Flori de gheață

Cutremurul economicopolitic declanșat de Administrația Trump îngrijorează întreaga comunitate internațională prin ignorarea ori trecerea în derizoriu a unor structuri create de zeci de ani.

La acest început de An Nou, mi-am propus să nu mai trudesc (deocamdată) în van pe segmentele economicopolitice, aflate într-o zonă foarte joasă, mai ales prin luările de poziție ale unor lideri pe care îi vizualizăm persuasiv pe micul ecran. Privind retrospectiv, se pare că ne aflăm într-o băltoacă, din care nu mai vedem cum să ieșim fără a ne murdări de noroiul în care am fost aruncați, nu de azi de ieri, ci persuasiv de peste 30 de ani, sau mai aproape din zona condusă de Nasty, cel cu fularul roșu, pe gâtul lui străpuns de glonț, la acel moment fiind încă prim-ministru.

Dar iată că inevitabilul s-a produs și fără să știm a venit iarna, cu neasemuitele ei încordări, îndreptate spre zăpada care nu ne lasă să ne mișcăm cum am vrea (gheață – atenție cei fără cauciucuri de iarnă!) pe care entitățile statale, plătite la greu, mai de fiecare dată se dovedesc a fi depășite.

În egală măsură, iarna, mi-a însoțit trăirile mele spre seară, nostalgia, cu valori provenite din cel puțin două areale, cele interioare pline de căldură (dacă o și dau otoritățile) și cele exterioare cu prisosință de a îngheța orice, inclusiv florile de pe geamurile mele privindu-le ca fiind un fel de vectori ai iernii care acum mă împresoară, alături de gălăgioșii clopoței veniți dinspre sărbătorile pe care tocmai le devorăm. Se înțelege că este departe – mult prea decalată ca timp – acea zonă a căldurilor extreme, când termometrele se suiau spre +40°C.

Acum, avem o altă dimensiune, cel puțin mentală a anotimpurilor, care se succed, fără ca noi să avem vreo contribuție. Cum se spune, la botul mânzului, o expresie ca atâtea altele, intraductibile, indiferent de surse, spre o altă paradigmă spre florile dalbe. Vin inevitabil colindătorii cu urăturilelor,dintrecutulîndepărtat: Iată vin colindători/ Florile dalbe/ Noaptea pe la cântători/ Florile dalbe. Revenind din dalbul mesaj ancestral, spre scrâșnitul din dinți al prezentului, găsim o altă dilemă care pe unii chiar îi frământă, bugetul României, care pe moment nu poate fi agregat sub nicio formă, pentru simplul motiv că actualul an, 2026, este total impredictibil negăsindu-se soluții viabile spre a desluși viitorul pecuniar al țării.

Ca de atâtea ori în ultimii ani, s-a adoptat ordonanța Trenuleț spre disperarea mediului privat. Și pentru că nu era îndeajuns pentru firavul buget al României, de ceva timp încoace, suntem invadați de returnarea de condamnați, în principal din Anglia, dar acum și din America ori din alte zone exterioare UE, pe care vestul nu-i mai vrea, că așa se prezintă cei în cauză că au produs mai multe nenorociri decât valori. Și așa noi suntem considerați, cum ne-am obișnuit, ca fiind o finalitate pentru acei semeni provenind de pe alte meridiane, alături de uriașe gunoaie de data aceasta materiale aduse la noi și care nu mai pot fi gestionate de cei din UE.

Pe șestache ni le trimit nouă, rușine nouă dar și lor care vor să fie ei curați și noi murdari. Dacă privim la nivel planetar, fiecare țară, indiferent de zona geografică, are ca țintă printre altele de a arăta valorile ei pe multiple planuri: economic, turistic, de coagulator a unor energii, altele decât cele pe care noi le credeam, de forțe militare și de ce nu, un fel de imbold spre o expansiune, că prin exploziva tehnologie, îndeosebi cu tractare umană care acum este la modă (a se vedea Africa de exemplu), vor o altă poziție în ierarhia mondială de putere. Și aici intervin o sumedenie de contre a celor deja așezați de multă vreme într-o anumită ierarhie de vârf față de cei nou-veniți.

