Interviu cu regizorul Felix Crainicu

Regizorul Felix Crainicu a absolvit UNATC în anul 2009, la clasa lui Tudor Mărăscu şi are spectacole montate în numeroase teatre din țară, dar a realizat şi mai multe filme. Este şi scriitor şi om de radio. Dacă ar fi să publicăm toată lista realizărilor sale artistice nu ne-ar ajunge spaţiul acestei rubrici. Am numărat peste treizeci de piese de teatru şi cinci filme regizate de el, dar şi opt volume publicate. O discuţie cu regizorul Felix Crainicu este, aşadar, o incursiune fascinantă în lumea artelor!

Când și cum (și de ce?) a apărut dragostea ta pentru teatru?

Probabil că dragostea pentru teatru a apărut chiar din copilărie. Cred că urmăream acele spectacole de teatru de televiziune care erau în fiecare seară de luni, majoritatea dintre ele de o calitate îndoielnică și cu subiecte comuniste. Totuși, cumva, ceva mă atrăgea. Mai târziu, când am ajuns într-un teatru ca spectator – la un spectacol pentru copii – m-a fascinat ceea ce se întâmplă în spatele cortinei. Cred că de aici a pornit totul.

Când ți-ai dat seama că vrei să fii mai degrabă regizor, decât actor?

Nici aici nu aș ști să-ți spun cu exactitate când mi-am dat seama că vreau să fiu regizor. Poate în momentul în care am văzut spectacole care nu mi-au plăcut și mi-am zis că aș putea să fac ceva mai bun. Ori, poate în momentul în care am jucat, pentru că am şi jucat teatru destul de mult și mi-am dat seama că îmi place mai mult să gândesc din afară și să organizez eu întreaga poveste. Îmi place coordonarea, mesajul subtil pe care îl poți transmite ca regizor.

Care au fost marile tale reușite, în activitatea de regizor? Daniel, cum definești tu o reușită?

Din punctul meu de vedere, este comunicarea cu oamenii, felul în care construim un spectacol, ceea ce se petrece până când acesta ajunge la public. De pildă, am făcut la teatrul din Giurgiu o parodie după “Crima din Orient Expres”, de Agatha Christie. Nu am folosit absolut nimic: nici lumină, nici decor, nici costume, nici recuzită. Cei șapte actori, care jucau în total vreo 12 roluri, erau îmbrăcați în negru (ca la cursurile de mişcare din UNATC) și atât. Totul era într-o cutie neagră. Se aprindea un bec la începutul spectacolului și se stingea la sfârşit. Ei bine, felul în care am construit acea poveste mi s-a părut, întradevăr, o reușită. Am fost o echipă, am reușit să îi conving pe actori de tot ceea ce avem în cap, iar ei au jucat cu o bucurie excepţională. T

oate astea au condus la un spectacol excelent… Altfel, din punctul de vedere al carierei de regizor, dacă vrei, doar pentru unii a contat, de pildă, faptul că spectacolul meu de debut – “Hipioții bolșevici”, de Amiel Gladstone – a fost nominalizat în Festivalul Naţional de Teatru, la Debut. A fost un spectacol în premieră absolută în România, tradus de mine. Autorul canadian a venit la premieră (în faimosul spaţiu La Scena), dar cei din UNATC nici n-au venit, nici nu s-au bucurat, nici nu m-au felicitat. Mă rog, a venit Comisia de notare la o repetiţie, pentru că era examenul meu de absolvire… În schimb, producţia a fost selecționată de Cristina Modreanu la secțiunea Debut, în FNT, cum spuneam, iar spectacolul s-a jucat de peste o sută de ori.

Ce eșecuri profesionale ai avut?

Din punctul meu de vedere, un eșec este atunci când nu reușesc să fiu eu însumi. Când sunt nevoit să fac compromisuri.

Când cei din echipa tehnică nu susțin ceea ce face echipa artistică și totul pare un concurs stupid: cine este mai important într-un teatru. La un moment dat, într-unul dintre marile teatre naţionale al României, mi-a întârziat o producţie cu o săptămână, pentru că lipsea tâmplarul, iar omul responsabil cu decorul nu a vrut să bată el patru cuie şi sa taie două scânduri… Îmi mai aduc aminte de un alt oraş (de asemenea, cu teatru de stat), unde am montat un spectacol în care aveam nevoie de niște gratii (era imaginată o închisoare, în piesă). Regizorul tehnic avea ceva de… “demonstrat” împotriva directorului acelui teatru. Pur și simplu, nu voia să lucreze. În ziua premierei, am venit mai devreme cu câteva ore cu o bormașină, un ciocan, cuie şi şuruburi și mi-am fixat singur decorul. Spectacolul, până la urmă, a ieșit, a fost un succes de casă! Dar lucrul cu oamenii a fost un eşec.

