protejată de iubirea copleșitoare a Elenei Doamna. De educația lor s-a îngrijit același statornic ex-secretar Baligot de Beyne.

Doamna Elena s-a retras cu copiii săi la Ruginoasa. Alexandru, sensibil, avea nevoie de îngrijirea și devotamentul mamei sale adoptive. Frații erau deosebiți ca fire, temperament, intelect. Mama lor îi pregătea pentru viață. Îi ajuta să redacteze epistole arendașilor care amânau depunerea banilor obținuți de la moșii. Erau necesari mulți bani cu instrucția, educația și sănătatea fiilor. Alexandru, fire flegmatică, lipsit de voință și ambiție era bolnăvicios și suferea ca tatăl său de o malformație congenitală la inimă. După moartea lui Cuza, familia a locuit un timp la Ruginoasa, apoi în vara lui 1876 a plecat la băi în Franța, unde mulți români își petreceau timpul la Aux les Bains.

Băile erau foarte necesare sensibilului Alexandru. În Franța s-au stabilit la Vésinet (în estul localității Saint Germain en Laye, unde mai târziu, în 10 septembrie 1919 avea să se semneze pace cu Austria în care a fost stabilită granița de sud-vest a României). Copiii își completau studiile la Paris. În 1880 Alexandru urma cursurile Facultății de Drept și audia cursurile de Istorie de care era pasionat, studiind lucrările lui Alexandru Papadopol Calimach care îi fusese preceptor la Ruginoasa, după Baligot. Dimitrie studia tot la Paris. Spre regretul mamei, copiii aveau aceleași înclinări ca tatăl lor. Pasiunea pentru viață facilă și distracție. Fără știința Elenei Doamna pierdeau nopțile la jocuri de cărți și aventuri dubioase costisitoare. Erau greu de supravegheat de la Ruginoasa, tinerii Cuza la Paris. Vara soseau în țară, dar își continuau distracțiile. Copiii erau grav bolnavi. Alexandru de inimă, Dimitrie de plămâni. Dornic să-și petreacă ultimii ani după pofta inimii, Dimitrie a plecat la Paris în 1886, după ce a făcut testament în folosul lui Alexandru, cu un legat pentru o rentă de 15.000 franci prea iubitei mele mame principesa Elena.

La Paris avea o legătură lirică cu o persoană nepotrivită. Măicuța sa nu l-a lăsat singur și l-a urmat la Paris lăsând treburile moșiilor în grija lui Alexandru. A reușit să-l convingă pe Dimitrie să revină în țară unde a găsit vraiște treburile familiale. Alexandru pierdea veniturile proprietăților la cărți, ipotecând părți din patrimoniu. Dimitrie îl seconda irosind economiile mamei. Alexandru, iubitor de țară ca tatăl său, a fost unul din fondatorii publicației Adevărul. Voia să facă ceva pentru neamul său.

Intenția sa onestă a fost răstălmăcită și au urmat articole infamante în presă, în care familia Cuza era blamată. A apărut termenul batjocoritor de cuzism, au fost publicate articole în care se afirma că Kogălniceanu avea să îl combată pe fiul fostului său erou și prieten, Domnul Cuza, într-un articol care se încheia cu o frază neechivocă: În țara aceasta, oricine a putut fi Domn afară de un fecior de lele (aluzie evidentă la fiul fostului Domn). Era o jignire, sau poate o dreaptă judecată la adresa mamei lui naturale. După sejurul francez, Elena Doamna și Dimitrie au sosit la Ruginoasa.

Mama cu copiii erau reuniți. Dimitrie s-a implicat într-o relație pasională cu slujnică. A urmat o discuție între mamă și fiu, după care fata a fost alungată. Era toamna anului 1888. Fratele Elenei, Theodor Rosetti era în vizită la soră și nepoți. Dejunau în grădină. Iritat de cearta cu mama sa, Dimitrie s-a suit în camera sa și s-a sinucis cu un glonț de revolver. Mama disperată și-a plâns fiul mult timp. A difuzat știrea că fiul său a murit de ftizie, însă lumea știa adevărul. Vasile Alecsandri scria soției sale precizând că a fost sinucidere. Dimitrie a fost înhumat lângă tatăl său în curtea bisericii de la Palatul din Ruginoasa. I-a fost oficiată ceremonia religioasă mortuară, că murise desigur, de tuberculoză pulmonară.

Elena Cuza a suferit îngrozitor după moartea lui Dimitrie, dar încercările nefericitei doamne nu luaseră sfârșit. Averea familiei Cuza era o eventuală pradă pentru amatori. Amăgit cu promisiuni de un afacerist oneros că îi prezintă o partidă matrimonială perfectă întrucât neamul lui Cuza nu trebuia să dispară, Alexandru a acceptat să se căsătorească cu Maria Moruzi, fiica unui Moruzi și a unei Sturdzoaice. Fata n-avea nici avere, nici șarm, era însă inteligentă și citită. Elena Doamna era reticentă. A cerut sfatul celor trei frați Theodor, Dimitrie și Constantin Rosetti, precum și a medicilor. Doctorii s-au împotrivit. Prințul era grav bolnav: miocardită cronică.

Elena Doamna a prevenit-o pe mama miresei. Moruzoaica era mai speriată că va rata averea Cuzeștilor, decât de văduvia fiicei. Căsătoria s-a perfectat în toamna anului 1889, după un an de la moartea lui Dimitrie. Însurățeii au plecat în călătorie în apusul european. În primăvara lui 1890 au vizitat Madridul. În drum spre Lisabona, Prințul a răcit și grav bolnav a decedat de boala care l-a răpus pe tatăl său. Disperarea Elenei nu avea limite. A pornit spre Madrid dar s-a întors. Trupul fiului său se înapoia la Ruginoasa.

O nefericire nu vine singură. Inconștientul Alexandru lăsase averea sa nevestei cu care trăise șase luni și a lipsit-o total de bunuri pe propria mamă. Alexandru a fost înmormântat lângă tată și frate, la Ruginoasa. Existența Elenei Cuza după moartea fiului Alexandru n-am mai fost viață, a fost o lungă letargie, o dureroasă comă. La 2 aprilie 1909, orele 5, Doamna Unirii, Elena Cuza a scos ultimul suspin. Memorabile sunt cuvintele lui A. D. Xenopol: Sfântă a fost Elena Cuza, sfântă prin înfrângerea durerilor omenești, sfântă prin dragostea ei către săraci și nevoiași, sfântă prin viața de pustnic pe care adus-o. Pe mormântul său de la Solești, au fost depuse numeroase coroane.

Pe panglica unei coroane cu flori de Nu mă uita era scris: Veneratei Principese Elena Cuza, Regele Carol I. Maria Moruzi s-a recăsătorit cu Ion I. C. Brătianu. A fost mama istoricului și omului politic George I. Brătianu. Deși Cuza n-a avut nepoți și nu se știe de nici un bastard, mulți contemporani se laudă că sunt urmașii săi. România modernă a fost făurită de doi oameni principele Alexandru Ioan Cuza și Domnul/Regele Carol I de Sigmaringen din 10 mai 1883. Ctitorii de țară, unificatorii, marile personalități politice sunt și ei oameni. Sunt supuși greșelilor, după cum s-a exprimat Cicero: Errare humanum est. Cu toate erorile și păcatele sale Alexandru Ioan Cuza a fost un om cu calități și defecte, virtuți și vicii. Merită cu prisosință respectul, stima și dragostea noastră.

Viorel Gh. Speteanu