Breaking News
ACASĂ / ARTICOLE / CĂLĂTORI PRIN UNIVERS / MAGIA ÎNTRE SUPRANATURAL ŞI NATURAL (I)

MAGIA ÎNTRE SUPRANATURAL ŞI NATURAL (I)

MAGIA ÎNTRE SUPRANATURAL ŞI NATURAL (I)

Supranaturalul înseamnă ceea ce nu are o explicaţie logică, ceva care se află dincolo de puterea noastră de înţelegere, iar magia reprezintă un fenomen distinct în cadrul „misterelor” legate de mitologia morţii şi credinţa într-o lume ocultă (poate alta decât lumea de dincolo), situată într-un plan paralel, ce se întrepătrunde adesea cu lumea noastră şi care este populată, bineînţeles, de entităţi fantastice, înzestrate cu puteri supranaturale, inclusiv demoni.
Pe scurt, magia este un ansamblu de ritualuri specifice, cu ajutorul cărora se invocă forţe dotate cu puteri miraculoase, ce sălăşluiesc într-o lume supranaturală, alături şi în tangenţă cu lumea reală, cu scopul de a acţiona în conformitate cu dorinţele şi interesele celor care practică magia.
Cuvântul magie vine din greceşte şi înseamnă vrăjitorie sau farmece.
Cel puţin la nivel teoretic, magia a fost împărţită în două mari categorii: magia albă, cu scopuri benefice şi magia neagră, cu intenţii malefice. Unii dintre preoţii creştin-ortodocşi cu har sunt de părere că practicile vrăjitoreşti nu au absolut nicio influenţă asupra oamenilor cu o puternică credinţă în Dumnezeu. Alţii susţin că magia neagră nu poate fi combătută cu succes decât cu ajutorul unor ritualuri religioase speciale, oficiate numai de către preoţi aleşi, ce apelează la slujbe şi canoane specifice.