Regele Charles al III-lea a făcut o vizită împreună cu soția sa Camilla, la Vatican, s-au rugat împreună cu Papa Leon al 14-lea, după o pauză de aproape 500 de ani de despărțire dintre biserica Catolică și cea Anglicană. Și aceasta ar fi o coagulare care trecută într-o zonă a banalului; în sine, are o uriașă încărcătură simbolică. Oare a realizat ceva din această întâlnire? Presupun că da, a dezghețat o formulă veche de peste o jumătate de mileniu; reprezintă un uriaș câștig, cel puțin pe plan imagologic. Revenind pe ale noastre aliniamente ce ne definesc, te înfioară un sentiment de neputință, că la o oarecare manifestare pașnică trebuie să dai cu subsemnatul.

A fost aprobată o deplasare a celor care și-au pierdut pe cei dragi, pornind din centrul capitalei spre fosta fabrică de încălțăminte Pionierul, devenită între timp un reper al neputinței societății românești. Acolo, acum 10 ani, la o manifestare culturală, au murit într-un incendiu, izbucnit pe fondul prostiei celor care au acordat felurite autorizații (Alo, Piedone!), 65 de oameni, plus cei spre o sută care au supraviețuit, cu sechele pe viață. Și ce să vezi, la această comemorare aprobată, dar cu ceva depășire de timp, au acostat vreo trei jandarmi care l-au amendat pe organizator cu 3.000 de lei.

O măgărie fără seamăn se pogoară pe creștetul nostru: cei amendatori acum 10 ani erau probabil la gimnaziu, nefiind implicați în acea uriașă tragedie de la Colectiv, atunci ei fiind cu caș la gură. Șefii ierarhici și-au dat seama de tembelismul jandarmilor, și-au cerut scuze, dar ce folos că pentru a anula amenda, organizatorul trebuie să meargă în instanță, să angajeze un avocat, să aștepte hotărârea judecătorilor pe treptele de jurisdicție aferente.

În orice domeniu, la coada structurilor executive, se pare că avem asemenea specimene care, fie fac exces de zel (din prostie), fie trec cu vederea abateri chiar penale, prin preaplinierea știutelor șpăgi. Actualul prim-ministru încearcă de ceva timp să ordoneze cumva bugetul României. Fără succes.

Că acționând spre reducerea aparatului administrativ central, între timp au apărut fel de fel de structuri, care nu erau în anii trecuți, ca un fel de cangrenă pe ce credea că ar fi eliminat-o. Pe tot ce avansăm, spre austeritate, apar ca niciunde, alte structuri adăpate la bugetul statului, adică la banul public, că de fapt acei restructurați trebuie relocați pe alte aliniamente. Desigur, este foarte greu de gestionat această grosieră structură bugetivoră. Poate – și nu ne dorim – într-o altă formulă autoritară, având ca ținte alte valori decât cele ale democrației s-ar fi putut soluționa aceste derapaje, instant. Se cade cu prisosință să medităm spre a noastră iarnă (magnifică!) care ce să vezi chiar a sosit, chiar în ziua de Crăciun 2025.

Flori de gheață
Flori de câmp, atuncea minunate
Le văd înghețate pe al meu geam
Privesc spre ele ca pe niște nestemate
Acum aș vrea în vis ca să le am.

Instinctiv, de suflu, cumva dispar
Apoi gerul le ajută „să învie”
În joaca aceasta nu am habar
Că, în final, ar fi o deziluzie.

Precum în viața reală cu indivizi
Care promit ades în fiecare an
Chitiți neostoiți spre barosani avizi
Plusând bani gheață ce se topesc în van.

Fulgi zburdalnici unduiesc din înălțimi
Țintit fără a avea un oarece răgaz
Cad agale, ori în vârtej peste mulțimi
Neîngrădiți nicicum de vreun zăgaz.

Revin, că nu am încotro, către anul care tocmai s-a încheiat cu pușcoacele celor care, cel mai adesea, cu o minte pătrunsă fie de o exuberanță inerentă generată de cea a trecerii peste ani, ori poate de un profund alcool, au aruncat înspre ceruri, cele bombardele spre a speria pe cei așezați, dar cel mai cumplit pe animăluțele noastre. Ei cred în aburul alcoolului că, de fapt, împușcă precedentul an pe care îl consideră, probabil, nefast ori mai puțin productiv, deși au muncit (în felurite derapaje ori formule corecte), neavând parte de acea prosperitate pe care au visat-o.

