Lăstari de lumină

Omul nu poate să stea departe de Dumnezeu care l-a creat! Instinctul l-a condus și îl conduce mereu pe drumul creației sale!

Se știe și se spune fără rezerve, de către oricine, că „viața e darul suprem pe care omul l-a primit de la Dumnezeu”. Tocmai de aceea, fiecare clipă poate fi un prilej ca în sufletul omului să răsară lăstari de lumină. Posibilitatea de a comunica în permanență cu Dumnezeu, este fără doar și poate una dintre minunile de care beneficiază omul, fără a se teme că va fi bruscat sau respins.

Pe de altă parte, comunicarea se poate face foarte ușor și în mai multe feluri: fie prin exprimarea verbală, de parcă s-ar afla față-n față cu divinitatea, fie în gând, concomitent cu exercitarea altor treburi necesare vieții. Și toate acestea, datorită sfintei creații a omului, care a fost făcut după chipul și asemănarea Tatălui Ceresc. Omul trebuie să se minuneze și să-i mulțumească toată viața Lui Dumnezeu, pentru știința care i-a fost dăruită, de a crea proiecte de mare importanță, folositoare întregii omeniri, precum și lucrări mai mici, necesare omului zi de zi, spre a-și face traiul mai confortabil.

Exemple ar fi foarte multe, însă mă voi rezuma doar la câteva, mai ales la cele din plan personal, fiindcă mă impresionează și mă emoționează foarte mult, la orice pas și tot timpul. Cum ar fi: – Ușurința cu care se poate aprinde focul, cu ajutorul unui element nevăzut și nepipăibil, transportat cu ajutorul unui furtun și introdus în aragaz; – Apa potabilă, fără de care nu se poate trăi, de asemenea, aflată la îndemână doar deschizând un robinet fixat în perete; – Iluminatul casei, obținut doar atingând un obiect mic și finuț fixat pe un perete. – Gazele, apa și multe altele, sunt bogății pe care Dumnezeu a știut să le pună în componența pământului, atunci când l-a creat. Acestea și multe alte aspecte mă minunează și mă emoționează enorm!

Drept pentru care îi aduc mulțumiri nenumărate Lui Dumnezeu! Fiindcă sunt cunoștințe pe care El le-a deținut din timpuri neștiute de mintea omului!!!… Iar la timpul potrivit, prin știință și cercetare, suntem ajutați să descoperim și noi, muritorii de rând, câte ceva de care avem nevoie în viață. De aceea, consider că oricâtă preamărire i-am aduce-o Creatorului Cerului și Pământului, nu ar fi de ajuns, față de câte a realizat El pentru om. Și aceasta, doar din iubire necondiționată! Am vrut să scriu despre unele aspecte ale vieții la timpul prezent, datorită posibilității pe care o am în ceea ce mă privește, de a face comparație cu modul în care se trăia când eram copil.

Cu multe decenii în urmă, adică. Și nu că aș vrea să mă plâng! Deoarece acela era singurul mod de viață pe care îl cunoșteam la momentul respectiv. „Trebuia să răzbim întru totul, până la sfârșitul vieții!” Pe atunci, pentru a aprinde focul în vatră, unde alături de alte îndeletniciri era și cel al preparării mâncării pentru întreaga familie, trebuiau aduse lemne de la pădure. Pe care urma să le tai cu ferăstrăul sau cu toporul, să le păstrezi la uscătură, fiindcă ude nu ardeau. Apoi, scânteia cu care puteai aprinde focul era foarte importantă. Bunicul meu era fumător. Avea tabacheră, în care-și păstra amnarul și cremenea. O scânteie într-un mănunchi de paie uscate, aprindea focul în vatră numaidecât. Chibriturile nu au existat de când lumea și pământul, ci mult mai târziu…

A fost o invenție datorată științei și experienței de cercetare. Încă un lăstar de lumină, pe lângă atâtea altele! De obicei, focul era întreținut cu cea mai mare responsabilitate, mai ales de către femei, seara. Tăciunii aprinși se înveleau cu spuză și cu cenușă, să nu se stingă. Dacă nu erai gospodar, erai nevoit să pleci dimineața prin vecini, să ceri niște foc. Altfel nu aveai rost în propria gospodărie… Apa de băut necesară omului și folosită pentru multe treburi din gospodărie era nevoie să fie adusă cu găleata, dintr-o fântână construită în drum, de care să beneficieze mai multă lume. Fiecare mahala avea fântâna ei, care necesita întreținere și grijă dumnezeiască!

Nu se folosea apă de băut dintr-o fântână, până nu era slobozită (sfințită), de un număr anume de preoți. Iluminatul casei se făcea cu lampa cu gaz. Prevăzută cu fitil special și sticlă de asemenea, corespunzătoare. Ambele erau adaptate funcționării în cât mai bune condiții. Dacă nu ștergeai bine sticla lămpii, mai ales cu câlți de cânepă, lumina era slabă. Gazul trebuia să fie curat, de calitate, extras cu ajutorul sondelor, și adus din locuri aflate uneori la mare depărtare de anumite zone. La lumina acelor lămpi, femeile au țesut și au cusut bogăția de îmbrăcăminte purtată mereu, ziua și noaptea. Care, acum, acea îmbrăcăminte se numește costum popular și ne mândrim cu el. Încă din cele mai vechi timpuri, omul a dorit să progreseze, în ceea ce privește modul de trai. Cercetările, inovațiile, studiile, nu au lipsit din nicio ramură a viețuirii.

De la cei care au trăit cu mulți ani înainte, semnele lăsate prin locuri pe unde nu te aștepți, vorbesc despre migrarea popoarelor și totodată a altor viețuitoare. Insemnele care s-au păstrat de-a lungul timpului, sunt dovezi vii despre lăstarii de lumină, modurile de viață, în special ale omului creator și totodată stăpânitor pe tot ce l-a lăsat Dumnezeu, cu credință și iubire. „Omul nu poate să stea departe de Dumnezeu care l-a creat! Instinctul l-a condus și îl conduce mereu pe drumul creației sale!” În felul acesta a apărut și s-a menținut de-a lungul timpului, comuniunea între om și spirit. Bisericile sunt locașuri sfinte care îi ajută pe oameni să se reculeagă, în cazuri de rătăcire, de descurajare, de neputințe. Întâlnirile cu alți semeni sunt binefăcătoare, încurajatoare, chiar dacă lipsesc explicațiile verbale pe moment.

Tăcerea vorbește uneori! Există urme scrise sau transmise prin viu grai, care aduc dovezi din timpuri mai vechi, când oamenii se ajutau unii pe alții, în diverse situații. Un exemplu este Biserica Parohială Popești, cu hramul „Sfântul Nicolae”, din partea de Vest a comunei Mârșani, Județul Dolj. Cu vreo 300 de ani în urmă, din cauza extinderii localității și a creșterii numărului de locuitori, cele două biserici existente nu mai făceau față. Astfel a fost transportată pe roți de lemn, de la Castranova, localitate aflată la peste 18 km distanță, o Biserică mai micuță, acoperită cu șiță. Cu timpul, cu sprijinul enoriașilor și al unor oameni cu posibilități financiare, au avut loc transformări, construindu-se un locaș din cărămidă, spațios, cu ziduri groase rezistente și cu acoperiș durabil la toate intemperiile. Care dăinuie și azi. Alte exemple de necesitate a comuniunii cu Dumnezeu, circulă despre vremurile când oamenii locuiau în bordeie săpate complet în pământ.

Fiindcă așa a fost românul de când se știe: să aibă casa lui, „cuibul lui”, unde să se gospodărească și să-și crească copiii, după posibilități și după obiceiurile locului. Însă, pentru a nu se simți prea departe de Dumnezeu „care avea casa în Cer”, au săpat și pentru El bordei, în interiorul căruia au amenajat o Biserică. Să aibă și Dumnezeu casă pe pământ, ca orice om! Iar pe de altă parte, distanța despărțitoare dintre om și Tatăl lui să fie cât mai mică. O altă motivație era să aibă unde să se adune mai mulți oameni, la sărbători și la alte datini de slăvire cum se cuvine a Apărătorului și Ajutorului Divin. Omule drag, trecătorule prin pământeasca viață, ai străbătut vreodată la pas Calea Victoriei, renumitul bulevard din București, capitala României?

Ți-ai clătit vreodată ochii, de o parte și de alta a acestei Căi, întâmplător sau nu așezată în plin centrul Bucureștilor, să admiri numărul mare de edificii, care par a se întrece în măreție și unicitate? Chiar la intrarea dinspre Bulevardul Elisabeta, clădirile cu arhitectură demnă de admirat și cu importanță în diverse domenii, parcă îndeamnă trecătorii să-și îngeneze mersul pentru a privi cu mai mult interes: Casa Armatei, Hotelul Capșa, Teatrul Odeon, Teatrul de Revistă „Contantin Tănase”, Palatul Poștelor, Hotelul Continental, Palatul Regal, Biblioteca Universitară, Ateneul Român etc. La răscrucea Căii Victoriei cu strada George Enescu, vei vedea Biserica Albă, locaș sfânt coborât parcă din cer, spre a lăstări lumină. Fără îngrădire de jur-împrejur, cu ușa de intrare către un spațiu larg deschis, care parcă îl invită pe trecător să-i treacă pragul. Este unul dintre importantele puncte de reper pentru bucureșteni și nu numai.

Aproape de zidul exterior, în partea dinspre altar, la distanță de o străduță îngustă, freamătă de cultură recunoscutul „Muzeu Național al Literaturii Române”. Loc binecuvântat, se pare, dovadă fiind numeroasele activități literare organizate atât în sălile din interior, cât și în curtea înconjurată de copaci bogați în ani și în coroane dătătoare de umbră, mai ales pe timp de arșiță. Ai trecut, dragă omule, nu doar cu dorința și cu gândul, ci și cu pașii tăi, peste pragul acestui locaș denumit Biserica Albă, în care poți să-ți găsești liniștea, pacea sufletească și să simți cum răsar lăstarii de lumină, din inegalabila culoare verde, în care este zugrăvită o mare partea a naosului? Este o nuanță de verde pe care o întâlnești, poate, doar în vise!

Eu am avut fericirea să o văd, în „Casa din Cer”, în unul dintre minunatele vise cu care m-a mângâiat Dumnezeu! Biserica Albă este un reper Spiritual, de rit ortodox, care datează de secole, mai exact din anul 1827, conform scrierilor în hrisoave vechi. A fost înălțată pe vremea Domnitorului Grigore Dimitrie Ghica, de către marele său clucer Nicolae Trăsnea și de soția sa Maria. Clucerul fiind om de încredere al Domnitorului și cu credință în puterea divină. Așezarea la răscruce de străzi, probabil se datora simbolului crucii, care de ani și ani exista în conștiințele oamenilor. Sentimentul de ocrotire a sufletelor aflate la răspântii, din care a rezultat înălțarea multor locașuri de cult la încrucișarea sau, măcar, în apropierea încrucișării a două drumuri, au fost prilejuri de ivire a lăstarilor de lumină.

Biserica Albă a fost construită pe rămășițele unui mai vechi locaș de cult, (încă neidentificat arheologic), doar presupusă existența și vechimea prin identificarea în timpul săpăturilor fundației, a câtorva obiecte mici, specifice obiceiurilor religioase, folosite la ritualurile de înmormântare. În timpul săpăturilor fundației, s-a găsit și o bucată de zid gros de un metru, ceea ce a înmulțit bănuielile că acolo a existat cândva o biserică, chiar și un cimitir. Biserica Albă este clasificată ca monument istoric de arhitectură de interes național.

„Culoarea albă semnifică puritatea luminii harului Lui Dumnezeu”. „Verdele este culoarea vieții, a Sfântului Duh și a lemnului Sfintei Cruci”. „Crucea Lui Iisus Hristos, ca simbol al speranței de mântuire, a fost adesea reprezentată ca fiind de culoare verde”. „Sfântul Graal era verde ca smaraldul, iar tronul Judecătoriei de Apoi era din jasp verde” (Apocalipsa Sfântului Ioan; 4; 3).

Ioana Stuparu