Chiar şi în zilele noastre, moderne şi fără prejudecăţi, s-au făcut cunoscute prin intermediul mass-media nenumărate cazuri de vrăjitorie, îndeosebi în zone geografice unde se păstrează încă obiceiuri arhaice precreştine, alături sau chiar împletite cu cele creştine. De pildă, credinţa în moroi, sau strigoi, i-a determinat pe locuitorii unor astfel de locuri uitate de timp ale României să apeleze la ritualuri magice deosebit de vechi, constând în dezgroparea mortului bănuit că ar bântui comunitatea sub formă de duh rău şi străpungerea inimii sale cu o ţepuşă ascuţită. Scriitori din lumea întreagă au fost atraşi de acest subiect aparent inexplicabil. Între ei, Vasile Voiculescu, cu ale sale povestiri fantastice, deţine un loc cu totul special. De exemplu, în povestirea „Iubire magică”, personajul principal, călătorind într-un cătun izolat din munţi, cade victima unor farmece practicate de o „vrăjitoare” locală, o veritabilă „Baba Cloanţa”, bătrână şi pocită, dar care se prezintă celui „fermecat” ca o frumuseţe deosebită (de care se şi îndrăgosteşte), până în momentul în care „vraja” este destrămată cu ajutorul unui talisman „descântat” folosit ca antidot.
Aşa după cum spunea şi Mircea Eliade în scrierile sale, primele forme de credinţă din zorii umanităţii au fost cele magico-religioase dezvăluite de zei, prin intermediul revelaţiei, oamenilor ce abia începeau a se trezi din somnul necunoaşterii primitive. În acele timpuri foarte îndepărtate (între 10.000 şi 40.000 de ani) prezenţa zeilor pe Terra devenise o obişnuinţă, adevăr oglindit de cele mai importante mituri ale lumii. Zeii civilizatori s-au implicat profund şi intens în viaţa „cotidiană” a populaţiilor epocii paleolitice, în acel „illo tempore” a lui Mircea Eliade, care nu este altceva decât perioada mitică a preistoriei când fiinţele supranaturale sosite din stele au transmis primele învăţături pământenilor, precum seminţele în pământul fertil al unei spiritualităţi primitive. Nu pare deloc întâmplătoare credinţa oamenilor primitivi în existenţa sufletelor, a reînvierii într-o viaţă de dincolo de moarte, într-o lume unde se manifestă entităţi supranaturale, uneori conduse de o divinitate supremă şi singulară. Tot în acea protoistorie tenebroasă zeii l-au plămădit pe „homo religiosus” şi i-au învăţat pe oameni anumite practici magico-religioase legate de cultul morţilor, de războaie sau de vânătoare, de sacrificii şi ofrande, de lecuirea bolilor, dar şi de simbolismul sexualităţii sacre, ilustrate în special de picturile rupestre.
Şamanii din acele timpuri, iniţiaţi de către zei în a stăpâni miraculoasele puteri magico-religioase, prin ascensiunile „extatice” în lumea celestă, făceau legătura între oameni şi „fiinţele cosmice”. În spaţiul tungus din nordul Rusiei, cuvântul şaman se traduce prin acela de vrăjitor. Dar şamanismul este răspândit pe tot globul, ceea ce ne face să credem că nu ar fi o invenţie umană, ci o învăţătură oferită de zei tuturor popoarelor lumii.
Mai târziu, în antichitate, magia a jucat un rol şi mai important, aşa cum s-a întâmplat de pildă în Babilon, unde magii întreţinuţi de regi la curte erau socotiţi solii zeilor Ea şi Marduck şi aveau un rol important şi oficial în lupta împotriva răului, în apărarea de atacurile zeilor răi (demoni), precum şi în practicarea medicinei. Pentru că celebrul „Cod a lui Hammurabi” interzicea vrăjitoria clandestină practicată de neiniţiaţi sau de oameni obişnuiţi, magii oficiali aveau datoria să contracareze influenţa acestora. La fel se petreceau lucrurile şi în alte părţi ale lumii, cum ar fi Europa, Egipt, India, Orientul Apropiat şi Îndepărtat, America de Nord şi de Sud etc. Să ne reamintim şi de cei Trei Magi de la Răsărit care au asistat la naşterea Pruncului Iisus în Nazaret, venind din Persia unde deţineau funcţia de sacerdoţi (preoţi), astrologi şi magicieni. Încă religia coexistă cu magia.
Ocultiştii şi unii exegeţi ai textelor biblice susţin ca secretele magiei le-au fost dezvăluite oamenilor de către îngerii (fiii lui Dumnezeu) care s-au împerecheat cu fiicele „frumoase” ale pământenilor, episod oglindit în Facerea, cap. 6, versetele 2-4, care a stârnit de-a lungul vremii nenumărate controverse teologice şi profane.
La sfârşitul primului mileniu după Hristos, când magia a fost repudiată de religie, desprinzându-se, cel puţin teoretic, din trupul celor trei mari religii monoteiste, respectiv iudaismul, creştinismul şi islamul, preocupările magice din Europa şi Orientul Apropiat au intrat într-o ilegalitate aureolată de un mister şi de o fascinaţie mereu crescânde, ce aveau să culmineze cu Evul Mediu şi Renaşterea, apoi diluându-se treptat spre sfârşitul secolului al XIX-lea, cu un reviriment notabil în perioada romantismului gotic de la răscrucea veacurilor al XVIII-lea şi celui următor.
Cu toate interdicţiile religioase, interesul pentru magie a reţinut atenţia unor importante figuri ale Europei, cum ar fi „papii Honoriu al III-lea, Leon al III-lea, Silvestru al II-lea sau antipapii Benedict al XIII-lea, Ioan al XXIII-lea, care alături de celebrii renascentişti Paracelsus, Nostradamus, Giordano Bruno, Marsilio Ficino sau Pico della Mirandola, printre mulţi alţii, s-au interesat de magie şi, implicit, de alchimie în studii şi tratate memorabile. Acestea, alături de manuscrisele copiate pe ascuns de călugări, fie s-au păstrat în biblioteci particulare şi în mănăstiri, fie au fost distruse de mânia Inchiziţiei, alimentând rugurile pe care şi-au găsit sfârşitul teribil vrăjitoarele” (Petru Vintilă Jr., „Lucia Ferescu sau Steaua Dimineţii”, Editura Compania, Bucureşti, 2016). De altfel, în Europa, magia a fost preocuparea obsedantă a acestor epoci istorice: intelectuali iniţiaţi ca Marsilio Ficino cu „Opera Omnia” („Marsili Ficini Florentini…Opera”), ediţia de la 1557-1573, sau celebrul Giordano Bruno cu „Jordani Bruni Nolani Opera Latine conscripta”, apărută târziu, între anii 1879-1891, erau interesaţi de studii serioase de magie, alchimie şi astrologie, în timp ce vrăjitoria vulgară, sau vulgarizată, era apanajul oamenilor neinstruiţi şi a şarlatanilor de bâlci. Dar Biserica creştină atotstăpânitoare, în special prin intermediul instrumentului ei înfricoşător numit Inchiziţie, îi urmărea şi îi pedepsea aspru pe toţi adepţii acestor practici interzise, iar popoarele trăiau sub imperiul şi în teama fenomenelor supranaturale ce le pigmentau consistent viaţa de zi cu zi. Să nu uităm nici de multele cazuri de cruntă injustiţie când oameni absolut nevinovaţi, din raţiuni politice, ştiinţifice, economice sau sociale, au fost incriminaţi pe nedrept şi pedepsiţi cu ani grei de închisoare, supuşi la cazne înfiorătoare, sau omorâţi în chinuri cumplite, cum s-a întâmplat cu Giordano Bruno sau Galileo Galielei.
Mai mult decât atât, Vaticanul a interzis lucrări valoroase despre magie cum ar fi: „Codex lugubrum” din 1535, „Turris Babel” din 1679, „Cabala, Speculum Artis et Natural in Alchymia” din 1654, sau „Biblia olandeză” din 1711, unele dintre ele ajungând, inevitabil, să fie mistuite de flăcările rugurilor pe care au fost arse şi vrăjitoarele vremii. Foarte interesant este şi studiul întreprins de Ioan Petru Culianu despre relaţia dintre magie şi erotism, o caracteristică importantă a Renaşterii europene, în contextul mentalităţilor timpului, într-o societate dominată atât de dogmele impuse de religia atotputernică precum şi de eresurile unor comunităţi păstrătoare de cutume arhaice, precreştine. În cartea sa „Eros şi magie în Renaştere. 1484” (Editura Nemira, Bucureşti, 1994), Culianu ne arată că întreaga Renaştere a fost bântuită de entităţi malefice izvorâte din tenebrele unor tărâmuri fantastice (de pildă incubii şi sucubii), care îi chinuiau îngrozitor pe bieţii oameni, supunându-i la oribile acte sexuale, siluind deopotrivă femei şi bărbaţi prin împreunări scârboase, împotriva naturii. Autorul citează un fragment din tratatul „Daemonolatria, ex judiciis capitalibus nongentorum plus minus hominum qui sortilegii crimen intra annos quindecim in Lotharingia capite luerunt” (Lyon, 1595) de Nicolas Remy, poet şi consilier al ducelui de Lorena, cel care a studiat nu mai puţin de nouă sute de procese de vrăjitorie: „Toţi cei care au avut relaţii sexuale cu incubi sau sucubi declară în unanimitate că e greu de închipuit ori de descris ceva mai respingător şi mai ingrat. Pétrone Armentaire declară că, de cum o strângea în braţe pe Abrahel a sa, toate mădularele-i deveneau rigide. Iar Hennezel afirmă că Scuatzeburg a sa (acestea erau numele sucubilor) îi dădea impresia că are o gaură îngheţată (în loc de vagin) şi că trebuia s-o abandoneze fără să cunoască orgasmul. Cât despre vrăjitoare, ele declară că organele virile ale demonilor sunt atât de groase şi de tari, încât e imposibil să şi le introducă fără o durere atroce. Alice Drigee arăta cu degetul adunării cu cât depăşea în lungime penisul în erecţie al demonului ei farmecele unui băiat de bucătărie şi o informa că acela n-avea nici scrot, nici testicule. Cât o priveşte pe Claudine Fellée, ea s-a priceput să evite durerea zvâcnitoare a raportului printr-o mişcare de rotaţie pe care o efectua adesea ca să-şi introducă acea masă în erecţie pe care nicio femeie, de orice capacitate, n-ar fi putut-o conţine […]. Aceste nefericite se plâng foarte des că demonul lor le sufocă, dar niciodată n-au putut să pună capăt acestei situaţii […]. Şi cu toate acestea, unele ating orgasmul în această îmbrăţişare rece şi execrabilă” (pag. 211).
Foarte curios era faptul că femeia, în timpurile acelea mai mult decât ciudate, şi nu numai din pricina Păcatului Originar, era văzută ca un „rău al naturii”, ca un izvor de păcate, o permanentă ispitire diavolească pentru bărbat şi societate: „La nivelul diviziunii sexuale femeia îndeplineşte rolul naturii, iar bărbatul – pe acela al religiei şi al legilor ei. Cu cât este mai frumoasă, cu atât mai mult prezintă ea mărcile funcţiunilor ei naturale (înseminare, fecunditate, nutriţie) şi cu atât mai mult este ea suspectă din punct de vedere religios.

Într-adevăr, frumuseţea înseamnă o capacitate mărită de seducţie în vederea înseminării şi, în consecinţă, o primejdie puternică pentru bărbatul care trebuie să se ferească de murdăriile dorinţelor sexuale. Cât despre semnele somatice ale fecundităţii şi ale funcţiei nutritive (coapsele, sânii), ele sunt chiar acelea care generează pofta şi păcatul” (pag. 287). Deci, în viziunea acelor vremuri, în spatele frumuseţii feminine se ascundea diavolul. Dar, toate aceste concepţii bizare despre femeie în general îşi au originea în versetele Vechiului Testament care se referă în mod deosebit la Legea Sfinţeniei a poporului evreu, cea care trebuie respectată cu orice preţ pentru păstrarea purităţii rasiale a poporului ales.
Pe scurt, mentalitatea religioasă europeană a acelor timpuri considera că frumuseţea feminină era rezultatul uneltirilor diavoleşti pentru a răpi sufletele bărbaţilor căzuţi în păcatul poftelor carnale.
În următoarele secole, respectiv veacurile al XVI-lea şi al XVIII-lea, magia neagră, reprezentată în general de sistemele sataniste, a luat o amploare din ce în ce mai mare şi pentru faptul că oamenii au fost fascinaţi mai mult de ideea de rău decât de bine. Şi astăzi, la începutul mileniului al III-lea, oamenii sunt mult mai receptivi la ştirile negative decât la cele pozitive.
Începând cu secolul al XVII-lea s-au răspândit în Europa aşa numitele liturghii negre, care se caracterizau prin inversarea sensului firesc al liturghiei canonice şi în cadrul cărora se invocau demonii. Din istoria ceva mai veche se cunosc două cazuri celebre în care s-au formulat acuzaţii de invocare a unui demon, respectiv cel al lui Jacques de Molay, Mare Maestru al Ordinului Templierilor, cel care a fost ars pe rug în anul 1314 la ordinul regelui Franţei Filip al IV-lea cel Frumos şi al papei Clement al V-lea, precum şi cel al lui Gilles de Rais, în anul 1440, acuzat de sacrificarea rituală de copii.
Liturghiile negre erau celebrate de preoţi răspopiţi, noaptea, la lumina lunii, sau a lumânărilor negre, în faţa unor femei dezbrăcate întinse pe altar, pe care erau aşezate potire umplute cu sângele unor copii ucişi ritualic în timpul slujbei eucharistice parodiate, adică oficiată invers. În unele cazuri se foloseau şi ciuperci halucinogene, în special mătrăgună.
Se cunoaşte, atât din istorie cât şi din literatura de specialitate, că unii magicieni au făcut pacte cu diavolul, acte semnate cu sânge, prin care aceştia îşi vindeau sufletul ceui Rău în schimbul unor avantaje materiale lumeşti. În „Compendium Maleficarum” din 1608 sunt dezvăluite cele 12 condiţii pentru înţelegerea cu diavolul. Figura pseudolegendară a doctorului Faust este, de departe, cea mai cunoscută în acest sens.
Ştirile sataniste care ne parvin din secolul al XIX-lea sunt realmente sinistre, fiind practicate, nu de puţine ori, de foşti oameni ai Bisericii, preoţi răspopiţi, aşa cum au fost, de exemplu, abatele J. A. Boullan şi călugăriţa A. Chevalier, care oficiau liturghii negre în timpul cărora întreţineau raporturi sexuale, de cele mai multe ori perverse, sacrificii umane, sau chiar îndeplineau ritualuri scabroase de acte scatologice.
Cultul satanist s-a răspândit nu numai în Europa, ci şi în cele două Americi, pentru ca, în veacul al XX-lea, să ajungă în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii.
Aşa cum am spus şi la început, magia a apărut în vremuri imemoriale, în toată lumea, şi a traversat timpul până astăzi sub cele mai diferite forme şi manifestări.
Subiectul fiind vast şi spaţiul limitat, pentru următoarele numere, ne vom rezuma doar la cele mai interesante şi mai sensibile aspecte ale magiei, şi anume la aşa numitele puteri paranormale ale oamenilor, astrologie, alchimie, precum şi la puterea tămăduitoare a apei, a plantelor şi mineralelor. În ultima parte, ne vom ocupa de spaţiul românesc unde au supravieţuit misterioase mentalităţi şi rămăşiţe ale unor practici magice care îşi au sigur rădăcinile în neoliticul civilizaţiilor Cucuteni, Hamangia şi Gumelniţa.