Dar noi, cei mulți, ce vină avem că unii dintre ei nu s-au realizat și împușcă acum anul care a trecut? Vrând nevrând mă văd nevoit a reveni la curtea mea ce se întinde spre 1000 mp. Și care ar fi problema? De vreo jumătate de an s-a aciuat o pisicuță, neagră, am numit-o Negruța, slabă, numai piele și os, venită de niciunde, pe care am adoptat-o imediat. Cu trecerea timpului am constatat că este cu totul agresivă.

Că dacă îi întindeam mâna cu ceva mâncare, nu prelua produsul ci îmi zgâria mână ca să eliberez bucățica de carne sau altceva. Mai întâi, am stat de vorbă cu un cioban.

Bade, am adoptat o pisicuță care îmi este total ostilă. Păi și eu am avut parte de o experiență total inedită. Și anume că a venit un reporter de la București și mi-a cerut voie să vorbească cu animăluțele mele pe care le păstoresc. Mai întâi, a vrut să discute cu câinele meu de încredere. Băi neamule, i-am spus este un câine și nu ai cum să discuți cu el. Individul a întrebat dacă stăpânul (ciobanul) îl tratează corect. I-a răspuns că îi dă să mănânce, nu îl bate, iar el cu alți confrați pun pe fugă lupii, urșii ori alte lighioane. Ciobanul a rămas cu gura căscată. A întrebat apoi măgarul; la fel a mărturisit că este bine hrănit că nu este bătut, dar că îl cam încarcă cu ceva greutăți. S-a adresat unei oițe tinere, foarte zburdalnică.

La care ciobanul a reacționat că nu trebuie să aștepte răspunsul ei, că este o mare mincinoasă. Așa că m-am întors la lighioanele mele care, ce să vezi, chiar interacționează. Privitor la oița de mai sus, cele pe care, cum necum, le păstoresc, consideră, din discuții, că acea ființă este cam obraznică. Dacă mi se permite, la pisicuța mea Negruța (pentru că este total neagră) și, ce să vezi, discută cu Corbiță (Corby) un uriaș spre 80 kg, fiind o specie aparte de mioritic ciobănesc, complet negru, colaborând cu el de vreo jumătate de an, am constatat un fel de disociere de personalitate. Încetul cu încetul, cei doi au ajuns la un fel de apropiere, astfel că, cea dintâi mănâncă la greu cu colegul. Cuplajul s-a făcut pe date istorice cu mult înainte de întâlnirea actuală. Ea, Negruța, a fost într-un trecut spre mai bine de 100 de ani, ca ființă umană curtată de un lord al Coroanei Britanice.

Acela, fiind cam agresiv, atât el, cât și alți pretendenți i-a respins pe toți rămânând până spre maturitate neatinsă. Apoi, după al Doilea Război, s-a cuplat cu un român. Dar vai! El a plecat pe front, căzut la datorie și ea a rămas tot singură. A refuzat orice întoarcere spre viață umană, rămânând într-o formă indecisă spre a reveni (spera ea) la o altă agregare; dar ce să vezi, prin natura transformărilor din zona metempsihozei, când sufletul se mută dintr-un corp în altul după moarte, la mijloc fiind implicați atât oameni dar și animale și nu numai, rămânând atârnată de această dată în regnul animal.

Dar Corby al meu iubit, docil și de o inteligență sclipitoare, îmi transmite că pe Negruța cea plimbată prin istorie a cunoscut-o mai demult el, fiind un mare boier, dar ce să vezi, gras, ager la minte, puturos, și ea Negruța atunci se numea Anuța. A încercat să-l aducă pe scaunul domnesc, dar nu a reușit, pe mai târziu a devenit un membru marcant al PSR (Partidul Socialist Român al lui I.C.Frimu).

Acum s-au întâlnit la mine în curte, dar nu într-o comuniune, ci pe aproape într-o disjuncție metaforică. Așa că trebuie să medităm, dacă mai putem, că, în fapt, a trece prin fel de fel de praguri fără ca să le putem gestiona toate ducând spre un deznodământ irefutabil. Vrând nevrând, trebuie să ne pliem spre o istorie gnoseologică că nu avem încotro, că viața pământească adesea se întrepătrunde cu alte formule pe care le simțim, dar nu le percepem în mod concret. Aceste ființe nevinovate nu simt nici pe departe turbulențele planetare, că în definitiv nici nu le interesează. Sufletele noastre sunt, dacă nu blocate, măcar imaginar îndreptate spre un fel de supliciu impredictibil, cumva înghețate în istorie. Cuvântul de ordine la un nivel superior de adaptare socio-umană este nesiguranța.

