Gentlemanul “Imi” Ienei. Amintiri

Motto: “Viața-i cuibul morții – moartea, sămânța vieței nouă” Mihai Eminescu

Am aflat cu profundă tristețe și sincere regrete despre trecerea “de la iarba verde de acasă” la “drumul către stele” a celui ce a fost colegul meu de liceu, “Imi” Ienei, devenit peste decenii o somitate a sportului românesc în general, și a fotbalului în special. De aceea, în semn de respectuos și creștinesc omagiu, prețuire colegială, admirație și recunoștință, “răsfoind în cartea vieții” într-o tainică meditație, invoc – pentru prima oară în scris după trecerea a șapte decenii – o fază de joc din finala competiției “Cupa liceelor arădene” , ediția 1954, disputată între Școala Medie Metalurgică și Școala Medie Comercială, în deschiderea meciului Flamura Roșie Arad – Progresul Oradea, cu “Imi” în rol decisiv și prezent la “echipa mare”.

Iată faza: la un moment dat, arbitrul a acordat o lovitură liberă, “ciocănarilor”, din preajma tribunei oficiale spre poarta aflată către liniile de tramvai. La o centrare cu boltă, mingea a ajuns în apropierea careului de 16m; un stop perfect pe piept, o întoarcere rapidă, și un voleu care ajunge unde “dorm paianjenii”. E euro-gol! Cel al victoriei! “Ciocănarii” au învins “domnii” din comerț. La școală – aflându-se că este în lotul primei echipe – “Imi” era privit ca o adevărată vedetă, un “extraterestru” și era “asaltat” cu zeci de întrebări despre “fața nevăzută a fotbalului” la care răspundea cu amabilitate, dezinvoltură, naturalețe și sinceritate.

Era un adolescent chipeș, elegant la propriu și la figurat, un brunet cu o față luminoasă, cu un păr “pana corbului” și cu o freză întreținută impecabil și peste toate acestea, o modestie și onestitate de rarisimă frumusețe. “Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri…” În primăvara anului 2008, eram în “febra” finalizării lucrării “Portarii echipei naționale de fotbal a României (1922-2005)” cu gândul la scrierea a ceea ce se numește prefață.

Ajungând în posesia datelor de contact ale distinsului fotbalist și antrenor Emeric Ienei, luând legătura cu el, a acceptat să prefațeze cartea amintită anterior, semn că slova învățată împreună în anii ’50 la școala liceală metalurgică arădeană, ne-a călăuzit pașii, iată, până la anii senectuții. Spicuiesc câteva rânduri din amintirile lui “Imi”: “Păstrez în memorie cu nostalgie și emoție, imaginea debutului meu în echipa națională, 26 aprilie 1959 (…) Jocurile Olimpice Tokyo, 1966 (…) cum aș putea să uit cele 51 jocuri din perioada anilor 1986 – 1990 și 2000 când în calitate de antrenor am condus destinele acesteia?

Dar magnifica seară din 7 mai 1986 de la Sevilla din finala Cupei Campionilor Europeni?” Miercuri, 8 aprilie 2009, în Arad, a fost ziua când fotbalul și cultura și-au dat o prielnică și inedită întâlnire cu prilejul lansării volumului scris de Emeric Ienei și Mircea Bradu intitulat “A fi sau a nu fi antrenor. Singur printre actori”. C

ele două remarcabile personalități și-au schimbat deliberat rolurile și prin discuțiile și dialogurile – urmate de autografe – de o certă sensibilitate sufletească au creat condiții propice emoțiilor și amintirilor văzându-se pe alocuri, batiste pe umede gene.

Am menținoat acestea în scopul de a se afla și o altă fațetă a preocupării și talentului său în ale scrisului, raportate la “infernul fotbalului”. Da. Cel poveste… cântec fără de sfârșit… Dumnezeu să-l ierte!

Ioan Pascal