Laurențiu Drăgușin

Născut la 01.01.1956 în comuna Nicolae Titulescu, Jud. Olt La vârsta de 6 ani îşi urmează părinții la Rosiorii de Vede, Jud. Teleorman unde urmează cursurile şcolii primare și Liceul Teoretic nr. 2, secția real. Frecventează încă din anii de liceu, cu multă pasiune şi atragere, ședințele cenaclului „Mihai Eminescu” din oraşul Roşiorii De Vede.

Preşedintele cenaclului, domnul profesor Alexandru Popescu Tair, vede în el de timpuriu un viitor talentat poet, dirijându-i paşii. În perioada anilor de liceu îl întâlneşte pe poetul Florea Miu care, alături de profesorul Alexandru Popescu Tair, îl învață să înțeleagă poezia și să o și scrie. Debutul şi-l face în paginile ziarului „Teleormanul Literar” în anul 1972, la 16 ani, fiind elev în clasa a-X-а. Publică des în diverse plachete de versuri pentru elevi şi studenți, atât județene cât şi naţionale. Continuă studiile universitare, urmând şi absolvind Institutul de Construcții Bucureşti, în 1979.

Toată viața a lucrat efectiv numai pe şantiere, vezi: „ICMT” Rosiorii de Vede, Turnu Măgurele, Alexandria şi din 1984 până in 2013 la, Amenajarea Hidroelectrica Frunzaru” de pe râul Olt, aval, cu întreaga familie locuind în colonia muncitorească Frunzaru, având funcția de diriginte de şantier. Debutul editorial și-l face în anul 2018, cu volumul de versuri: „Câmpia cu Stele”, Craiova. Este întâmpinat și apreciat de criticii literari ce publică în revista „Caligraf”. În perioada 2018-2019 îi apare volumul de versuri «Salcâmii de Argint», Craiova.

În anul 2020 îi apare volumul de versuri “Iarba din Vis», Craiova, despre care vorbeşte la modul laudativ doamna Nicoleta Milea – critic literar. În anul 2021 îi apare cel de-al patrulea volum de versuri: «Ferestrele oglinzilor», Craiova, despre care criticul literar Nicolae Dina are cuvinte de laudă. În anul 2022, apare volumul de versuri «Frăția Ursitoarelor», al cincilea, Craiova, despre care acelaşi critic literar Nicolae Dina vorbeşte laudativ.

Ninge cu fum
Cum se face că ninge cu fum
și nici tu nu ştii cât mai este,
din risipa de umbră acum
câtă mai e peste creste?

O lacrimă ne arde în trup
învelind toate rănile ierbii.
Vânătoarea începe cu cerbii
când dimineţile noastre erup.

Şi se face iar ziuă şi vezi
cum aveam înainte și rouă,
și cu fum ne legam de zăpezi
împletind curcubee când plouă.

Mi-e dor de toate
Cocori și cai se năpustesc în mine,
păuni bolnavi rămân în închisori.
De pretutindeni o ispită vine
şi ne așază semne pe ninsori.

Scriu pe pământ cu litere de var,
Vechi obicei cu care mai colind.
Într-o icoană plânge un stejar.
Mi-e dor de toate și de tot, zidind
o altă zi din nefirescul ei.

Hoţi de frunze
Lumina minerală ne desparte
de lumea asta peticită prost.
Bate un vânt mereu și ne împarte
în hoți de frunze fără nici un rost.

Avem păduri şi drumuri cât cuprinde.
Mersul l-am învățat mereu pe dos.
Doar galbenele mâini cerşesc merinde.
Pe dinafară zidul este ros.

Nimic pe dinăuntru nu pătrunde.
Hoții de frunze au ajuns târziu.
Se vaietă câmpia că niciunde
bobul de grâu e însetat și viu.

Dor de mama
Mi-e dor de tine mamă, ca de duminici sfinte.
Mă poartă sufletul pe drumuri ude,
și nu mai ştiu a spune acele vechi cuvinte
ce cad din ploaia care nu ne-aude.

E încă frig şi nici tu nu mai ştii
ce iarnă bate-n porțile de sus.
Mi-e dor de tine şi aş vrea să vii
cu toată iarba din câmpie, plus
un curcubeu de naştere adus.

Mi-e dor de tine cum mi-a fost mereu,
nici pragul zilei nu mă mai cunoaște.
Se rupe-n mine carnea și mi-e greu
de-atâta vreme care mă mai naşte.

Poarta lacrimii
Lângă pragul lacrimii, departe
nu mai e nimic din ce a fost.
Prin cătunul ăsta de departe
nici poştalionul nu mai are post.

Trec doar sănii aducând ninsori
dintr-o noapte spartă de lumină.
Partea mea de vis, mi-a trecut prin pori
ca un fir de grâu fără tulpină.

Şi-a rămas câmpia să mă înfrățească
lângă poarta lacrimii târzie,
când stau merii gata să-nflorească
într-o margine de sat cu vie.

Anxietate
Permanent, NICĂIERI e aici,
se confundă cu ziua de azi.
Terapia ascultă ce zici.
Tu învață mereu să nu cazi.

Mi-e frâul sub cer o lumină,
şi carnea o haină pe os.
Ard păsări în zborul de vină.
NICĂIERI e aici mai frumos.

Ispita se mută și ea.
Rânduiala rămâne în piatră.
O mână albastră se vrea
să fie și foc, să fie și vatră.

Mişcare surdă
Inevitabil, mişcarea e surdă,
Furtună e-n sufletul meu.
Cu viii şi morţii-mpreună
Deschidem o rană adâncă mereu.

Mi se întâmplă să uit câte-o dată
de începutul mirării, când taci.
Tu te pierzi într-o mare uitată
descuind iarna din albii copaci.

Aproape de grădini
Iertaţi-mă că dau buzna prin piețe
şi între umbre se naște văpaie.
Chenarul ăsta are alte fețe
şi peste răni cade-n zadar o ploaie.

Deschid mereu greşit înalte uşi.
Grădinile îmi par tot mai aproape.
Se fulgeră când macii stau ascunşi
şi umbra lor zidește între ape

Iertaţi-mă că nu mai am nici chip.
Această ceață deasă se repetă.
Când marea noastră vântură nisip
noi așteptăm pe muntele de cretă.

Vulpile din vie
Vulpile triste, au adormit în vie
și neştiute, se visează flori.
S-a rupt din cer o margine pustie
de necuprinsul ce ne dă fiori.

Pe unde nu mai e nici nemişcare
doar ochiul zilei se mai zbate crud
de teama care e în fiecare
când bate vântul dinspre un alt sud.

Îmi vine uneori să le trezesc
din somnul lor păgân zidit în vie
dar învelişul nopții e mai drept
cum niciodată nu o să mai fie.

Alba noapte
Alba noapte descuiată-n frică
se rostogolește cu tot luciul blând
şi adâncul peste noi ridică
din oglinzi decorul ultimului gând.

Zugrăvim pereții de sub noi cu rod
când oricine-și strigă nepăsarea ierbii.
Într-o noapte alba am zidit un pod
lângă marginea pădurii cu toți cerbii.

Vânătoarea păsării de foc
se opreşte doar ca să mai numeri
într-o noapte albă, cu noroc,
stelele căzute peste umeri.

Chipul mamei
Nemărginirea fântânii mă cheamă.
Cu o câmpie între munţi mă întorc.
Tâmpla mamei e ninsă cu teamă, drumurile ei s-au
oprit într-un loc.

Îngemănate cuvintele strigă şi pragul din lacrimă e
uneori ca o iarnă pornită să ningă peste marea cea
mare de nori.

Izvoarele sunt ca bruma de vară. Chipul mamei e o
mare câmpie.
Nemărginirea fântânii se ară
cu o lacrimă fierbinte şi vie.

Doina Bârcă