Ca din senin, Administrația Trump impune taxe asupra importurilor provenite din aproape toată lumea, măsură care a produs un fel de război economic mondial, cumva asemănător celui care a precedat Marea Criză (1929- 1932) din trecutul secol, și pe mai departe spre a doua confruntare mondială ce a urmat. Reflexele spre economia autohtonă nu sunt devastatoare (precum în marile economii), dar în contextul interacțiunilor economice clădite după al Doilea Război Mondial, mai ales după integrarea țării noastre în structurile euroatlantice și membru al UE, vor avea un reflex negativ, nu foarte grav, dar semnificativ.

Pretinde domnul Trump că vor fi afectate spre 185 de țări, iar că acest război va bloca exporturile de produse metalice primare precum aluminiu, fier, anvelope, componente din industria auto și chiar alimentare: soia, semințe de floarea-soarelui, pește ș.a. Într-o economie integrată cum a fost odinioară construită în acea arhitectură socialistă așa numitul război economic mondial, pentru noi ar fi avut un efect aproape spre zero.

Acum, când acționează interdependența structurilor economice, și nu numai, statuate de peste 80 de ani la ei, pas cu pas, cu ancolantări (nu există în DEX) pe multiple zone de interes, brusc, prin deciziile intempestive ale administrației Trump, ar trebui să ne ducă cu gândul că acea epocă, multifuncțională, clamată de vectorii mondiali de putere, de-a lungul timpului, acum a apus. UE, China și alți jucători mondiali promit că vor impune un fel de contraofensivă, probabil în oglindă, față de aceste decizii intempestive stabilite la Casa Albă (acum pare a fi o Casă Gri), deocamdată de natură economică.

Din acest război care pare comercial, planează incertitudinea, negăsindu-se rapid soluții, nu prin cele apariții pe media, ci printr-o carte verde nu neapărat ecologică, dezvoltată și pusă în mediul public, pe domenii economice cu toate intervențiile lor interne ori externe, spre a stabili nu atât ținte, cât resurse latente care, în prezent, nu sunt folosite, îndeosebi cele europene prin acel faimos PNRR. După anunțarea noilor tarife impuse importurilor către zeci de state, brusc atât pe burse care au încheiat tranzacțiile pe roșu mai peste tot în lume, cei mai bogați 500 de miliardari ai lumii au pierdut într-o singură zi, peste 200 de miliarde de dolari.

A concluzionat domnul Trump că pacientul, adică economia americană, a supraviețuit, iar acum este în convalescență. Desigur această terapie de șoc poate reprezenta o soluție, dar fără o analiză sistemică (pare-se că nu a existat) poate conduce, alături de alți factori la o lovitură mortală dată economiei mondiale cu reflexe directe spre America și de ce nu și spre noi. Față de supraimpozitarea marilor jucători economici (China, UE) și un listing întreg de țări, fără a afecta Federația Rusă, Belarus ori Cuba, vor urma, în scurt timp, măsuri de retorsiune, tot cu efecte imediate spre America. În acest context au loc mișcări de amploare acolo, pentru că liniștea economică a omului de rând, peste noapte, a fost grav perturbată. Spre țara noastră efectele vor fi cumva punctiforme. Producem ansamble/subansamble pentru Europa de Vest, care de acolo ca produs finit se exportă în SUA, iar acesta este suprataxat.

Este clar că și la noi va exista un impact negativ, dar ceva mai diminuat. Mă uit că una din cele mai mari rețele medicale de la noi Regina Maria a fost achiziționată de un consorțiu americanofinlandez cu 1 miliard $, așa că într-un anumit sens, secvențial, economia la noi se mișcă. Acum un loc central îl ocupă ineficiența structurilor economico-politice de a absorbi zecile de miliarde de euro oferite de UE, fie pentru că nu avem specialiști care să le gestioneze, din prostie ori pentru că acei bani, bine vegheați, nu pot produce faimoasa șpagă. Și atunci îi lăsăm în nelucrare, că oricum ca efemeri vom pleca de la guvernare și să răspundă viitorii aflați atunci la putere.

O lașitate națională, care acum produce o scindare a societății românești cu reflexe în viitor spre o formulă autoritară. Cutremurul economico-politic declanșat de Administrația Trump îngrijorează întreaga comunitate internațională prin ignorarea ori trecerea în derizoriu a unor structuri create de zeci de ani. De pildă, premierul Netanyahu vizitează Ungaria la invitația lui Viktor Orban, umilind Curtea Penală Internațională (CPI) care a statuat că aceia stabiliți că produc un genocid trebuie arestați. Ungaria a ieșit din această Curte.

Acum, același premier israelian vizitează SUA. Se vede de departe, fără a stabili, aprioric, că acele organisme considerate până nu demult ca fiind repere mondiale cum ar fi ONU, CPI, OMS, UE, NATO și multe altele, au devenit peste noapte desuete, fără a mai avea un rol în viziunea actualilor actori de putere de a gestiona felurite probleme la nivel mondial. Din păcate, mă refer la cei care nu le mai doresc, neavând necesara aplecare spre a le înlocui cu altceva, fie că nu-i duce mintea, că nu-i mai interesează ori că le încurcă deciziile lor intempestive. Se pare că o întreagă Planetă pe plan economic, dar mai ales instituțional a înghețat.

Fără a avea vreo ideologie construită în timp de filozofi, gânditori spre zările lumii actuale într-o rapidă schimbare, de politicieni ori economiști detașați de încrâncenările zilnice, se perorează la nivel mondial, în principal două curente cel al globaliștilor și cel al suveraniștilor. Prin bombele aruncate de Administrația Trump, zilnic, fără explicații ori analize de sistem ori de structuri cuplate cu zonele puterii, la loc de frunte se află acum filozofia suveraniștilor. Și noi am fi vrut dacă jaful național, început cu anii ’90, că atunci, împușcatul credea, vizionar, spre un fel de suveranism.

S-a demolat o întreagă structură economică cu industrii de vârf, în care produceam, cum se spunea, de la ac la avion, mii de fabrici și uzine au fost tăiate la fiare vechi că așa a vrut Petrică Roman și succesorii lui politici. Istoria a demonstrat că retorica globalistă, chiar dacă UE o tot susține, nu are șanse de izbândă. Globalismul, în principal, nu mai poate fi o formulă de viitor acum. China prin atitudinea suveranistă s-a dezvoltat enorm, determinând un fel de orientare spre a domina felurite segmente economice stabilite de decenii chiar de piața americană.

Într-o discuție cu un american (român stabilit acolo) este într-un fel de dilemă: Trump are dreptate că prin acțiunile sale intempestive, doborând bursele mondiale, încearcă să dezvolte în mod autarhic economia americană, dar prin acest șoc economic, pe moment americanul de rând are de suferit, prin creșteri de prețuri, dobânzi, inflație etc. Dar apreciază că prin cheltuieli uriașe fără recuperări de eventuale creanțe, chiar nepoata lui de câțiva anișori, va plăti acele derapaje de zeci și zeci de ani gestionate de mai toți președinții. Concluzionează că Trump are dreptate, chiar dacă se vor lungi cozile la supa săracului. Revenind ca de atâtea ori la țărișoara noastră dragă, super bogată, cel mai adesea cu conducători de mămăligă, se cade a privi atent înspre, spun eu, zona suveranistă. Să impunem prin reprezentanții noștri de la UE anumite ținte de dezvoltare, fără a mai întinde mâna blegoasă la fondurile ce parcă nu se mai apropie de țărișoara noastră.

Dacă avem prăduitori în structurile statului cât se poate de democratic, atunci Consiliul Europei (guvernul European care are banul în mână) să delege experți chitiți să preia liniile de finanțare, spre a fi în sfârșit finalizate proiectele propuse de guvernele postdecembriste. De fapt, nu numai actualii actori politici, dar și așazișii suveraniști, nu de acum, de ieri, dar de nicicând nu au un program coerent spre a ne lămuri cu ce proiecte vin, dacă vor ajunge la guvernare, mai ales pe puncte de interes cu valori pe care le consideră că se vor ca ținte de viitor.

Pe moment, nu avem căderea să fim sceptici, ci doar actori ai transformărilor zilnice care se petrec la nivel planetar cu reflexele inevitabile spre țărișoara noastră. Ca încheiere, Doamne ferește, a ne învecina cu colosul estic care nu se lasă spre a acapara o uriașă halcă de pământ a Ucrainei. L-am mai avut la granițe, de-a lungul timpului și nu ne-a adus niciun fel de prosperitate, doar frică și deznădejde.

Florian Laurențiu Stoika