Breaking News
ACASĂ / ARTICOLE / EVOCĂRI / ION MINULESCU (7 ianuarie 1881, București – 11 aprilie 1944, București)

ION MINULESCU (7 ianuarie 1881, București – 11 aprilie 1944, București)

ION MINULESCU
(7 ianuarie 1881, București – 11 aprilie 1944, București)

„Caracterizat ca notoriu simbolist, am adăuga noi, ca un ultim simbolist român – spune Emil Manu – dar și ca «romantic» al marilor orașe moderne, un «trubadur» care a ridicat boema literară la rangul artei, slujită cu o febră lucidă și cu un temperament liric incontestabil, Ion Minulescu e un poet care a atras în sfera poeziei moderne o mare categorie de cititori. Mai mult decât zecile de tratate ale criticilor și mai mult decât manifestele unor școli sau foi moderniste, Minulescu a convins o «lume» medie de auditori și cititori și i-a introdus în zona poeziei noi, pentru că a găsit formula cea adecvată dialogului liric și limbajului poetic cel mai voluptuos”.

Emfatic, expresiv și plastic, Ion Minulescu a oferit posterității o bogată experiență poetică transpusă sub semnul unui simbolism tardiv care i-a format reputația de „maestru simbolist” (Ion Trivale), „ adevăratul stegar al simbolismului” (Eugen Lovinescu) sau „agentul cel mai activ al simbolismului înainte de război” (Șerban Cioculescu). Poezia sa eterică încă mai reușește să capteze admirația cititorilor prin dinamica și accesibilitatea sa, manifestând o adevărată frenezie a vieții, prin contrast cu versurile lui Bacovia, care duc austeritatea până la limită.
Ion Minulescu, un simbolist aparte, s-a născut în noaptea de 6 spre 7 ianuarie 1881, în București. Tatăl, Tudor Minulescu, era negustor, mama, Alexandrina Ciucă, provenea tot din aceeași lume, din Slatina. Acolo a și copilărit băiatul. În 1897 i-au apărut primele poezii în revista „Povestea vorbei”, la Pitești, unde era elev; sub pseudonimul I. M. Nirvan va publica în „Foaie pentru toți”. După finalizarea studiilor liceale, la București, Ion Minulescu urmează un semestru la Universitatea din București, apoi pleacă la Paris pentru a studia dreptul, dar preferă să cunoască literatura simbolistă franceză și viața pariziană, în general. În 1905 publică poezii și fragmente de proză în revista „Viața Nouă” a lui Ovid Densușianu, iar în 1906 dă publicității o parte din versurile care vor alcătui „Romanțe pentru mai târziu” în „Viața literară și artistică” a lui Ilarie Chendi. În această perioadă, leagă o frumoasă prietenie cu Dimitrie Anghel. Poetul participă la „sâmbetele literare” organizate de „Convorbirile critice” ale lui Mihail Dragomirescu, din cercul căruia fac parte și Liviu Rebreanu, Emil Gârleanu, Mihail Sorbul…
În 1908, sub direcția sa, apare „Revista celorlalți”, în colaborare cu Mihail Cruceanu, Eugeniu Ștefănescu-Est, Nicolae Davidescu, Eugeniu Speranția, care se declară împotriva tradiționalismului. Tot acum apar și primul volum de versuri, „Romanțe pentru mai târziu”, precum și povestirile simboliste „Casa cu geamuri portocalii”. În 1912, Minulescu scoate cea de-a doua revistă, intitulată „Insula”, care adună colaboratori precum George Bacovia, Claudia Millian, Eugeniu Ștefănescu-Est, Adrian Maniu, Mihail Cruceanu, Nicolae Davidescu, Dimitrie Iacobescu, Mihai Săulescu. Ca și prima, își încetează apariția după cel de al treilea număr. Anul 1913 marchează apariția celui de-al doilea volum de versuri, „De vorbă cu mine însumi”. În anul următor, poetul Ion Minulescu se căsătorește cu Claudia Millian, autoarea volumelor „Garoafe roșii” (1914), „Căutări pentru pasărea albastră” ( 1923 ), „Întregire” (1936). Vor avea o fiică talentată, ce se va dedica artelor plastice.
Ca autor dramatic, Ion Minulescu își face debutul în 1921, când pe scena Teatrului Național se reprezintă „Pleacă berzele” și „Lulu Popescu”. Poetul devine director general al artelor în Ministerul Artelor și Cultelor, funcție pe care o deține până în 1940. În 1927 publică volumul „Spovedanii”, inclus ulterior în „Strofe pentru toată lumea”. În anul următor, publică romanul autobiografic „Corigent la limba română” (1928) și câștigă Premiul Național de Poezie. În 1933 publică un nou roman: „3 și cu Rezeda 4”. Își adună poeziile din ultimii ani în volumul „Nu sunt ce par a fi”.
La 11 aprilie 1944, în urma unui stop cardiac, Ion Minulescu se stinge din viață în București. Este înmormântat la Cimitirul Bellu.
Poetul „Romanțelor pentru mai târziu” acumulează cele mai cunoscute artificii din recuzita simbolistă: cifre fatidice, substantive subliniate cu majuscule, localități exotice, rime somptuoase etc. Acestor trăsături, pe care le au și poeziile, altora li se adaugă din partea lui Minulescu recitarea teatrală, gestica retorică, dicția de „trubadur” citadin, aerul ușor melancolic al versurilor ori sentimentalismul exuberant, dar transmis la modul familiar și spontan. Toate acestea captivau cercuri tot mai largi. Jovialitatea lui Minulescu ori conversația pasionantă, obsesia declamatorie a unor refrene lirice, transmise într-un context semidramatizat, în care se amesteca emfaza cu autoironia, sunt altceva decât o poezie cu intenționalitate umoristică. Minulescu era un jovial, gata oricând de butade și badinaje, specii mai mult orale, pe care le-a cultivat însă ca ziarist în reportaje și note. În poemele sale există, câteodată, un sâmbure de comic superior de glumă cu lucrurile serioase ale existenței, un teribilism protestatar. Dar umoristice au fost numai parodierile minulesciene.
Minulescu „teoretiza sub vivacitățile lui”, spune Tudor Vianu, profesând foarte spiritual o poezie ca un cuplet pe care și-o juca cu dexteritate. Tratarea ca poet al umorului liric îl irita. La o șezătoare literară, ținută la Constanța, prin 1942, a protestat vehement când un grup de tineri a început să râdă atunci când își recita „Aquarela”: „În orașu-n care plouă / De trei ori pe săptămână, / Un bătrân și o bătrână, / Două jucării stricate, / Merg ținându-se de mână”. Poetul dorea să sugereze doar estomparea în care se stingea, în peisajul citadin evocat, perechea simbolică de bătrâni. De multe ori, în proza și în ziaristica lui Minulescu se intercalează poeme, fragmente de poeme, versuri. Articolele lui au avut ceva din noutatea pe care scriitorul o aducea în poezie.
La apariție, „Romanțele pentru mai târziu” au entuziasmat până la obsesie. Publicul larg le-a îmbrățișat, fiind pus în fața unei poezii ușor de perceput. Nu se poate să trecem mai departe fără a ne aminti doar prin câteva versuri „Romanța fără ecou”: Iubire, bibelou de porțelan, / Obiect cu existența efemeră, / Te regăsesc pe-aceeași etajeră / Pe care te-am lăsat acum un an… / / Îți mulțumesc!… / Dar cum!…Ce s-a-ntâmplat?… / Ce suflet caritabil te-a păstrat / În lipsa mea, / În lipsa ei, / În lipsa noastră?… / Ce demon alb, / Ce pasăre albastră / Ți-a stat de veghe-atâta timp / Și te-a-ngrijit / De nu te-ai spart / Și nu te-ai prăfuit?”… Versurile minulesciene au fost puse pe note, au fost cântate și ascultate de un public larg. În proză și în teatru, ca și în poezie, dar mai ales în jurnalistică, Minulescu uzează de poante, paradoxuri, efecte lingvistice ostentative, mici bufonerii, dar spuse cu eleganță, în mod tumultuos, cu mult gust „modern”, urbanizând până la picaresc vocabularul învechit al epocii. Stilul său (din poezie, proză, teatru etc) a contribuit prin familiaritate și cultivarea poantei tropice, fără intenție de umor, la îmbogățirea sensibilității poetice a epocii. Minulescu a avut circulația și priza marilor poeți. Lectorul era învăluit și obsedat de muzicalitate, reținea versuri fără să vrea, le repeta inducând o stare stenică.
„Prozatorul”, „dramaturgul”, „ziaristul” Minulescu au existat de la început. Nu se poate spune că prozatorul și ziaristul au apărut numai după război, când volumul „Măști de bronz și lampioane de porțelan” (1920) pătrunde cu succes în conștiința publicului, făcându-se traduceri și în limbi străine, chiar și în finlandeză, nu doar în limbile de mare circulație. La un moment dat, la un scrutin literar, organizat de revista „Ideea europeană”, romanul „Roșu, galben și albastru” (1922) obține 171 de voturi, Rebreanu, cu „Pădurea spânzuraților”, doar 103. Este vorba de percepția cititorilor, de asimilarea scrierilor diferite ale lui Ion Minulescu. Narațiunile din volumul „Casa cu geamurile portocalii” sunt agreabile, cu teme enigmatice, ușor și parțial apropiate de atmosfera „Crailor de Curtea veche”, dar și simple impresii de reporter, note de lector, într-un cuvânt, jurnalistică, unele din ele publicate în „Viața nouă”, a lui Ovid Densusianu, chiar înainte de 1908 (ciclul „Din jurnalul unui pribeag”).
Începând cu 1909, Minulescu își intensifică activitatea de jurnalist în ziarul „Viitorul”, susținând rubrici fixe: „Săptămâna bucureșteană” și „Impresii”. S-a afirmat că scriitorul, neavând o vocație epică, a recurs la o modalitate lirică. Absolut firesc, doar era simbolist și, în principal, poet. Ziaristica lui Minulescu este simbolistă până la un punct, dar e lirică până la savoare. Articolele publicate în „Viitorul” (1909 – 1911) au o tentă comună cu a „Romanțelor pentru mai târziu”. Ploaia brodează „pe portativul șoselelor și câmpiilor note repezi de farandole, porniri de caravane, sosiri de transatlantice…”, impresii care curg din acel „Ecce homo”: „Eu sunt o-mperechere de harpe / Și trompete / De leneșe pavane / Și repezi farandole…”. Abundă, ca-ntr-un adevărat „Bazar sentimental”, citate din autorii preferați: Baudelaire, Villiers de l`Isle-Adam, Maeterlinck etc: „Strofe vechi… / O mandolină, / Un Cezanne / Și doi Gauguin… / Patru măști de bronz: / Beethoven, / Berlioz, / Wagner, / Chopin… / O sofa arabă, / Două vechi icoane bizantine, / Un potir de-argint, / Mai multe vase vechi de Saxa, / Pline cu mimoze, / Tamburine spaniole, / lampioane japoneze, / Trei fotolii cu inscripții musulmane, / Fleurs du mal legate-n piele de Cordova / Și pe pian, / Charles Baudelaire / Și-alături Villiers de L`Isle Adam… / Toate sunt ca și-altădată – / O!…Bazar sentimental!… / Toate sunt ca la plecarea mea: / Dantelă / Și cristal!”.
Poetul descifrează în fiecare colț din București „poezia străzii”: „Calea Victoriei își are poezia ei – o poezie orientală și barbară, necunoscută de străzile marilor orașe din Occident”. Fizionomia acestui „prim oraș oriental al Europei” se întregește cu studiul radiografic al cafenelelor (Kubler și Terasa), al lăutarilor și flașnetarilor, cu citate din scrieri diverse, alternând între marea poezie clasică și șansoneta pariziană. Impresiile lui Minulescu sunt, într-un fel, tablete argheziene sau cronici călinesciene ale mizantropului sau optimistului, dar lucrate cu alte materiale, mai publicistice, poate mai perisabile, dar cu evidentă prestanță literară. Nu avem de-a face cu pamfletul arghezian corosiv, ci numai cu verva spumoasă a unui gazetar „sentimental”. Perpessicius, apreciind publicistica poetului, își imagina un Minulescu devenit critic literar „cândva”: „Îmi închipui ziua când Ion Minulescu, cu larga lui cunoaștere a literaturilor, cu entuziasmele lui tinerești, cu somptuozitatea imaginilor, va aborda și țărmul criticei. În ziua aceea, de bună seamă, atelierele criticei universitare vor arbora drapelele și vor ieși umile întru întâmpinare…”.

