Ion Mincu – Arhitect

Considerat a fi promotor al stilului arhitectural neo-românesc, inginer, profesor și deputat, precum și un vizionar al școlii de arhitectură românească.

S-a născut la 20 decembrie 1852, la Focșani, județul Putna (cum era atunci), ca al doilea fiu al negustorului Pavel Mincu și al Mariei Mincu. Se pare că tatăl său ar fi fost de origine sârbă și venise pe aceste meleaguri prin 1837, dar se acomodase foarte bine, în primul rând datorită îndeletnicirii sale de negustor. Din cele constatate de mine, prin documente disparate, se pare că înainte de a se stabili la Focșani, el își cumpărase două băcănii, între anii 1832-1844, care au intrat în verificarea Comisiei Hotarnice a orașului Focșani. Această verificare devenise necesară fiindcă Mănăstirea Sfântul Ioan (ce există și azi în Piața Unirii) era subordonată Episcopiei Buzăului, care pretindea o arendă necuvenită pentru una din băcănii.

Câștigând încrederea și respectul concetățenilor săi, în 1851 devine deputat de mahala, iar în 1857 îl găsim pe lista de alegători ai județului Putna, la capitolul alegători direcți. În 1852, fiind proprietar al moșiei Gura Caliței din fostul județ Râmnicu Sărat, donează un teren pentru construirea școlii. I se recunoștea priceperea în meseria de negustor și moșia de circa 400 ha, în urma cărora obținea un venit substanțial de 6.200 de galbeni, fiind astfel ales în funcția de judecător al Camerei de Comerț Focșani. Ion Mincu a mai avut patru frați: Ștefan, Nicolai (Nicu), Sultana și Ecaterina. Referitor la familia Mincu, istoricul Florin Dîrdală, studiind documentele vremii a constatat că la sfârșitul secolului XIX, această familie a fost un reper pentru societatea Focșanilor, oferindu-i posibilitatea de a putea face o constatare pe marginea unei fotografii:

În fotografia reprezentându-l pe negustor putem remarca o figură împodobită cu două favorite roșcate, ochii de culoare ștearsă, dar de o voință teribilă. Tot acest personaj s-a dovedit a avea înclinații artistice, fapt ce și-a pus amprenta asupra întregii sale familii. Cele două surori, Caterina și Sultana cântau la clavir și aveau amândouă glasuri plăcute de mezzosoprane, bădia Ștefan, fratele cel mare, de curând numit profesor de desen, era un violoncelist pasionat, iar bătrânul Pavel Mincu își luase obiceiul să petreacă ceasurile de seară cu un flaut de os, cumpărat demult de la un negustor vienez. Când se adunau cu toții în serile lungi de iarnă, organizau mici concerte la care tânărul licean, Ion, asista cu încântare.

Familia lui Mincu era de altfel destul de numeroasă pentru a alcătui nu numai o mică orchestră de cameră, dar și publicul acestei reuniuni. Fiica lui Pavel Mincu, Ecaterina, sora arhitectului Ion Mincu a avut o fiică, Elena, care s-a căsătorit cu Dumitru Simionescu Râmniceanu, prototipul cunoscutului personaj al romanelor lui Duiliu Zamfirescu, Tănase Scatiu. Acestei familii lărgite, arhitectul Ion Mincu îi închină cea mai importantă lucrare executată la Focșani, cavoul din Cimitirul Sudic, terminat în 1899. Sultana s-a căsătorit cu Lascăr Zamfirescu, cu care a avut împreună unul din cei mai cunoscuți scriitori români, Duiliu Zamfirescu. Cum se întâmplă adesea, chiar dacă am parcurs mai multe documente, referitoare la drumul vieții acestui mare geniu al construcțiilor, nu se pot contura cu certitudine etapele parcurse de acesta, datorită relatărilor care sunt probabile sau chiar contradictorii.

Vom căuta să-i stabilim contribuția sa în această profesie cât mai veridic. Sigur a urmat cursurile școlii primare la Focșani. Referitor la cursul liceal secundar, după relatările unora le-ar fi efectuat la Liceul Unirea din Focșani, între anii 1863-1871. După alte surse, ar fi urmat cursurile la Liceul Matei Basarab din București între anii 1862-1868, dar unii din discipolii săi afirmă că a fost elev al Liceului Unirea din Focșani. Aproape unanim se precizează: Casa părintească unde s-a născut, a trăit și a copilărit arhitectul Ion Mincu era situată pe Bulevardul Unirii numărul 3, fostul Bulevard Stalin în perioada socialistă care s-a numit Bulevardul Carol din 1894, iar mai înainte Calea Națională. Tot ca urmare a cercetărilor minuțioase întreprinse de istoricul Florin Dîrdală cităm: Dintr-o scrisoare a harnicului secretar al Primăriei orașului Focșani, I. Romanoaie, aflăm (…).

Din cercetări a rezultat că Ion Iancu Mincu nu a frecventat gimnaziul din Focșani, fiind la momentul când s-au deschis cursurile acestuia din 8 ianuarie 1866 elev în clasa a V-a, la liceul Matei Basarab din București. Tot Romanoaie este aproape convins că, până în anul 1866, Ion Mincu a învățat la unul din pensioanele particulare ce erau în acel timp în Focșani. O sursă bine documentată relevă faptul că în fondul liceului Matei Basarab, ce se păstrează la serviciul Arhivelor Naționale Centrale, Ion Mincu figurează între anii 1862-1868, fiind absolvent a cinci clase. În anul 1864, se înființează la București Școala Națională de Arte Frumoase, la care Ion Mincu se înscrie ca bursier (conform documentelor), dar curios, căci el era și licean (?!).

Chiar dacă nu există o concordanță certă în relatarea datelor calendaristice el s-a înscris la Școala de Poduri, Șosele și Mine din București pe care a absolvit-o în 1875, obținând Diploma de Inginer, dar fusese numit deja, la 3 decembrie 1874, inginer arhitect (?) al orașului. După aproape doi ani, în octombrie 1877, își dă demisia și propune în locul său pe inginerul Ștefan Gheorghiu, care s-a dovedit a fi un adevărat binefăcător al orașului Focșani fiindcă a întocmit proiectul de alimentare cu apă, care s-a realizat între anii 1887-1889. După demisia sa, din această funcție, în 1877, pleacă la Paris și se înscrie la Școala Națională de Arte Frumoase, avându-i ca profesori pe Remy de Louanges și J. Gaudet, până în 1884 când obține Diploma de Arhitect a Guvernului Francez.

Ca o remarcă meritorie trebuie amintit că în 1883, student fiind, obține Premiul Societății Centrale a Arhitecților francezi. Fiind un student strălucit și pasionat de arhitectură, îl impresionează în mod deosebit pe ambasadorul țării la Paris, Alexandru Odobescu, astfel încât acesta îi obține o bursă pentru ultimii ani de școală iar premiul Societății Centrale a Arhitecților francezi îi acordă o bursă pentru o călătorie de studii prin Spania, Italia și Grecia. În 1884, revine în țară și după trei ani, în 1887, în aprilie, se căsătorește cu focșăneana Eliza Dăscălescu, fiica fostului președinte al Tribunalului din Focșani și prefect al județului Putna, în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza. El avea 35 de ani, iar Eliza cu 11 ani mai tânără.

Deși nu avem date certe, se spune că tânăra familie Mincu ar fi avut împreună două fiice. Ion Mincu a fost, într-adevăr, o personalitate multivalentă, căci el nu era doar arhitect așa cum este îndeobște cunoscut, deoarece era și inginer, profesor, dar a fost și deputat. Se spune despre el că s-a dedicat în primul rând arhitecturii, deoarece voia să construiască altceva decât lucrări inginerești, care nu se deosebeau prea mult între ele. Se afirmă chiar, că mai târziu, amintindu-și de perioada scurtă de inginer, ar fi afirmat: O șosea, un pod la noi sau în altă parte, sunt la fel – eu voiam altceva. Am putea admite această mărturisire a sa, deoarece se vehicula ideea că lucrarea inginerească nu reprezintă ceva specific, nu ar avea expresivitate artistică, deci nicio valoare estetică deosebită.

Personal, dar nu în totalitate, le pot da dreptate, dar contemporanii lui îl cunoșteau bine, pentru că își aminteau de el când le spunea că și Alexandru Orăscu, deși arhitect, era și inginermatematician! Înainte de 1800, nici nu se putea vorbi de realizări arhitecturale în Țările Române, fiindcă nici numele de arhitect nu se utiliza, fiind oarecum necunoscut.

Concepția și realizarea anumitor construcții mai deosebite, unicat, erau de fapt, rezultatul unor activități colective, la care coordonator era un meșter zidar mai priceput și cu experiență. Pentru edificiile importante din orașele românești se apela la modelele realizate în străinătate, mai moderne. Rareori se apela la arta veche românească, prea puțin cunoscută și privită ca ceva învechit, depășit, reminiscențe ale perioadei de dominare a culturii otomane-orientale, feudale. Ca deschizător al drumului spre arhitectura modernă, poate fi considerat, într-adevăr, Alexandru Orăscu, dar prin Ion Mincu, se conturează începuturile formării adevăratei arhitecturi moderne românești, care reprezintă transformarea târgului feudal, în oraș.

Necesitatea transformărilor noilor cerințe sociale, în paralel cu dezvoltarea culturii naționale moderne, începe să se facă simțită după anul 1860, când constructorii-arhitecți străini sunt chemați în țară ca slujbași ai statului. Neexistând instituții de învățământ superior în țară, primii arhitecți români s-au format în școlile din străinătate (Franța, Italia, Germania și Austria). Când Ion Mincu s-a întors de la Paris unde terminase Academia de Belle Arte ca arhitect diplomat al guvernului francez în 1884, profesiunea de arhitect era de acum pe drumul cel bun, statutul social era bine stabilit al arhitectului, fiind acceptat cu drepturi recunoscute ca făcând parte din rândurile intelectualilor. Ion Mincu cunoștea de acum activitatea arhitecților din străinătate, ca urmare a călătoriilor sale de studii. Referitor la acest aspect, putem înțelege realizarea unui portret, cu adevărat emoționant mult mai târziu, de către prof. arh.

Mihail Caffé într-una din cărțile sale despre arhitecți: Mincu este în primul rând un intelectual român conștient de obligațiile sale față de cultura națională, el admiră și iubește poezia și pictura românească, creația nouă a unor artiști care își găsesc sursele de inspirație în trecutul sau în viața de toate zilele acestui popor; mai ales admiră și îndrăgește însăși bogăția de forme și idei ale artei populare. Patriotismul său este cald și reținut, filtrat prin printr-o fire sobră și rațională care știe să deosebească adevărata iubire a patriei de declamația venturianistă și căutând permanent să distingă adevărata artă românească de contrafacerile ei de salon sau de paradă. Strădania lui de abordare a unei noi arhitecturi naționale ne apare întotdeauna luminată cu o rază de spirit critic și de o mare și exemplară exigență față de sine însuși, exigență care l-a ținut departe de exagerările ce vor caracteriza creațiile de mai târziu ale epigonilor săi întru arhitectura românească.

Despre creatorul stilului arhitectural neoromânesc, unul din publiciștii contemporan cu Ion Mincu, i-a făcut un portret foarte edificator. Este vorba despre Nicolae Petrașcu (1859-1944), care la împlinirea vârstei de 33 de ani îl descria: Înalt, subțire, mlădios, smead la față, cu părul ondulat castaniu, cu cărare dreaptă în mijlocul capului, cu o frunte sculpturală, cu ochii verzi albăstrui într-o orbită imensă, cu barbă, de asemenea castanie, despărțită puțin în două, un cap de Crist cu ceva din trăsăturile și personalitatea lui Michelangelo, cu mersul cadențat, cu mâinile și picioarele fine. Cum Petrașcu era și istoric de artă și critic de artă, dar și diplomat scriitor, i-a descris caracterul acestui mare arhitect: Moral, o stăpânirea de sine, o demnitate sufletească, o mândrie imperturbabilă. În viața lui nu a măgulit pe nimeni și mai puțin încă pe cei care de care avea interese.

O judecată dreaptă și pe față, spunând oricui adevărul, fără a se gândi la urmări nu avea admirații entuziaste pentru nimeni, văzând din contră, lipsurile la oricine și îmbrăcând totul în păreri scurte, izvorâte dintr-o minte unde ele se concentrau latent și se rezumau lapitar. Din relatările fostului secretar al Primăriei Focșani, am reținut o mică întâmplare, în urma căreia putem să ne formăm o părere reală, privind caracterul lui Ion Mincu. Cel care a început lucrările, în 1906, la Palatul Băncii Comerțului din Craiova, un italian, la terminarea acestora a dorit să-i ofere o casetă foarte valoroasă.

Foarte politicos, acesta a refuzat spunându-i: Eu mi-am luat partea ce mi s-a cuvenit. Nu sunt numeroase lucrările sale, în cei aproape 30 de ani de activitate, pentru că la 6 decembrie 1912, când nici nu împlinise 60 de ani ne-a părăsit, plecând din această lume. În această împrejurare tristă, în ziarul Dimineața din 29 decembrie 1912, Ministrul Lucrărilor Publice, Emil A. Pangrati și el inginerarhitect-matematician s-a publicat discursul de la înmormântarea marelui arhitect, din care reținem: Mincu era de la început stăpânit de convingerea cea mai puternică în neîntrecuta frumusețe a artei clasice – artă adevărată, sublimă.

Mincu a avut convingerea puternică potrivit căreia fiecare țară are datoria să își dezvolte arta națională. Își începe cariera propriu-zisă, printr-o lucrare care s-a impus de la început, Casa Lahovari, căci era prima încercare de a concretiza o arhitectură inspirată din tradiția națională. Lucrările au început în 1884 și s-au finalizat în 1886. Ion Mincu a realizat o creație, aparent modestă, cu o mare simplitate și o economie de mijloace reprezentative, în care se poate descifra chiar de la început gândirea echilibrată a unui spirit clasic și puterea de interpretare a ceea ce este esențial în arhitectura românească. Această casă respiră monumentalitatea simplă a arhitecturii țărănești, ritmul echilibrat al unei clasicități patriarhale, iar umbra foișorului creează acea specifică intimitate.

Bufetul de la Șosea, azi Restaurantul Doina de pe șoseaua Kiseleff, destinat inițial a fi o cârciumă românească la Expoziția Internațională de la Paris, concepută în forme arhitecturale care derivă din casele colinare ale zonelor din județele Argeș și Vâlcea. Timp de doi ani, Mincu s-a străduit să contureze elementele esențiale ale arhitecturii tradiționale, captivante prin armonia și pitorescul casei țărănești, a caselor boierești vechi de la țară sau din vechile mahalale bucureștene. Preocupările sale permanente au dus, de fapt, la crearea unui stil național, românesc în arhitectură. Am putea spune o arhitectura originală și greu de imitat, care s-a concretizat în 1890, prin realizarea unui edificiu școlar unic, Școala Centrală de Fete din București.

Prin acest edificiu, Mincu a făcut o curajoasă încercare și a reușit cu succes de a ieși din uniformitatea școlii obișnuite, tip cazarmă, care se realizau în întreaga Europă. El realizează o armonizare totală a acestui edificiu, cuprinzând săli mari, grupate pe spații de largă circulație și transformă curtea interioară într-o zonă îmbietoare. Compoziția, în ansamblul ei, îndeplinește în mod admirabil viziunea unitară a unei școli cu adevărat atractive, apropiată de vârsta elevilor adolescenți, având și un benefic rol educativ. Condiționați fiind de spațiul editorial disponibil, nu ne vom hazarda pentru a explicita fiecare realizare a sa, dar ne vom permite a enumera pe cele mai importante: restaurarea Casei Monteoru din București (1887-1889), Casa Robescu din București (1889), Casa ManolescuVitzu din București (1888), Casa Stefan Vlădoianu din București (1889), Casa Robescu din Galați (1896-1897), Casa N. Petrașcu din București (Piața Romană 1906- 1907), Palatul Administrativ din Galați (1905-1906), Palatul Primăriei și Școala de Război din București, rămas în stadiul de proiect, cavourile din Cimitirul Bellu (1900-1910) și altele. Să nu trecem cu vederea faptul că Mincu a avut de înfruntat multiple obstacole la restaurarea bisericii Stavropoleos din București (vizavi de Carul cu Bere), care era sortită demolării, dar, deși datează din secolul 18, se prezintă și azi ca o bijuterie de arhitectură ecleziastică.

Casa Ion Mincu, este azi monument istoric, în București și are o adevărată poveste, care a început în anul 1890, când Mincu, cumpăra o proprietate de 910 m² de la G. Burelly, situată pe strada Mercur, azi Strada pictor Arthur Verona, numărul 19. Era o veche clădire în formă de L formată dintr-un corp principal cu parter, compus din cinci încăperi principale și o aripă de dependințe cu camere de locuit secundare (cu parter și etaj). Vechea clădire a fost renovată la cumpărare, noul proprietar îmbogățind exteriorul cu elemente decorative inspirate din arhitectura veche românească. Astfel, ferestrele corpului principal sunt ornamentate spre exterior cu ancadramente, iar curtea a fost împrejmuită. În anul 1964, era încă locuită de fiica sa, Ana Băbeanu, dar și de alții.

După anul 2000, clădirea a fost din nou restaurată și adăpostește Ordinul Arhitecților din România (OAR). Această casă este posesoarea unei valori istorice importante și memoriale în același timp, pentru că aici se întâlneau mulți intelectuali ai vremii. De aceea poate, Sorin Ilieșiu, la inițiativa arhitectului Șerban Sturdza, președinte OAR între 2002-2010 a realizat și un film Casa Mincu în 2008. Să nu uităm că Mincu a avut și o activitate didactică deosebită, contribuind la înființarea secției de Arhitectură a Societății Arhitecților Români. Este profesor la atelierul de proiecte al Școlii Naționale de Arhitectură și apoi la Școala Superioară de Arhitectură din București, între anii 1898-1912. A fost și deputat în Parlamentul României (1895-1899). Ca o recunoaștere a importanței sale pentru arhitectura românească, din 1953 Universitatea de Arhitectură și Urbanism din București îi poartă numele. La 100 de ani de la moartea sa Academia i-a acordat titlul de Membru post-mortem al Academiei Române.

Prof. Univ. Dr. Gheorghe Țiclete