Liberalismul economic în gândirea și politica din România

Liberalismul economic este o ideologie economică și politică din ultimele trei veacuri care a promovat libertatea individuală, liberul schimb, libertatea economică, libera concurență și neintervenția statului în economie. Liberalismul economic era doctrina economică cea mai răspândită în Europa încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, Parisul fiind centrul, și având ca protagoniști mari economiști- Jean Baptiste Say, Claude Frederic Bastiat și Richard Cobden.

Majoritatea tinerilor intelectuali români care și-au făcut studiile la Paris, au cunoscut doctrina și au popularizat-o în Principatele Române, cu dorința ca principiile acesteia să fie aplicate în politica economică în vederea unor transformări moderne a societății românești. Răspândirea ideilor liberalismului economic în Principate a avut succes datorită faptului că Principatele nu cunoscuseră protecționismul mercantilist. Iar în prima jumătate a secolului XIX, neexistând o burghezie națională, nu exista o opoziție împotriva ideilor de libertate economică.

Reprezentanți de seamă ai intelectualității române au îmbrățișat doctrina liberului schimb considerând-o cea mai apropiată de interesele economice a Principatelor. Nicolae Suțu, primul economist român, în toate scrierile lui, începând cu prima lucrare publicată în anul 1838, a susținut fără rezerve doctrina liberului schimb, considerând-o singura doctrină care poate ajuta la dezvoltarea economică a Moldovei.

Ca adept al principiilor liberului schimb, în activitatea sa practică a căutat să se conducă după aceste principii, prima mare acțiune a sa pentru care a lucrat timp de zece ani, fiind legiferarea uniunii vamale dintre Principate, prin care se realiza libera trecere a produselor. Era un pas important făcut pentru exercitarea unei politici proprii, neimpuse de Poarta Otomană. În toată activitatea sa Nicolae Suțu a urmărit aplicarea principiilor doctrinei liberului schimb, fiind condus de formula adoptată de teoria liberală „laisser faire, laisser passe” expusă de el prin „laisser agir la nature des choses”.

Spre deosebire de liberschimbiștii români veniți după el și care erau sceptici în privința posibilităților de apariție și dezvoltare a unor întreprinderi industriale în Principate, Suțu susținea dezvoltarea tuturor ramurilor economice ca o condiție a dezvoltării economice a țării. Credincios doctrinei liberale Suțu a dorit ca aceasta să fie răspândită și de la nivelul catedrei economice a Academiei Mihăilene de la Iași prin aprobarea ținerii unui curs de economie politică în anul 1843 de către Ion Ghica, prin care acesta făcea elogiul doctrinei liberalismului economic.

În continuare Ion Ghica, prin scrierile sale (Scrisori către Vasile Alecsandri și Convorbiri economice) și prin întreaga sa activitate politică, a rămas credincios doctrinei. Considerând că „agricultura este specialitatea noastră” arăta cădoctrina liberului schimb se aplica atât de bine la noi, că nu putem fi încă multă vreme, câteva veacuri poate, decât o națiune numai agricolă. Dezvoltarea ulterioară a țării va demonstra greșeala lui Ion Ghica. Condițiile interne- lipsa unor industrii și implicit a unei burghezii industriale – făceau ca doctrina liberului schimb să nu întâmpine vreo opoziție și să fie îmbrățișată de mulți intelectuali, cei mai mulți școliți în Franța și influențați de ideile liberale de acolo.

Petru Mavrogheni, ministrul finanțelor de mai târziu, considera că țara neavând ce proteja, trebuia să adopte politica liberului schimb. Alt economist, Alexandru C. Moruzi (1804-1878) considera „libertatea economică, ca o formă a unei legi naturale” (Progres et Liberte p. 3).

Considera protecționismul ca un principiu fals care nu se putea aplica în Principate din mai multe motive:

1. Țara nu are industrii de protejat;

2. Barierele vamale împiedică europenizarea țării;

3. Se ridică libertatea de a ne mișca.

El considera în continuare că în vremea sa nu se putea pune pe primul plan protecționismul deoarece nu se vedea ca în apus „nici manufacturi de protejat, nici fabrici de încurajat, nici fabrici pentru a le stabili”. Ion Ionescu de la Brad, adept al diviziunii internaționale, arăta că producția agricolă este partea României, fiind favorizată de un pământ mănos, climă temperată și deprinderi naționale ale poporului român.

Considera însă că industria se va putea dezvolta numai după ce se va dezvolta agricultura. Erich Vinterhalder scria într-un articol în ziarul „Românul”: Crez că libertatea absolută e principiul vital al comerțului, crez că toate vămile, toate taxele duaniare, toate prohibirile, astfel cum există astăzi în mai toate staturile Europei sunt niște stavile care împiedică libera lui dezvoltare și că prin urmare sunt mai mult vătămătoare decât folositoare societății, statului. Înțeleg taxele duaniare ca un venit al statului, dar nu ca o apărare a industriei.

În perioada de pregătire a Unirii, libertatea economică face front comun cu unionismul. Doctrina liberalismului economic a fost pusă în slujba intereselor naționale servind la înfăptuirea Unirii din 1859 (Eugen Demetrescu, Liberalismul economic în dezvoltarea României moderne, Buc. 1940). Prin Mesajul domnesc din decembrie 1859, întocmit de Ion Ghica, liberalismul economic a devenit doctrina economică de stat. Acesta punea bazele politicii economice liberale a statului modern român. Ideea de bază era ca statul „să intervie cât mai puțin în tranzacțiunile particularilor”. Progresul economic trebuia stimulat „fără a împiedica nicidecum libertatea concurenței” prin mijloace artificiale. Mesajul întrunea aprobarea unanimă și a altor economiști care considerau că dezvoltarea economică se putea realiza pe baza ideologiei liberale a ordinii naturale.

În baza acestei concepții, se considera că era necesară asigurarea unei largi libertăți de acțiune a individului și că dezvoltarea economică a noului stat se putea face prin „silințele, capitalurile și demnitatea persoanelor”. Mesajul domnesc, astfel întocmit, a avut un mare răsunet în Europa. În Franța era considerat opera „amicilor progresului și libertății economice” care punea întreaga activitate economică „sub imperiul libertății celei mai absolute” . Se sublinia că mesajul nu admitea nici un fel de sistem proteguitor, condamna „privilegiurile” și „monopolurile” care duc la jignire a intereselor nației întregi în folosul câtorva particulari”.

Societatea de Economie politică din Franța în ședința specială prezidată de Charles Dunoyer și în prezența marelui economist Richard Cobden spunea: „cum să nu aplaudăm profesia de credință economică a Principelui atât de conformă cu toate punctele de vedere cu principiile științei?” (în Journal des Economistes, 5 ian. 1860 ). Politica economică de stat inaugurată prin Mesajul domnesc era conformă cu doctrina liberalismului economic european și corespundea intereselor economice ale bancherilor și industriașilor europeni.

Prin politica adoptată de tânărul stat român, pentru țările europene apărea o nouă piață sigură de desfacere a produselor lor industriale, de pătrundere a capitalurilor. Adoptarea acestei politici economice cât și înțelepciunea diplomaților români au grăbit recunoașterea unirii principatelor sub domnitor român și au ușurat intrarea noului stat pe drumul modernizării. După acest moment urmau adoptarea unor legi importante care aveau ca scop de a conduce societatea românească pe noul drum. În administrația noului stat își continuau activitatea intelectuali susținători ai liberalismului economic. Economiștii Alexandru Moruz (1805-1873), Petru Mavrogheni (1819-1887) și în special Ion Ghica ocupă funcții importante sub domnia lui Cuza și după înlăturarea acestuia, sub domnia lui Carol I.

În continuare economia țării se dezvoltă sub regimul liberului schimb, adevărat cu rezultate nu prea notabile. Apar intelectuali – istorici, economiști, scriitori – A. D. Xenopol, P. S. Aurelian, Mihai Eminescu, Bogdan Petriceicu Hașdeu care încep să arate neajunsurile doctrinei liberaliste și să susțină o doctrină protecționistă, națională. A. D. Xenopol, protecționist convins, arăta în anul 1881 că prin Mesajul domnesc din anul 1859 s-a ales „ calea fatală a necesităților” care ne-a creat ca stat modern (Studii economice,1881, p. 120).

În anul 1860 își începe activitatea Ion Strat (1836- 1870) ca profesor de economie politică la Iași în urma studiilor economice urmate la Heidelberg. Ca ministru la Finanțe în guvernul lui Lascăr Catargiu a obținut pentru România dreptul de a bate monedă sub efigia domnitorului. A fost fidel școlii economice liberale crezând sincer în existența unei ordini economice naturale, în care nu se admite intervenția statului în domeniul economic. Face însă o concesie ideilor protecționiste considerând că industria națională se va putea dezvolta când țara va avea o desime necesară a populației dar această dezvoltare să se facă tot în condițiile unei depline libertăți a schimbului.

Ca raportor al Convenției Comerciale cu AustroUngaria din anul 1875 considera că: Pe tărâmul economic, principiul admis de marea majoritatea a tuturor oamenilor de știință competenți în materie, cel mai sănătos pentru dezvoltarea comerțului și a industriei, prin urmare și pentru creșterea avuției publice a unui stat este principiul liberului schimb.

O consecință a acestui principiu este că din punct de vedere economic, trebuie să considerăm că este un progres, orice pas făcut înainte pentru a ne apropia de starea de libertate absolută a comerțului internațional. Pentru Ion Strat, acest pas era încheierea convenției. Era un act important de desprindere de restricțiile încă în vigoare impuse de Poarta Otomană comerțului României, era un act de afirmare a independenței economice a României înainte cu doi ani de câștigarea independenței de stat.

Efectele defavorabile pentru economia țării s-au văzut și după zece ani adepții ideilor protecționiste au determinat neratificarea prelungirii convenției. Numai Ion Ghica, adept înfocat al principiilor liberale considera că efectele negative ale Convenției nu s-au datorat doctrinei, ci faptului că aceasta nu a fost de ajuns de liberală. Se încheia o perioadă de cincizeci de ani în care curentul liberalismului economic influențase politica economică a Principatelor Române și apoi a României unite. În aproape 30 de ani de la Unire, în țară se produseseră schimbări importante în economie.

Industria extractivă, în special petroliferă, luase avânt, apăruseră întreprinderi de industrie ușoară, alimentară, ateliere și fabrici de prelucrarea metalului. În urma acestor schimbări interesul capitalurilor crescuse pentru investiții în economia țării. În fața pătrunderii acestor capitaluri se inaugura o politică economică protecționistă în care primul act important era adoptarea în anul 1887 a legii de încurajare a industriei naționale, un exemplu, un model de felul cum trebuie să se facă o politică economică națională. Prin lege se admitea venirea capitalurilor străine în țară din lipsa de capitaluri autohtone, dar se urmărea ca din activitatea acestora, țara să-și asigure profituri însemnate.

Se adoptă legi noi, moderne prin care se urmărea încurajarea dezvoltării economice a țării, agriculturii, a industriei și comerțului. Dezvoltarea economică activă face ca în anul 1913 România să înregistreze cea mai mare apropiere de economia statelor europene, deziderat urmărit în politica economică românească până atunci și până în vremea noastră. După Primul Război Mondial, deși aveam o politică economică protecționistă, capitalurile străine pătrund nestingherit în economia românească, în întreprinderi industriale de mașini, metalurgice, în bănci. Industria extractivă este acaparată de capitaluri străine, la început engleze și franceze, apoi din 1938- 1939, de cele germane, prin retragerea fără nicio rezistență a capitalurilor din Franța și din Anglia.

După Al Doilea Război Mondial, întreprinderile industriale, băncile au fost naționalizate și s-a trecut la o politică economică în care statul avea rolul principal, o politică exclusiv protecționistă. Intrarea obligatorie în C.A.E.R. a schimbat rolul statului român de la hotărâtor, la unul executor al ordinelor de la centru. Totuși economia țării a înregistrat un mare avânt economic, în special industrial. Cu un mare efort financiar, prin munca și sacrificiile unui întreg popor, dintr-o țară agrară, România a devenit o țară agrar-industrială, s-a dotat cu mari întreprinderi industriale, mari combinate, unele la nivelul celor din statelor capitaliste dezvoltate.

După anul 1989 în țară se instituie o politică liberalistă, nemaiîntâlnită în politica economică internațională. Capitalurile străine au fost invitate să participe, cu restricții nesemnificative, la privatizarea tuturor întreprinderilor industriale, a bogățiilor subsolului. Pe baza principiului libertății absolute nu s-au dat legi care să interzică înstrăinarea teritoriului, a bogățiilor care ar putea asigura independența economică a țării, independența națională.

Ne lipsește o politică economică națională bazată pe o planificare de perspectivă așa cum este în toate statele capitaliste. În lipsa acesteia mă întreb cât timp va mai rezista România sub acest regim „liberalist” până va deveni o colonie a statelor europene avansate?

Cornel Sârbu