Gândirea economică a intelectualilor români din Transilvania până la Marea Unire

Literatura economică românească din Transilvania până la Marea Unire din anul 1918 este rezultatul contribuției unui mare număr de intelectuali. Această literatură a avut ca unitate de obiect situația economică a românilor, majoritari în Transilvania, dar supuși unei aspre asupriri iar ca subiect, chestiuni prioritare – sărăcia și înapoierea economică a țărănimii române. Întregul discurs al acesteia s-a cantonat pe analiza cauzelor sărăciei și înapoierii economice a națiunii românești. Intelectualii români din Transilvania și din Principatele Române au demonstrat cu argumente istorice că sărăcia și înapoierea țărănimii române aveau cauze adânci economicesupunerea la un regim crunt de asuprire în condițiile aspre ale iobăgiei.

După revoluția de la 1848, intelectualii români și-au extins cercetările lor și cu un curaj mai mare au arătat că starea de sărăcie s-a datorat regimului politic impus de monarhia habsburgică și apoi de dualismul austro-ungar. Gândirea economică românească a fost consacrată poporului român și a fost răspândită într-o literatură de popularizare înțeleasă de masele populare pentru îmbunătățirea situației lor materiale. Principiul politic de care a fost călăuzită această gândire a fost egalitatea în drepturi a națiunii române cu celelalte naționalități din Transilvania. Intelectualii români nu au cerut privilegii pentru români în defavoarea ungurilor, sașilor, ci egalitate în drepturi cu aceștia. Ei au apărat poporul amărât, țărănimea română și ungurească, la fel supusă unei aspre exploatări și s-au ridicat împotriva aristocrațiilor naționale, inclusiv a nobililor români.

Astfel, George Barițiu (1818-1893) arăta că și țăranii unguri erau exploatați, „ supuși, tratați și maltratați după bunul plac de boierii și boiernașii țării… mai aspru și mai brutal decât cei de alte națiuni”. Au dezbătut problemele legate de starea agriculturii din Transilvania, evidențiind faptul că organizarea defectuoasă a exploatărilor agricole era una din cauzele sărăciei maselor țărănești. În anul 1839, George Barițiu, vorbind de starea materială a țăranului român considera că una din cauze este faptul că „nu știm a lucra productele patriei, se face lucrul așa cum s-a învățat din străbuni” (Gazeta Transilvaniei, II, 1839, nr.18, aprilie 3o, p. 71- 72.)

În preajma anului 1848, ocupându-se de relațiile agrare, de mica proprietate, se ridica împotriva feudalismului, a iobăgiei și susținea „pământ liber și muncă liberă”, împroprietărirea țăranilor și întărirea micii proprietăți. După desființarea iobăgiei la 1848, atrăgea atenția agricultorilor eliberați că ei sunt proprietari „stăpâni pe moșioara lor” și sunt datori a păstra acea moșie „în interesul familiei și a națiunii” (Gazeta de Transilvania, XI,1848, p. 185).

Simion Bărnuțiu (1808-1864), în discursul său rostit la Blaj în 14 iunie 1848, operă clasică în istoria luptei pentru libertate națională, a combătut feudalismul și iobăgia, a cerut împroprietărirea foștilor iobagi și consolidarea micii proprietăți, secularizarea averilor mănăstirești, reducerea cu două treimi a marilor averi.

Pavel Vasici (1806-1881), în importante articole publicate în anul 1853, cerea luarea unor măsuri necesare pentru a scoate țărănimea din starea de sărăcie și pentru dezvoltarea agriculturii – necesitatea dezvoltării unei agriculturi performante, scutirea completă de dări a celor săraci și înființarea unor societăți agricole.

August Treboniu Laurian (1810-1881), unul din cei mai învățați oameni ai epocii sale, în anul 1848 a elaborat hotărârile adunării de pe Câmpia Libertății pe care le-a citit în fața poporului în l6 mai 1848. Folosind un bogat material istoric și statistic, a analizat feudalismul din Transilvania, starea agriculturii și a țăranilor după ieșirea din șerbie. „În Transilvania, la început, pământul era liber, proprietatea absolută a poporului agricultoriu și păstoriu… de la venirea ungurilor, regii introduseră cu încetul sistema feudală (omagismul) și despuiară pe popor de pământul său, dându-l la dregătorii săi militari și civili. Poporul agricultoriu fu constrâns a face servicii acestora…. până când se declară serv, legat de glie”. ( Cel dintâi recensământ. In Instrucțiunea publică. Buc. 1859, p. 26-28).

A studiat situația agriculturii și a subliniat că starea de sărăcie a țăranului a continuat și după desființarea iobăgiei.

Ștefan Pop (1845-1899), profesor de economie agrară, în lucrările sale de economie a arătat cauzele stării de sărăcie a țăranului român: exploatarea primitivă a pământului, fărâmițarea proprietății și dările fiscale apăsătoare. El sublinia remediile necesare ieșirii din sărăcie: organizarea agriculturii pe baze științifice, introducerea învățământului agricol și înființarea de ferme experimentale, înființarea de noi ramuri agricole și folosirea de mașini agricole. (Economulu, Blaj, I, 1873, nr.15 și 16 și II, 1874, nr. 4.) Ștefan Pop a întemeiat „Economia” în anul 1873, prima revistă cu preocupări exclusiv economice.

Visarion Roman (1833-1885) a scris literatură economică de popularizare. În perioada 1866-1882 a redactat „Pruncul Poporului” cu îndrumări economice adresate țărănimii. În anul 1866 a redactat publicația „Progresul, scrierea poporală pentru românii țărani”. Considera că progresul economic al țării ar depinde de ridicarea stării economice a țărănimii, dezvoltarea unei agriculturi pe baza progresului agrotehnicii, dezvoltarea unor industrii agricole. Bogata sa activitate în domeniul economic l-a impus ca o personalitate marcantă a poporului român din Transilvania din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Pentru activitatea sa publicistică a fost ales membru corespondent a Societății Academice Române în anul 1877.

Ioan Roman ( 1833-1885) a fost unul din cei mai remarcabili economiști români din secolul al XIX-lea. A publicat numeroase articole și studii în revistele din Transilvania-Economulu, Observatoriul, Telegraful Român, Gazeta de Transilvania, Tribuna, Familia- în care a analizat principalele probleme economice ale Transilvaniei legate de situația și interesele poporului român. Cauza principală a rămânerii în urmă a economiei Transilvaniei a văzut-o în caracterul predominant agrar al acesteia. În privința situației țăranului român considera că „sistema feudală care a ținut pe românul legat de glie” a ucis la acesta, orice spirit de întreprindere. Legile care s-au dat au fost făcute pentru sași și unguri, iar românii au fost împinși să rămână departe de industrie și de comerț (Cum să întemeiem clasa de mijloc care ne lipsește. Observatoriul, Sibiu, II, 1884, nr.83, p.335, nr.86, p. 346).

În anul 1880 Ioan Roman prezenta în dieta de la Budapesta memoriul privind reglementarea chestiunii agrare în Transilvania în care considera că starea de înapoiere a țării se datora caracterului agrar al economiei.

Parteniu Cosma (1837-1923), a fost unul din redactorii Enciclopediei Române, împreună cu Corneliu Diaconovici. Ales de trei ori deputat în dieta de la Budapesta, ca jurist a apărat drepturile politice și economice ale românilor când în dietă au fost puse în discuție legi de discriminare națională și de clasă: legea timbrului și legea de administrare a pământurilor din „fundus regius”, cerând ca și populația română, majoritară în Transilvania, să participe în acest domeniu.

Cea mai importantă acțiune a sa a fost în dieta de la Budapesta din anul 1880 când s-a discutat legea de reglementare a proprietății ca urmare a reformei din 1848 și a patentei din 1854. Prin cunoașterea temeinică a situației economice și prin atitudinea sa combativă atât în articolele publicate în reviste românești din Transilvania, cât și în dietă, a sprijinit lupta de emancipare economică și politică a românilor din Transilvania.

Demetriu Comșa (1846- 1931), a făcut studii de agricultură în Cehoslovacia și Germania și cu bună pregătire în domeniul agricol a avut o bogată activitate publicistică și practică pentru ridicarea agriculturii în Transilvania. A militat pentru dezvoltarea agriculturii prin cultivarea rațională a pământului, folosirea mașinilor agricole, înființarea unor tovărășii agricole. În anul 1888 a fost unul din inițiatorii „Reuniunii agricole” din județul Sibiu, ajutând țăranii să înființeze tovărășii agricole, să cumpere mașini agricole. Ca profesor și publicist a îndrumat prin numeroase cuvântări țăranul român în domeniul agricol. A activat și în domeniul politic. Ca secretar al comitetului Partidului Național Român din Transilvania, a fost unul din redactorii Memorandumului din 1892 către împărat pentru susținerea drepturilor românilor din Transilvania. Pentru această acțiune a fost condamnat la trei ani de închisoare alături de alți semnatari.

George Maior (1855-1927) a urmat studii superioare la Berlin, cu doctorat în științe agricole. În Transilvania și apoi în România s-a afirmat ca o personalitate marcantă în gândirea economică și agricolă. Ca și în opera și activitatea altor intelectuali români din Transilvania, problema centrală a cercetărilor sale, a studiilor sale economice, a fost lichidarea sărăciei și înapoierii economice a țăranului român. În primul rând a cerut înlăturarea rămășițelor feudale iar pentru dezvoltarea agriculturii, trecerea la o exploatare rațională a pământului folosind unelte și mașini agricole moderne, irigații, asolamente și prin constituirea de asociații agricole. Intelectualii români din Transilvania au susținut necesitatea dezvoltării industriale, ca mijloc important pentru dezvoltarea țării, a ridicării agriculturii și lichidării sărăciei.

Toți considerau că în țară existau condiții pentru dezvoltarea unei industrii proprii românești care să înlocuiască produsele aduse din străinătate. George Barițiu, într-un articol intitulat „Despre fabricile din Transilvania”, considera că este necesar să se înființeze fabrici în Transilvania deoarece aceasta dispunea de materii prime, centre unde populația era îndestulătoare pentru a lucra în fabrici. Dar pentru ca să se înființeze fabrici arăta că trebuie să fie construite drumuri modernizate, turnătorii de fier pentru aparatura necesară fabricilor și să se înființeze școli tehnice pentru pregătirea personalului. Simion Bărnuțiu considera necesară dezvoltarea unei industrii naționale sub diferite sisteme cum ar fi micile meșteșuguri, fabricile, asociațiile industriale, pentru înaintarea agriculturii.

Simion Bărnuțiu și August Treboniu Laurian cereau înființarea învățământului tehnic necesar pregătirii personalului românesc pentru fabricile naționale. Ca și George Barițiu, Ștefan Pop arăta că era posibilă dezvoltarea unei industrii în Transilvania deoarece aceasta dispunea de materii prime necesare.

Ioan Roman a fost un puternic susținător al dezvoltării industriei naționale. Era convins că prin dezvoltarea industriei naționale se putea asigura bunăstarea materială și morală a poporului român. Considera crearea industriei naționale drept o cale pentru ieșirea din sărăcie a poporului român, pentru ieșirea din înapoiere economică a Transilvaniei. S-a declarat împotriva exportului de materii prime din țară și a importului de produse finite scumpe.

Bartolomeu Baiulescu a susținut practic interesele economice ale poporului român prin înființarea la Brașov a Institutului de credit și economie „Meseriașul român” pe care l-a condus în perioada 1886-1894.

Corneliu Diaconovici și-a concentrat eforturile în organizarea institutelor de credit românesc pe baze moderne, reformarea și concentrarea băncilor românești în reuniuni de credit românesc. A considerat că rolul băncilor românești consta în ieftinirea creditelor și folosirea rațională a acestora pentru propășirea economică a poporului român.

Vasile C. Osvadă, prin bogata sa activitate publicistică în revistele din Transilvania, a susținut înființarea unor tovărășii de credit și necesitatea ca băncile să ajute asociațiile agricole în acțiunea de cumpărare de pământ.

George Maior a constatat că băncile nu au ajutat la dezvoltarea economică a Transilvaniei urmărind să câștige cât mai mult din dobânzi mari, cămătărești. În lucrările lor, intelectualii din Transilvania au susținut necesitatea dezvoltării căilor de transport terestru- căi ferate, drumuri modernizate – și pe ape prin înființarea unor societăți de navigație pe râurile interioare, necesare dezvoltării comerțului, exportului de produse agricole și legarea Transilvaniei, prin căile de transport, de Principatele Române care ar fi ajutat la dezvoltarea economică.

Legat de situația comerțului din Transilvania, intelectualii români au luat în dezbatere și principiile liberului schimb și ale protecționismului. George Barițiu, Ștefan Pop, Ioan Roman, Bartolomeu Baiulescu, alături de economiștii din Principate (Ion Ghica, P. S. Aurelian) au fost susținători ai sistemului protecționist, ai tarifului vamal autonom, iar în anul 1886 s-au ridicat împotriva reînnoirii convenției comerciale cu Austro-Ungaria din 1875.

Intelectualii care au creat școala economică românească din Transilvania, prin activitatea publicistică, prin acțiunile practice și prin efortul lor până la sacrificiu, au susținut dreptul românilor și, în special a țărănimii, la o viață economică și socială mai bună, egală cu a celorlalte naționalități.

Cornel Sârbu