Ce spectacole ai în lucru acum (sau recent)?

Ultimele spectacole pe care le-am făcut au fost în pandemie. Unul la București, la Teatrul Stela Popescu şi unul la Giurgiu, la Teatrul Tudor Vianu. Ambele s-au jucat o singură dată, în varianta video, transmise în direct – cum se făcea atunci. Cumva, chestia asta mi-a lăsat un gust amar. Am luat o pauză de la munca de scenă. În ultimii ani am făcut câteva filme. De pildă, un scurtmetraj de care m-am bucurat mult. Se numește “O poveste corectă” şi are o distribuție excepțională. Printre alții: Florin Piersic jr, Olga Delia Mateescu, Ioana Pavelescu, Șerban Georgevici… Am făcut şi mai multe filme documentare. Unul dintre ele, “Fără mâine”, spune povestea unei familii de ucraineni care a fugit din ţară chiar în prima zi de război. Au venit în România. Soț și soție care au înfiat nouă copii. Au ajuns la București şi cumva, i-am găsit. Le-am surprins evoluția, viața din primele luni de aici. Am făcut un proiect şi am obţinut finanţare privată.

Cei nouă copii ucraineni au stat împreună cu mai mulţi copii români, iar scopul a fost să-i ajutăm să se adapteze… Mai sunt şi alte documentare pe care le-am făcut, în urma unor proiecte Erasmus – “Dance Your Way To Inclusion” şi “Youth Bridges Through Art”. Am mai făcut și “Rochia verde de mireasă”, o docu-dramă despre Mădălina, o fată nevăzătoare, dar care este mult mai puternică decât o sumedenie de alți oameni. Merge pe role, face alpinism în sală, este profesoară, este psiholog… are o poveste absolut fantastică… În altă ordine de idei, spectacolul “Totul despre femei” încă se mai joacă la Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad, după 16 ani. Am montat acest spectacol în două distribuții. Au fost două spectacole complet diferite: unul avea două ore și zece minute, altul, o oră treizeci. Dintre aceste variante, cea scurtă încă se mai joacă!

Ce alte activităţi ai, în afară de regie?

Într-un fel sau altul, sunt regizor în tot ceea ce fac, pentru că sunt aspecte ale acestei meserii care există în fiecare activitate. Lucrez la Radio România Actualități, am câteva emisiuni de noapte, de foarte mulți ani. Sunt membru fondator al unei asociații culturale – Atelierul European de Artă – care face proiecte Erasmus. Printre altele, avem cursuri pe care le ținem alături de DGASPC sector 6, atât pentru copiii asistați social, cât și pentru seniori. Apoi, mai sunt pasionat de dans, de scris… Dincolo de asta, sunt pasionat de viaţă, pur si simplu.

Ce reușite remarcabile ai avut, în desfăşurarea celorlalte activități menționate?

Sunt multe de povestit aici. În materie de dans, am ajuns în foarte multe țări, predând sau învăţând dansul. Am avut peste 10.000 de cursanți de-a lungul anilor, am reușit să leg multe prietenii. S-au format familii la cursurile școlii mele de dans. Am scris o carte despre dansul social – “Eticheta în dansul social” – o carte cu o temă unică în România, din câte ştiu. A fost preluată de o editură americană și tradusă în engleză și în spaniolă. În ceea ce privește Asociația Culturală “Atelierul European de Artă”, probabil că proiectele pe care le-am făcut, le facem și le vom face, reprezintă o carte de vizită minunată.

Cred ca au fost până acum 14-15 proiecte europene pe care le-am coordonat, în patru ani. Au fost sute de copii și tineri implicați în aceste proiecte, din peste 10 țări europene. S-au cunoscut, au lucrat împreună în diverse activități artistice, au legat prietenii. Asta reprezintă, din punctul meu de vedere, o reușită remarcabilă: faptul că au evoluat, au înțeles mai multe despre ei înșiși, despre stima de sine, despre incluziune, despre valori europene.

Un sfat pentru noile generații de regizori…

Nu-mi place să dau sfaturi. Cred că cel mai important, din punctul de vedere al unui regizor, este să fie el însuși. Să citească enorm, să vadă spectacole, oricât de multe şi să învețe din orice. Cred ca e singura cale pentru a realiza ceva cu adevărat valoros.

Daniel Neguţ