PETRU VINTILĂ Jr.

0%

User Rating: Be the first one !

Citarea se poate face în limita a 300 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral articolele purtătoare de Drepturi de Autor din cadrul IndependentaRomana.ro sau al revistei INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ fără acordul Fundaţiei literar-istorice "Stoika". Pentru mai multe detalii, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa info@independentaromana.ro


Recomandări

IPOTEZA EXTRATERESTRĂ ȘI TEORIA CONSPIRAȚIEI (III)

IPOTEZA EXTRATERESTRĂ ȘI TEORIA CONSPIRAȚIEI (III) Astăzi se pune întrebarea legitimă cine ar putea fi …

Ipoteza Extraterestră și Teoria Conspirației (II)

Ipoteza Extraterestră și Teoria Conspirației (II) Viitorul apropiat va confirma apropierea între știință și cele …







Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Toate informaţiile şi articolele publicate pe acest site de către colaboratorii şi partenerii revistei INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ şi ai Fundaţiei literar-istorice "Stoika" sunt protejate de dispoziţiile legale incidente. Copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui site sunt interzise. (vezi secţiunea TERMENI ȘI CONDIȚII). Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa info@independentaromana.ro


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

five × 1 =

ATENȚIE! Postaţi pe propria raspundere! Vă rugăm să comentaţi la obiect, legat de conţinutul prezentat in material. Inainte de a posta, citiţi regulamentul. Ne rezervăm dreptul de a şterge comentariile utilizatorilor care nu intrunesc regulile de conţinut prevăzute la capitolul TERMENI SI CONDIȚII. Site-ul IndependentaRomana.ro nu răspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine integral autorului comentariului.




Te-ar mai putea interesa şi articole din: