ACASĂ / ARTICOLE / SPIRITUALITATE / Horia – simbol al neamului românesc

Horia – simbol al neamului românesc

Un om care marchează prin statura sa fizică și simbolică un an, un veac sau o eră, este, de regulă o îmbinare organică de măreție și tragedie. Aceste urme aflate în antiteză definesc însușirile fizice și simbolice care-i conferă un supranume dat de contemporani, păstrat și transmis de urmași din generație în generație. Măreția și tragedia omului-simbol sunt relevate nu prin atribute, epitete sau porecle asociate supranumelui, ci prin investigarea, cunoașterea, caracterizarea și măsurarea, cu instrumentele oferite de psihologie și sociologie, a gândurilor și faptelor sale.

Omul și neamul său

Un astfel de om a fost Vasile Ursu Nicula (Nicola), supranumit Horea/Horia, un țăran ager la minte și robust la trup, născut în anul 1731 la Arada (azi Horea) în Țara Zarandului, fiind o mlădiță a familiei Nicula din Albac. Despre copilăria și tinerețea lui sunt puține informații, știindu-se doar că a făcut serviciul militar vreme de 8 ani în Austria, unde a învățat limba germană. Știa să citească și să scrie cu litere latine și chirilice (așa-zisa „limbă bătrână”), formându-se ca autodidact. În tinerețe a fost „cântăreț în biserică”, iar apoi epitrop la Biserica din Albac. El și-a câștigat traiul ca dulgher, umblând mult prin lume ca să-și vândă produsele sau să construiască biserici și case de lemn. HORIA avea obiceiul de a-și încrusta cu litere chirilice numele pe construcțiile de lemn pe care le ridica. O asemenea inscripție (azi pierdută) a fost încrustată pe grinda principală a casei lui din Albac, care i-a redat numele sub forma ‘Nicula Urs’. El a mai avut doi fraţi, PETRU NICULA și DEMIAN NICULA, precum şi o soră. A fost căsătorit cu ILINA, cu care a avut doi fii – care s-au numit ION (IONUȚ) și LUCA. Din mâinile lui de meşter priceput s-au ridicat biserici. În anul 1773, împreună cu o echipă de meșteri a ridicat în satul Cizer (Sălaj) biserica, din stejar, cu clopotnița înaltă, iar pe o grindă a bisericii de pe cupola ușor arcuită, și-a scrijelit semnătura cu litere chirilice: ‘lucrat Ursu H’. Se spune că altă inscripție (azi, pierdută), ar fi fost realizată pe grinda unei case din satul Mătișești. În perioada construirii bisericii din Cizer, HORIA s-a stabilit la Iegăriște, pe domeniul Ciucea, al familiei Banffy (care cuprindea și satul Cizer) împreună cu familia lui (soția Ilina, copiii Ion și Luca) și cu alți moți iscusiți în construcții de case și biserici din lemn. Vasile Ursu Nicula este numit în istoriografia românească, Horea (a hori = a cânta), datorită calităților sale de cântăreț neîntrecut. Însă, moții de atunci, tovarășii săi de luptă, i-au spus Horia, iar urmașii acestora i-au spus tot Horia). HORIA a avut o demnitate ieșită din comun, prin care și-a impus respectul printre românii din satele din munții Apuseni. De aceea a fost desemnat de obștea moților să le reprezinte durerile și nemulțumirile la Împăratul de la Viena. El a înțeles spiritul vremii, cu ideile iluministe care cuceriseră Europa, completate mai ales în urma celor patru călătorii la Viena, la Curtea imperială. Însă, pentru a păstra caracterul secret al corespondenței sale a impus folosirea alfabetului chirilic în comunicările sale scrise, inclusiv pașapoartele de liberă trecere. Adversarii faptelor sale – unelte ale marii nobilimi ungare și agenți ai autorităților habsburgice- l-au înfățișat, în modalități diferite, în relatări scrise, jurnale versificate, poezii, povești scornite, monede false etc., ca pe un tâlhar de rând, condus de setea de a jefui de la oricine – fie el rumân, birău sau preotporuncind celor din oastea lui să jefuiască, dar să-i dea lui banii, să devasteze și să dărâme castelele nobililor și să omoare nobili și familiile acestora. Însă, chiar potrivnicii săi au fost nevoiți să recunoască statura lui măreață și încorporarea în sufletul său tot ce-i omenesc. Ziarul unguresc „A Magyar Hírmondó”, care apărea la Bratislava (Pojon), l-a descris după informarea unui domn care a fost martor la execuția lui, astfel: „Horia (scris HÓRA) ar fi fost un român (ólah) de statură înaltă, mușchiulos, cu privirea dârză”. La rândul său, un sas i-a făcut următorul portret: „De talie mijlocie, mai mult uscățiv și zvelt decât dolofan; îmbrăcămintea după croi valah: țundră valahă până la genunchi, tivită pe două margini cu postav roșu, cioareci strâmți, cizme în picioare, iar pe cap căciulă neagră. Strașnic poruncitor. Precum se vede din întreaga lui înfățișare și din faptele sale de pe vremea când și-a jucat rolul, era născut pe stăpânire”. Străinii care l-au văzut și au auzit de faptele sale au relevat atât măreția, cât și tragismul său. De pildă, corespondentul ziarului hamburghez „Politische Journal” a scris: „Adevăratul conducător al răsculaților este însă românul Horia, al cărui nume este de fapt Horea. Acest om pare născut pentru a domni, și în timpul în care și-a jucat rolul a dovedit cu adevărat că era la înălțime”. Unii istorici au emis ipoteza că HORIA ar fi fost mason și că a făcut parte dintr-o asociație secretă vieneză, numita „Frăție de cruce”. Acest fapt ar fi făcut posibil să fie primit în audiență la Viena, de către împăratul Iosif al II-lea. Se știe că HORIA a fost la Viena de patru ori, iar tovarășul său de idei și acțiune, Ion Oargă, zis CLOȘCA (iobag fiscal din Cărpiniș), de trei ori, de fiecare dată însoțiți și de alți moți. Ei au mers întotdeauna pe jos, patru săptămâni dus, patru săptămâni întors, iar la Viena stăteau mai multe săptămâni. Ultima vizită a lui HORIA la Viena a fost între Postul Crăciunului anului 1783 și Paștele anului 1784. Ziarul unguresc „A Magyar Hirmondó” consemna într-un text provocator, dintr-un interes ocult, că: „Noul împărat al românilor, Horia (HÓRA) începe război împotriva împăratului roman. Horia are peceți cu simboluri masonice, iar țăranii, urmându-l, declară că nu mai recunosc alt împărat decât pe el, fiind capabili să reproducă deviza latină <Nos Hora Flora rex Dacie>”. HORIA avea mare putere de a însufleți mulțimea, de a o determina să-l urmeze și de a ieși teafăr din situații-limită. Pentru a-i însufleți la luptă, le-a arătat un pretins ordin sau scrisoare imperiala (patentă), scrisă cu litere de aur, prin care moții erau îndemnați să-i nimicească pe toți nobilii și pe toți domnii și să scuture jugul iobăgiei. Cu această patentă, el a reușit să-i facă pe țăranii iobagi să jure în fața preoților pe o cruce de aur sau de metal galben (pe care el o purta la gât) că vor extermina nobilii din Ardeal și vor putea confisca averile acestora. Puterea lui de a ieși din situații-limită au fost explicate în ianuarie 1785 de ziarul belgian „Noutăți săptămânale din Louvain/Leuven” („Wekkelyks nieuws uit Loven”), în articolul „Scurtă relatare asupra originii, desfășurării și urmărilor răscoalei izbucnită în Transilvania și din fericire potolită prin prinderea conducătorilor Horia (Horiah) sau Nicolae Urs (Nicolaus Urs) și Cloșca Ion (Kloska Juon)”. În paginile acelui ziar a fost consemnat episodul din 31 octombrie 1784, când intendentul comitatului Zărand a încercat să-l prindă pe HORIA, trimițând pentru aceasta doi vicejuzi și cinci soldați. El a fost arestat, însă în momentul în care „potera” a încercat să-l ducă la închisoare, Horia a scos „strigăte înspăimântătoare”, la auzul cărora „a venit în goană o mulțime de români pentru a-l elibera”. Deci, Horia a fost român nativ (valah), cu rădăcini, tulpină și fructe în vatra munților Apuseni. El s-a revendicat cu mult curaj din neamul său obidit și înlăturat de la orice demnități publice, pe care a dorit cu ardoare să-l elibereze din crunta servitute feudală, similară cu sclavia de pe alte meleaguri.