Ion Minulescu abordează în stil specific toate speciile literare, deci și romanul. „Roșu, galben și albastru” poartă o dedicație bombastică: „Lui Dumnezeu, care ne-a purtat de grijă, lui Mihai Viteazul, care a încercat prima întregire a neamului românesc și mie însumi, care am scris cele ce urmează”. Este o cronică de război, ostentativ neserioasă și teribilă, ironizând ideologia slavă și concepția despre puritate a femeii ruse. Definirea situațiilor, portretizările și caracterizările sunt făcute prin metafore burlești: Doamna Grunberg are „părul galben auriu ca tărâțele de lemn, fața rumenă ca o turtă dulce spoită cu sirop de zahăr ars, ochi albaștri ca sticlele de apă gazoasă…”.
În „Corigent la limba română” locvacitatea se amestecă cu un fir de melancolie, care dă cărții, interesantă și ca document, o oarecare noblețe. Dar „miticismul” este și aici în toi, potrivit până la un punct cu copilăria unui român din preajma Oltului, replică mai zgomotoasă „medelenismului” lui Ionel Teodoreanu. Este plină de haz scena tezei la limba română. Eroul, elev în clasa a VI-a, având drept subiect „Umbra lui Mircea. La Cozia” aduce completări tabloului din natură care l-a inspirat pe autorul poemului. Consecința s-a dovedit a fi excluderea de la teză a elevului cu inițiativă. Portretele caricaturale sunt de o fantezie constructivă: „Părintele Simion, subdirectorul pensionului, este lung și subțire, cu obrajii mâncați de vărsat, negru și cu barba năclăită și retezată scurt ca o bidinea de spoit latrinele. Poartă cizme, dantură de aur, ochelari negri pe după urechi și, în loc de potcap, pălărie moale cu boruri late. Când l-am văzut prima oară, mi-am adus aminte că țăranii își apără semănăturile cu niște prăjini pe care le îmbracă în țoale omenești și de care se sperie până și ciorile”.
Din „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, de George Călinescu, aflăm că Ion Minulescu a mai avut patru surori și un frate. Sora cea mare, Zinca, a murit la 17 ani de tuberculoză. Din negustoria cu produse de pielărie la Slatina și la București a părinților viitorului scriitor a putut fi trimis fiul la Paris, să studieze dreptul, dar a mers mai bine în domeniul literelor, ba chiar a făcut o frumoasă carieră mai târziu pe această linie. Viața nu i-a fost foarte lungă, dar fructuoasă. Scriitorul a murit la 63 de ani, la 11 aprilie 1944, în spitalul Brâncovenesc, de colaps cardiac, consecutiv comoțiilor la teribilul bombardament aerian de la 4 aprilie 1944. Iată o victimă colaterală. Războiul este nociv sub orice aspect.
„Cu Ion Minulescu – spune Tudor Vianu în «Scriitori români» – a dispărut o figură foarte vie a mișcării noastre literare, un temperament original, amestec de boem și dandi, purtător de steag al tendințelor de înnoire în lirica românească, după Macedonski, după Mircea Demetriad, Ștefan Petică și Iuliu Săvescu, înaintașii cărora le-a adus uneori omagiul său. Nimeni din câți l-au cunoscut, l-au auzit citindu-și versurile pe scenele pe care apărea cu plăcere sau numai l-au văzut trecând înfășurat în marile lui șaluri colorate nu vor putea uita pe artistul independent în persoana căruia s-au concentrat timp de aproape patru decenii lozincile modernismului literar…”.

Cleopatra Luca

0%

User Rating: Be the first one !

Citarea se poate face în limita a 300 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral articolele purtătoare de Drepturi de Autor din cadrul IndependentaRomana.ro sau al revistei INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ fără acordul Fundaţiei literar-istorice "Stoika". Pentru mai multe detalii, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa info@independentaromana.ro


Recomandări

ION CREANGĂ (10 iunie 1839, Humulești – Neamț – 31 decembrie 1889, Iași)

ION CREANGĂ (10 iunie 1839, Humulești – Neamț – 31 decembrie 1889, Iași) Data nașterii …

VLADIMIR STREINU (23 mai 1902, Teiu – 26 octombrie 1970, București)

VLADIMIR STREINU (23 mai 1902, Teiu – 26 octombrie 1970, București) Cunoaștem sub pseudonimul Vladimir …







Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Toate informaţiile şi articolele publicate pe acest site de către colaboratorii şi partenerii revistei INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ şi ai Fundaţiei literar-istorice "Stoika" sunt protejate de dispoziţiile legale incidente. Copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui site sunt interzise. (vezi secţiunea TERMENI ȘI CONDIȚII). Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa info@independentaromana.ro


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

twenty + eighteen =

ATENȚIE! Postaţi pe propria raspundere! Vă rugăm să comentaţi la obiect, legat de conţinutul prezentat in material. Inainte de a posta, citiţi regulamentul. Ne rezervăm dreptul de a şterge comentariile utilizatorilor care nu intrunesc regulile de conţinut prevăzute la capitolul TERMENI SI CONDIȚII. Site-ul IndependentaRomana.ro nu răspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine integral autorului comentariului.




Te-ar mai putea interesa şi articole din: