Ion Ionescu de la Brad – Agronom și economist 1818-1891

Ion Ionescu de la Brad s-a născut la Roman, județul Botoșani, în 24 iunie 1818. Și-a început pregătirea agronomică la Academia Mihăileană din Iași, cea mai înaltă școală de cultură din Moldova. Și-a continuat aceste studii în Franța la Roville, Auxerres, Foret de Scuart, Grignon, științele auxiliare agriculturii, chimia, fizica, științele naturale la Sorbona, botanica la Grădina botanică. A studiat științele economice, economia politică la Conservatorul de arte și meserii și la Colegiul Franței. Pentru a-și îmbogăți cunoștințele agricole a făcut lungi excursii de documentare și cercetare în regiuni agricole din Franța, Olanda, Belgia, Elveția, Germania, apoi, după revenirea în țară, din nou în aceste țări și în altele – Bulgaria, Grecia, Austria, Italia, Turcia, Ungaria, Anglia.

A cunoscut marile cuceriri ale științei agricole din vremea sa din lucrări ale unor mari agronomi europeni – J. Liebig, J. B. Boussingault, J. B. Lawes, ale folosirii mașinilor perfecționate în agricultură inaugurată de M. Dombasle, A. Joung, A. D. Thaer, H. W. Chambell etc. După cum arăta academicianul Gheorghe Ionescu-Șișești: „Ion Ionescu de la Brad a avut o activitate multilaterală uimitoare. Nu este domeniu al științelor agricole și ale economiei agrare, pe care el să nu-l fi stăpânit și să nu-l fi dezvoltat cu mult peste patrimoniul științific și tehnic din epoca sa” (Ionescu-Șișești, Gh., Agronomul Ion Ionescu de la Brad, București, 1955, p. 34).

În anul 1848 a fost chemat de Nicolae Bălcescu să conducă lucrările comisiei proprietății în funcția de vice-președinte pentru „dezlegarea” chestiunii emancipării și împroprietării țăranilor (Ion Ionescu, Viața mea de mine însumi, Iași, 1887, p. 7). Încă de atunci se ridica împotriva relațiilor feudale: „claca este o robie, o ucidere de om” (Pruncul român,1848, nr. 25, aug. 3). După înfrângerea revoluției din 1848, conducătorii acesteia au fost nevoiți să plece în exil. Ion Ionescu de la Brad ajunge în Turcia unde până în anul 1856, a lucrat ca agronom pe mari proprietăți agricole din Turcia și din Tesalia. A fost numit membru în Consiliul Imperial de agricultură în anul 1851, director al școlii de agricultură din San Stefano.

A fost administratorul domeniilor din Tesalia ale marelui vizir Rașid Pașa, expert al domeniilor statului. În Turcia a avut o bogată activitate publicistică: cinci monografii agricole și sociale și zeci de articole apărute în „Journal de Constantinople” (1848-1857). Revenind în țară în anul 1856, și-a continuat activitatea științifică și practică. A publicat ample monografii de județe care au fost adevărate enciclopedii social-economice referitoare la geografia, populația, agricultura, industria, mijloacele de transport. A activat în Comisia centrală de agronomie și economie rurală din Moldova. Ca singurul inspector general de agricultură, înființat special pentru el de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Ion Ionescu de la Brad a contribuit la adoptarea reformei agrare din anul 1864.

Prin numeroasele sale studii publicate și prin cursurile ținute la Institutul de agricultură de la Pantelimon, la Școala normală din București, apoi la Școala particulară de agricultură de la Brad a căutat să îndrume activitatea agricolă a țăranilor și a proprietarilor de moșii, să ducă la dezvoltarea agriculturii românești. Pentru a ajuta și mai mult îndrumarea și dezvoltarea agriculturii a încercat să creeze un ziar periodic dedicat domeniului, denumit „Oziris” (proiect aflat în arhiva Secretariatului de stat al Moldovei). De la catedra cursului de economie politică ținut la Academia Mihăileană din Iași a supus unei aspre critici politica financiară a guvernelor, fapt care a dus la înlăturarea lui. Din bogata sa activitate științifică și practică în domeniul agriculturii s-au conturat disciplinele actuale: pedologie, agrofitotehnie, pomicultură, viticultură.

Opera sa științifică s-a concretizat întrun mare număr de lucrări publicare: 44 de cărți și broșuri (peste 5.500 de pagini), peste 470 de articole și note (2.500 p.), 2 cărți traduse și tipărite în română, broșuri din literatura universală traduse din franceză, latină, greacă netipărite, peste 150 manuscrise (In memoriam Ion Ionescu de la Brad, 1818-1891, Buc., 1971, p. 15). Unele din cărțile sale științifice au fost citate de autori străini sau înscrise într-un dicționar universal din l893.

Pentru marea sa operă științifică, Ion Ionescu de la Brad a fost socotit unul din marii cărturari ai țării de alți mari intelectuali români: N. Bălcescu, P. S. Aurelian, Ion Ghica, B. P. Hașdeu, M. Kogălniceanu, N. Iorga, I. Simionescu (In memoriam Ion Ionescu de la Brad, 1818-1891, Buc., 1971, p.16-17). Prin întreaga sa operă științifică și practică în domeniul agriculturii, Ion Ionescu de la Brad este socotit primul agronom român. Alegerea sa ca membru corespondent al Academiei Române a fost o recunoaștere a meritelor sale științifice. Mari contribuții și-a adus Ion Ionescu de la Brad și în studierea problemelor economice, în primul rând a economiei agrare.

A pornit de la conceptele economice ale celor mai mari economiști europeni și le-a explicat strâns legate de realitățile românești. În știința economică din România contribuția sa este relevantă. A fost preocupat de știința finanțelor: bugetele, veniturile și cheltuielile, împrumuturile statului. De la început și apoi în întreaga sa activitate publicistică, de la catedra cursului de economie politică, cât și din postul său de parlamentar a susținut un sistem financiar care să aibă în vedere ideea dreptății sociale în primul rând, dar și al eficienței economice. Pornind de la teza economică a lui Adam Smith că impozitul este legitim numai atunci când statul dă în schimbul lui un folos echivalent, cerea ca impozitul funciar să fie așezat pe baza principiului de dreptate încât cota acestuia să fie proporțională cu venitul contribuabilului.

În anul 1883 spunea: „… resping impozitul funciar (a se citi cota impozitului) egal pentru toată lumea și cer în numele dreptății și al științei introducerea proporționalității în așezarea acestui impozit”, (Ion Ionescu, Bugetul statului, cuvânt la Adunarea deputaților, Buc., 1883, p.52). Ideea de bază care se desprinde din opera sa în privința finanțelor este următoarea: bugetul trebuie să fie expresia puterii economice a țării. Considera că statul trebuie să se îngrijească de asigurarea veniturilor necesare dezvoltării economice, să pună contribuabilul în situația de a-și îmbunătăți mijloacele pentru a-și crește veniturile. Arăta apoi „în ceea ce privește veniturile statului, știința financiară stabilește principiul ca impozitele care alimentează aceste venituri să fie așezate într-un mod drept și proporțional”. În privința impozitelor cerea ca acestea să respecte principiul egalității, o singură măsură să fie dreaptă și să se adopte pentru toată lumea.

În al doilea rând cerea ca impozitul să fie moderat, adică să nu se ceară decât o mică parte din veniturile cetățenilor. În al treilea rând cerea ca așezarea și strângerea impozitelor să fie organizate în chipul cel mai regulat, cel mai simplu și cel mai economicos (Texte de literatură economică în Români, p. 169). Ion Ionescu de la Brad s-a ridicat constant împotriva impozitelor indirecte pe motiv că acestea diminuează veniturile contribuabililor.

În privința cheltuielilor cerea adoptarea unui principiu și anume ca acestea să nu depășească veniturile statului, limitarea acestora la veniturile existente. Nerespectarea acestui principiu a dus la situația dezastroasă a finanțelor statului, încheiată an de an cu deficite. În privința cheltuielilor statului, ca și alți economiști ai vremii, Ion Ionescu de la Brad a cerut ca acestea „să creeze o folosință materială, să fie reproductive”. După cucerirea independenței considera că nu trebuie să se mai facă în continuare cheltuieli pentru armată. Probabil că avea în vedere și marile nereguli din administrarea finanțelor armatei. În privința controlului finanțelor cerea ca actele guvernamentale în materie de buget să fie cunoscute. „Sub domnia dreptului modern, publicitatea și controlul, darea de seamă a ceea ce se face, sunt condițiunile indispensabile ale unui guvern constituțional” (Ion Ionescu de la Brad, Opere, vol. II, Buc., 1944, p. 321). Mă întreb acum, guvernanții noștri ar avea ceva de învățat din cercetarea operei economice a lui Ion Ionescu de la Brad?

A supus unei aspre critici defectuoasa întocmire a bugetului, nedreapta așezare a impozitelor asupra cetățenilor, abuzurile aparatului de stat în strângerea impozitelor. A cerut reducerea dărilor directe și indirecte puse asupra țăranilor și nevoiașilor, desființarea legii tocmelilor agricole, considerând-o o rușine pentru un stat modern. În parlament și în dările de seamă către alegători a susținut că trebuie „să facem ca stăpânirea să fie pentru popor, iar nu poporul la discreția stăpânirii” (Dări de seamă către alegători, 1888, p.119 ).

În toate intervențiile sale s-a ridicat împotriva împrumuturilor din străinătate. Poziția sa critică asupra administrării finanțelor țării, asupra indiferenței statului în privința stării poporului împilat a nemulțumit guvernanții care au luat măsuri împotriva lui, oprind o nouă alegere a sa în parlamentul țării. Ion Ionescu de la Brad este printre primii economiști români care s-a ocupat de finanțele locale, susținând și pentru acestea o bună organizare și o dreaptă împărțire a impozitelor puse asupra populației. Ca economist de seamă, Ion Ionescu de la Brad, în studiile sale economice încerca o amplă cercetare a unora dintre categoriile economice ale economiei politice. După cum arăta profesorul G. Zane, Ion Ionescu de la Brad „încă de pe vremea când colabora la Propășirea (1844), încerca să introducă în literatura noastră economică, marile teorii ale clasicilor englezi.

Este cel dintâi care susține în publicistica românească, teoria valorii muncă” (G. Zane, Economia politică la Academia Mihăileană, Iași, 1943, p.19). Prin analiza pe care o face mărfii, el se înscrie printre principalii teoreticieni economiști români. El definește corect valoarea de întrebuințare. Un lucru devine marfă atunci când are o valoare de întrebuințare. Iar factorul hotărâtor în producerea acesteia este munca: munca este izvorul înavuțirii (Ion Ionescu, Agricultura română de la Brad, Roman, 1886, p. 52) În concepția sa, valoarea, care este creată în procesul producției, se descompune în munca trecută, munca vie și plusprodusul. Cercetând valoarea din punct de vedere al conținutului și al formei de manifestare, arată că prețul tuturor lucrurilor este de două feluri: prețul real – care reprezintă cheltuiala pentru producerea lucrului, care este sinonim cu valoarea, și prețul curent determinat de interesul mai mare sau mai mic al eventualilor cumpărători pentru acel lucru, sinonim cu prețul-forma bănească a valorii.

Banul, ca marfă, servește la măsurarea valorii celorlalte mărfuri, inclusiv a forței de muncă. Ca și gânditorii economiști din vremea sa, și Ion Ionescu de la Brad a confundat munca și forța de muncă, astfel nu a înțeles faptul că lucrătorul nu primește plata muncii, ci a forței de muncă (diferență din care rezulta profitul mai mare sau mai mic al patronului). Demonstra însă schimbul neechivalent arătând că „nu se dă muncii adevăratul ei preț, prețul ce-l are când se face munca ci un preț mult mai mic. Și iată aici la prețul muncii este o nedreptate ce se face sătenilor, este exploatarea ce putem zice, chiar spoliațiunea lor în chipul cel mai neomenos; aici la prețul muncii este falsificarea noțiunilor celor mai elementare ale schimbului” (I. Ionescu, Creditul rural, Buc., 1880, p. 8). P

ornind de la aceste considerații, va susține luarea în considerare a legii cererii și ofertei forței de muncă, devenită liberă din punct de vedere juridic, în special după reforma agrară de la 1864. Legat de economia agrară, Ion Ionescu de la Brad a pus în discuție teoria factorilor, predominantă în vremea sa în gândirea economică occidentală. Față de factorii natură și capital, considera că munca era cea care ocupa rolul primordial. În programul său agrar publicat în „Foaia de agricultură practică” din anul 1859 cerea ca munca și dreptul la muncă să fie libere, clăcașii să se emancipeze, desfacerea legăturii silite dintre muncă și pământ și aplicarea principiului tocmelii de bunăvoie dintre moșieri și săteni. Susținea trecerea la o agricultură capitalistă, superioară agriculturii bazată pe clacă. Alături de știință, capital, mașini, cu munca liberă s-ar produce venituri mult mai mari.

De aici ajunge să pună în discuție problema rentei funciare invocând ideea lui Adam Smith că renta provine nu numai din fecunditatea pământului, ci și din munca omului care a produs un excedent – renta pământului, adică partea ce rămâne din producție după ce s-au scos toate cheltuielile. După Carey și Bastiat, consideră că sursa rentei este munca. Revenind la realitățile din România, consideră că renta pământului „a fost la început curat dijmă”. Ion Ionescu de la Brad a scris un număr impresionant de pagini despre capital, concentrânduse asupra izvoarelor, structurii și importanței acestuia.

A confundat capitalul cu mijloacele de producție și nu a arătat că acestea și banii devin capital când sunt folosite pentru exploatarea forței de muncă devenită marfă. În privința sursei capitalului, Ion Ionescu de la Brad consideră ca și economiștii europeni că aceasta este „munca îngrămădită de generațiuni” (Ion Ionescu de la Brad, Învoiala dintre muncă și capital, în Țăranul român, II, 1863, nr. 45, 10 febr. P. 357). Vorbind despre structura capitalului și în special despre capitalul productiv, considera că acesta se împarte în capital fix, incluzând în acesta orice instrumente de muncă, și în capital circulant (materii prime) și analizează corect corespondența dintre acestea.

În numeroase articole s-a ocupat de capitalul cămătăresc și s-a ridicat cu vehemență împotriva dezvoltării acestuia, considerându-l o frână în calea dezvoltării economice a țării, în calea dezvoltării capitaliste a agriculturii. Ion Ionescu de la Brad a fost primul economist care s-a ocupat cu analiza rentei pământului dându-i definiția științifică: „este partea aceea din productele pământului ce rămâne după ce s-au scos toate cheltuielile ce s-au făcut pentru a le dobândi” (Arenda moșiilor sau povățuiri pentru proprietarii ce-și dau moșiile în arendă, Buc., 1860, p. 58). Nu a spus explicit că renta era egală cu supramunca din agricultură.

Considera că venitul curat al proprietarului agricol era cel rămas după acesta și-a scos cheltuielile și arenda moșiei. În privința rentei de monopol (cea a proprietarului pământului), se apropia de teoria lui Adam Smith arătând că sursa acestei era munca și fertilitatea solului. Considera că sursa principală a rentei pământului din România era munca țăranilor, dar sesiza și fenomenul creșterii rentei funciare prin sporirea capitalurilor și dezvoltării tehnicii agricole. Meritul mare al lui Ion Ionescu de la Brad, primul agronom român și economist de seamă a fost că și-a dedicat viața dezvoltării agriculturii și creșterii economice a țării.

Cunoscând cuceririle cele mai noi în privința agriculturii și ale teoriilor economice europene, a căutat să le aplice în țară, ținând seama de realitățile și de necesitățile de dezvoltare ale României.

Cornel Sârbu