Cine erau valahii anului 1784?

Iată percepția unui englez, împărtășită în ziarul londonez „The Times” la sfârșitul lunii ianuarie 1785, deci în vremea când Horia era încarcerat în cetatea Alba Iulia și interogat în legătură cu răscoala românilor: „Aceşti oameni sunt valahi (Wallachians), coborâtori la origine din coloniştii romani care au fost aşezaţi în Dacia. Cei mai mulţi ţin de Biserica Grecească, iar populaţia ţării pe care o locuiesc este crezută să fie de 670.000 de suflete. Sunt de constituţie puternică, înalţi şi bine făcuţi; deşi sunt supuşi celui mai împovărător jug al guvernării feudale, ei nu îşi dezmint originea romană. Reduşi la cel mai abject statut de sclavi, nu li se îngăduia să se bucure de niciuni fel de drept de proprietate, fiind la mila stăpânilor lor, care nu puteau accepta că aceşti chinuiţi vasali ai lor ar putea gândi că ar avea nişte drepturi de revendicat”. La rândul său, „Politische Jurnal” din Hamburg consemna că românii (valahi) erau urmașii coloniilor romane din Dacia: „Toți acesti oameni dintr-o rasă deosebit de frumoasă, puternică și prolifică, care nu-și ascund sângele roman, tânjesc sub cea mai cruntă oprimare a blestematului sistem feudal impus de învingîtorii unguri și sub vălul neștiinței și rudității. Ei sunt cu adevărat sclavi legați de moșie și de pământ, fără proprietate și fără drepturi”. Teoria romanității fusese preluată și împărtășită de către clerul greco-catolic, care a folosit-o ca argument pe care l-a contrapus tendinţelor agresive ale marii nobilimi ungare. De pildă, în anul 1754, episcopul unit Petru Pavel Aron, în corespondenţa sa cu Scaunul apostolic, vorbind în numele românilor din Transilvania afirma că aceştia sunt „popor nenumărat, rămăşiţă a lui Traian şi Adrian, de unde se numesc şi acum în limba lor rommoni sau Romani”. Preoţii ortodocşi, excluşi dintre „stări”, vorbeau în numele „neamului românesc din Ardeal”, arătând în jalbele trimise autorităţilor habsburgice că „asemenea năpăstuiri nu s-au mai petrecut din timpurile împăraţilor păgâni Diocleţian şi Maximilian”. Călugărul Sofronie, devenit simbolul luptei pentru renaşterea ortodoxiei, vorbea în numele „neamului nostru românesc (nationis nostrae valachicus) din Transilvania”. Românii ortodocși erau conştienţi că strămoşii lor au fost dacii. De pildă, în anul 1761, cronicarul ungur Gheorghe Rettegi afirma că românii i-au acuzat pe unguri că le-au aruncat „în grumaz” jugul iobăgiei şi i-au spus prefectului Hunedoarei, Ladislau Balogh: „Nu putem să ne mirăm îndeajuns, care e cauza că voi ungurii ne oprimaţi atâta pe noi şi aţi pus pe noi jugul iobăgiei, pe când noi suntem şi am fost întotdeauna mai mulţi decât voi ungurii şi ceea ce este mai important, suntem mai vechi în ţara aceasta, pentru că suntem urmaşii vechilor Daci”. Foarte indignat de cele auzite, cronicarul ungur a exclamat: „Aceasta-i minciună, naţiunea română e o colonie romană, altfel au fost Dacii şi gândesc că n-au fost un neam ticălos, fără Dumnezeu ca această românime”. Chiar un cronicar ca Gheorghe Rettegi, mărturisea „sincer” că se temea de această românime deoarece – afirma el – „dacă cineva le bagă aceasta mai bine în cap, pe noi foarte repede ne pot stârpi, pentru că în Ardeal sunt pe uşor de zece ori atâţia români câţi unguri”. Deci, la români, Ortodoxia îndeplinea funcţia de „lege românească”.

Starea neamului

Măreția și tragedia lui HORIA este exprimată, în primul rând, de mediul socio-politic în care s-a născut, a trăit și s-a jertfit, dar mai ales de starea precară a neamului său, ultimul neam din Europa care încă gemea sub cnutul sclaviei. Această stare a fost recunoscută de către reprezentanți ai Imperiului habsburgic doar sub presiunea răzvrătirii devastatoare împotriva unei stăpâniri tiranice. Astfel de recunoaștere a reieșit dintr-o Observație asupra ultimei răscoale a poporului român, care a avut loc în Transilvania, făcută de căpitanul austriac Egermann din Escadronul Joseph, după întoarcerea sa din Transilvania, în urma restabilirii liniștii. Observația scrisă a fost supusă Consiliului aulic de război. Din aceasta reiese starea jalnică în care se afla „națiunea valahă”, adică românii din Transilvania, consemnând cu curaj că „valahul se afla în stare de sclavie, fiind îngrozitor de oprimat”. Observația ofițerului austriac a fost întărită de ziarul belgian „Wekkelyks nieuws uit Loven” (1785), care constata că „Românii sunt, poate, singurii dintre toți supușii maiestății sale imperiale la care servitutea personală nu a fost încă abolită. În această țară tot ce nu este nobil este serv, și jugul servituții s-a îngreuiat cu și mai mare rigoare asupra capetelor acestor popoare”. În anul 1773, Iosif, fiul și coregentul Mariei Tereza a străbătut Transilvania, comunicând cele văzute și auzite într-un raport către Consiliul de stat din Viena, din care reieșea că: „Acești săraci supuși români, care sunt fără îndoială cei mai vechi și mai numeroși locuitori ai Transilvaniei, aceștia sunt maltratați de fiecare, ori dacă este ungur ori dacă este sas, fiind copleșiți de toate nedreptățile, așa încât într-adevăr soarta lor, când se uită cineva bine, este vrednică de toată mila, și este de mirare că totuși așa de mulți dintre oamenii aceștia n-au fugit cu toții”. Însă, deși au încercat să dea impresia unor despoți luminați, habsburgii au fost la fel de cruzi, mârșavi și sângeroși ca țarii Rusiei sau sultanii Imperiului Otoman. Pentru prevenirea oricăror mișcări politice sau sociale, care le-ar fi putut afecta tronul, au creat și dirijat un aparat polițienesc extrem de dur, iar o răzvrătire era considerată atentat la tronul imperial. De aceea, pentru atentat la ordinea și liniștea publică, Codul Teresian a prevăzut ca pedeapsă maximă, frângerea pe roată.

Prof. univ. dr. Aurel David

Citarea se poate face în limita a 300 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral articolele purtătoare de Drepturi de Autor din cadrul IndependentaRomana.ro sau al revistei INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ fără acordul Fundaţiei literar-istorice "Stoika". Pentru mai multe detalii, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa info@independentaromana.ro


Recomandări

Sfântul Nicolae/MoșNicolae în tradiția poporului român

Ziua de 6 decembrie este cea a Sf. Neculai. Popular i se spunea „Sân-Nicoară” sau …

Mănăstirea Sfânta Treime

Sunt locuri încărcate de istorie și peisaje unde poți auzi freamătul arborilor, trosnitul spicelor de …







Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Toate informaţiile şi articolele publicate pe acest site de către colaboratorii şi partenerii revistei INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ şi ai Fundaţiei literar-istorice "Stoika" sunt protejate de dispoziţiile legale incidente. Copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui site sunt interzise. (vezi secţiunea TERMENI ȘI CONDIȚII). Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa info@independentaromana.ro


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

10 + 2 =

ATENȚIE! Postaţi pe propria raspundere! Vă rugăm să comentaţi la obiect, legat de conţinutul prezentat in material. Inainte de a posta, citiţi regulamentul. Ne rezervăm dreptul de a şterge comentariile utilizatorilor care nu intrunesc regulile de conţinut prevăzute la capitolul TERMENI SI CONDIȚII. Site-ul IndependentaRomana.ro nu răspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine integral autorului comentariului.




Te-ar mai putea interesa şi articole din: