Fragila stare de echilibru de Constantin Mironescu

Constantin Mironescu își începe volumul de față ca un visător, astfel:

În noaptea de basm
revărsând sub lună,
Cântă-ne o doină, cobză
străbună…
(poezia Laudă cobzei – pag.7)

Și cobza în mâinile meșteșugite ale poetului cântă în vers alb și clasic, distihuri, elegii, sonete, povești și vise nocturne, bătrânețea și starea de fericire, oamenii visători, florile, stelele, iarba tăcută, balconul plin cu crinii plantați cu sufletul.

Stările de trecere spre înțelepciune le percepe ca pe un schimb de veșminte, cu nobile idei slobozite din arcuri de timp în veacuri. Neîmplinirile îl apasă, vibrează și ele în suflet când pădurea respiră lumină… (frumoasă exprimare). Dorul se adună tot lângă dor, lăstarii verzi ai pădurii râd în soare, ispitele se împreună, și totul în poezia sa, devine armonie, poetul îmbătându-se cu sunetele simfoniei lunii pline. Armonia din volum, rezonanța, preaslăvește viața ca o speranță vie în răsărit de soare.

…întors între trestii
Aștept să mă fac hârtie
Pe care să scriu,
Sonetul de dragoste.

Doina Bârcă