ACASĂ / ARTICOLE / APARAREA TARII / Forțele terestre. De la Tradiție la Modernitate

Forțele terestre. De la Tradiție la Modernitate

Începând din cele mai vechi timpuri românii și-au dus războaiele de apărare pe câmpiile și dealurile cultivate, prin trecătorile munților, pe plaiurile muncite sau prin mlaștinile necunoscute de invadatorii mereu mult prea numeroși. Începând cu anonimii pedestrași și călăreții din oștile voievozilor și continuând cu trupele moderne, armata de uscat sau forțele terestre au constituit în mod tradițional principala formă de apărare a României. Forțele terestre, denumire adoptată destul de recent pentru cea mai importantă și mai numeroasă componentă a Armatei României, cuprind armele şi specialităţile ce le-au compus dintotdeauna şi le compun şi în prezent: infanteria, vânătorii de munte, tancurile, artileria (terestră și antiaeriană), geniul, trupele chimice (apărarea NBC – Nucleară, Bacteriologică, Chimică) și altele.

Bazele moderne ale constituirii şi consacrării Forţelor Terestre pot fi plasate în perioada din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca urmare a procesului revoluţionar de la 1848, a făuririi statului român modern prin Unirea de la 1859 şi a înfăptuirii politicii militare a lui Al. I. Cuza. Principalele arme şi specialităţi componente existau încă din perioada 1859-1860. Infanteria, arma de bază a sistemului militar românesc, era organizată în şapte regimente, constituite fi ecare din două batalioane a câte patru companii. În 1860 a fost creat primul batalion de tiraliori, denumit apoi Batalionul 1 Vânători, marcând astfel apariţia trupelor de vânători de munte.

Cavaleria, singura armă cu mare mobilitate în câmpul tactic, era destinată să îndeplinească misiuni de cercetare şi siguranţă, să execute manevre de întoarcere şi învăluire, precum şi urmărirea inamicului. Cavaleria era constituită din două regimente, organizate fi ecare în câte patru escadroane de lancieri. Artileria, deşi era o armă în plin proces de afi rmare în armatele altor state, la noi se rezuma la doar şase baterii (patru în Moldova şi două în Muntenia), care au fost reorganizate în câte un divizion pentru fi ecare provincie, iar acestea, ulterior, au format împreună primul regiment de artilerie.

Politica militară a lui Al. I. Cuza s-a materializat atât în legile organizării armatei române, cât şi în măsuri importante care au dus la înfi inţarea Statului Major General, a primelor comandamente militare (din Moldova, Muntenia şi Oltenia), care au început să funcţioneze încă din anul 1860 şi să-şi desfăşoare activitatea după un regulament propriu (1863), precum şi prin apariţia primelor comitete consultative şi inspectorate de armă. Inspectoratul infanteriei a luat fi inţă abia în anul 1912 (cu mult timp după cele ale cavaleriei, artileriei şi geniului, instituite în anii 1873, 1875 şi respectiv 1887), probabil datorită faptului că problemele specifi ce erau rezolvate prin comandanţii regimentelor şi diviziilor, iar la nivelul ministerului de către comitetul consultativ al armei. În urma adoptării Constituţiei din 1866, a fost adoptat un pachet de legi care a creat cadrul adecvat dezvoltării sistemului militar.

Atunci, pentru prima dată în istoria militară a României, s-au defi nit structurile organizatorice: corp de armată, divizie, brigadă, care se constituiau numai la manevre sau în caz de război. La pace, funcţionau entităţile organizatorice cunoscute: regiment, batalion (divizion, escadron), companie (baterie), pluton, secţie. Saltul semnifi cativ în conturarea şi afi rmarea Forţelor Terestre s-a produs într-o perioadă scurtă de timp, până către sfârşitul secolului al XIX-lea. Armata activă cuprindea trupele permanente (infanterie, artilerie, cavalerie, geniu şi fl otilă) şi trupele teritoriale (dorobanţi, călărași și pompieri). În anul 1900, întreaga armată română era organizată în: patru comandamente de corp de armată, nouă comandamente de divizie, nouă batalioane de vânători (câte unul în fi ecare divizie), 34 de regimente de infanterie (fi ecare avea câte trei batalioane), 11 regimente de artilerie de câmp (fi ecare compus din şase baterii cal. 75 mm și şase baterii obuziere cal. 120 mm), o baterie de artilerie de munte, două regimente de artilerie de cetate, un regiment de artilerie de asediu şi două regimente de geniu.

În momentul intrării ţării în Primul Război Mondial în structura sistemului militar românesc, în urma decretării mobilizării, a apărut eşalonul armată. La 15 august 1916, Marele Cartier General avea în subordine patru comandamente de armată (Armatele 1, 2, 3 şi de Nord), şase de corp de armată (Corpurile de Armată 1, 2, 3, 5, 6 şi 7), 23 de divizii de infanterie şi două de cavalerie, cinci brigăzi de călăraşi, două de artilerie grea (a câte două regimente fi ecare) şi una de grăniceri, un regiment şi un divizion de artilerie de munte, artileria capetelor de pod fortifi cate din Dobrogea, artileria de poziţie, un regiment de căi ferate, un regiment de pontonieri şi un batalion specialităţi, cu o companie aerostaţie. După Primul Război Mondial au fost introduse noi schimbări în cadrul organigramei armatei de uscat când, în compunerea de luptă a regimentului şi a diviziei de infanterie, au intrat şi alte arme, în special tancurile (în 1919), artileria, pionierii, transmisiunile, formaţiunile de logistică şi medicale. În anul 1932, prin Legea din 28 aprilie cu privire la stabilirea efectivelor armatei, structura Armatei Române era următoarea: şapte corpuri de armată cu 21 divizii de infanterie, un corp de vânători de munte, 72 regimente de infanterie, un regiment care de luptă, un batalion gardă palat, două batalioane de grăniceri, patru batalioane de infanterie uşoară, 22 companii de mitraliere divizionare.

Toate aceste mari unități și unități de luptă și sprijin aveau în 1940, în cadrul Ministerului Apărării Naționale, următoarele structuri centrale de conducere: Subsecretariatul de Stat al Armatei de Uscat, Subsecretariatul de Stat al Marinei, Subsecretariatul de Stat al Aerului, Subsecretariatul de Stat al Înzestrării şi Administraţiei Armatei. Astfel, se poate spune că Subsecretariatul de Stat al Armatei de Uscat funcționa ca un comandament de categorie de forță armată modernă. Structura acestuia nu se va schimba până în 1947. În momentul intrării în cel de-al Doilea Război Mondial, România avea un organism militar structurat şi înzestrat corespunzător vremii, cu un potenţial uman de 1.170.000 militari, reprezentând 8,5% din populaţia ţării. Conducerea militară centralizată era asigurată de Ministerul de Război, Marele Stat Major şi Consiliul Superior al Oştirii.

Fiecare categorie de forţe ale armatei avea comandamente, aşa cum aveau şi armele componente. Complexitatea acestui război a pus în evidență și celelalte categorii: forțele aeriene și cele navale, însă principalul efort de război a fost susținut de Forțele Terestre. Se poate spune că în timpul celui de-al Doilea Război Mondial s-a ivit un prim moment istoric în care noţiunea de Forţe Terestre a corespuns unei sfere de cuprindere unitare a tuturor armelor din compunerea lor, atât ca unităţi şi mari unităţi, cât şi sub aspectul conducerii acţiunilor lor. Reorganizarea Armatei Române din anul 1947, au vizat şi Subsecretariatul de Stat al Armatei de Uscat, atribuţiile acestuia fi ind preluate de cele patru regiuni militare înfi inţate cu acest prilej de comandamentele de armată şi de direcţiile subordonate nemijlocit Marelui Stat Major (Comandamentul Infanteriei, Comandamentul Cavaleriei, Comandamentul Geniului, Direcţia Înzestrării Auto şi Blindate). Nevoia unui organ care să-şi asume conducerea centralizată a Forţelor Terestre a determinat înfi inţarea în 1949 a Direcţiei Pregătirii de Luptă a Armatei de Uscat.

Analizând activitatea Direcţiei Pregătire de Luptă a Armatei de Uscat, s-a desprins concluzia că numai o parte a Forţelor Terestre era controlată de acest organism, multe compartimente intrând în competenţa altor structuri. Această stare a condus la înfi ințarea în 1950 a Comandamentului Trupelor de Tancuri şi Mecanizate, care era direcţional pentru toate unităţile de tancuri, autotunuri şi mecanizate şi subordonat nemijlocit Ministerului Forţelor Armatei. Celelalte arme de uscat aveau comandamente proprii. În septembrie 1956, Comandamentul Trupelor de Tancuri şi Mecanizate îşi încetează activitatea, luând fi inţă Direcţia Tancuri şi Auto, care, din 1960, se va numi Comandamentul Trupelor de Tancuri şi Auto. Conducerea bicefală a celei mai mari părţi a armatei de uscat a fost eliminată în anul 1969, când din cele două organe centrale s-a structurat Comandamentul Infanteriei şi Tancurilor. Ca urmare a schimbărilor survenite în România după decembrie 1989, în contextul procesului de democratizare a societăţii româneşti s-a trecut şi la reorganizarea sistemului militar.

Astfel, în 1990, se înfi ințează Comandamentul Trupelor de Uscat, în compunerea căruia au intrat: Direcţia Tehnică de Tancuri şi Auto, Inspectoratul General al Infanteriei şi Vânătorilor de Munte, Inspectoratul General al Blindatelor, Inspectoratul General al Artileriei, Inspectoratul General al Geniului, Inspectoratul General al Protecţiei Antichimice, Inspectoratul General al Apărării Antiaeriene a Trupelor de Uscat. Procesul a continuat şi necesităţile operaţionale au determinat ca, în 1993, Comandamentul Trupelor de Uscat să se transforme în Statul Major al Trupelor de Uscat, având în subordine armate de arme întrunite, instituţiile de învăţământ şi formaţiunile de diferite arme subordonate direct. Începând cu anul intrării în noul mileniu, Statul Major al Trupelor de Uscat îşi modifi că denumirea în Statul Major al Forţelor Terestre.

În prezent, Forţele Terestre constituie o componentă importantă a securităţii României prin relevanţa misiunilor acestora pentru nevoile de securitate ale ţării, care sunt nemijlocit legate de capacitatea lor intrinsecă de a acţiona în toată gama operaţiunilor militare. Menţinerea capacităţii de luptă a acestei forţe, în prezent şi în viitor, simultan cu transformarea sa într-o forţă militară pentru secolul XXI, cere un efort cumulativ pe termen lung, timp şi, mai ales, resurse. În acest context, Forţele Terestre vor continua să fi e puse în faţa difi cilei decizii de a menţine permanent echilibrul constant între cerinţe şi resurse. Un obiectiv fundamental al Statului Major al Forțelor Terestre este derularea programelor de achiziții pentru înzestrarea cu echipamente performante, compatibile şi interoperabile cu cele din dotarea armatelor statelor membre NATO şi UE. Fundamentarea, iniţierea şi derularea programelor de înzestrare necesare pentru consolidarea capacităţii naţionale de apărare se poate realiza numai prin asigurarea echipamentelor necesare pentru dezvoltarea capabilităţilor de luptă şi sprijin de luptă necesare pentru a combate întreaga gamă de ameninţări identifi cate.

În prezent militarii din cadrul Forțelor Terestre au participat la numeroase exerciții comune internaționale sau bilaterale cu scopul de a dezvolta şi menţine capacitatea de apărare robustă și rezilientă, credibilă, interoperabilă, fl exibilă şi efi cientă. Scopul primordial al acestor antrenamente vizează atât îndeplinirea angajamentelor asumate ca urmare a calității de stat membru NATO şi UE, cât și descurajarea unei posibile agresiuni împotriva României. Desfășurarea de exerciții și aplicații urmăresc crearea unui răspuns adecvat la provocările actuale şi viitoare ale mediului de securitate, inclusiv în spectrul neconvențional sau hibrid, care reprezintă condiţia esenţială pentru îndeplinirea celorlalte obiective ale politicii de apărare la nivel național.

Prin alocarea resurselor necesare şi punerea în aplicare a noiilor concepţii de restructurare, Forţele Terestre ale Armatei României vor deveni, mai mult ca oricând în istorie, un organism militar modern, cu o capacitate operaţională similară forţelor terestre din armatele ţărilor europene avansate din punct de vedere militar, fl exibile, suple şi dinamice, apte să dea o ripostă efi cace oricărei agresiuni armate la adresa securităţii României şi de a-şi îndeplini cu profesionalism misiunile ce le revin din obligaţiile militare internaţionale asumate de către ţara noastră.

Col. (r) Antonio Marinescu

Citarea se poate face în limita a 300 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral articolele purtătoare de Drepturi de Autor din cadrul IndependentaRomana.ro sau al revistei INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ fără acordul Fundaţiei literar-istorice "Stoika". Pentru mai multe detalii, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa info@independentaromana.ro


Recomandări

Înzestrarea forțelor armate

Departamentul general pentru armamente Din cele mai vechi timpuri, conducătorii și-au dorit să dețină puteri …

Trupele de blindate ale Armatei Române

Ideea ca o armată să dețină o armă redutabilă, cu putere mare de distrugere, care …







Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Toate informaţiile şi articolele publicate pe acest site de către colaboratorii şi partenerii revistei INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ şi ai Fundaţiei literar-istorice "Stoika" sunt protejate de dispoziţiile legale incidente. Copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui site sunt interzise. (vezi secţiunea TERMENI ȘI CONDIȚII). Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa info@independentaromana.ro


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ATENȚIE! Postaţi pe propria raspundere! Vă rugăm să comentaţi la obiect, legat de conţinutul prezentat in material. Inainte de a posta, citiţi regulamentul. Ne rezervăm dreptul de a şterge comentariile utilizatorilor care nu intrunesc regulile de conţinut prevăzute la capitolul TERMENI SI CONDIȚII. Site-ul IndependentaRomana.ro nu răspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine integral autorului comentariului.




Te-ar mai putea interesa şi articole din: