Meandre dâmbovițene

În argoul grecesc meandru este un simbol al eternității, iar liniile drepte simbolizează calea cea dreaptă.

Meandru la singular, meandre la plural, poate reprezenta ceva, cotituri dese și întortocheate ale unui curs de apă, sau străzi la fel de sinuoase ori chiar motive ornamentate, sculptate ori pictate, oricum urmând un traseu cu multe sinuozități. Poate fi perceput acest termen și ca o manevră, șiretlic, truc, tertip, stratagemă, folosite în fel și chip spre a justifica ceva, nicidecum de a ajunge la o finalitate relativ corectă.

Din punct de vedere, aleatoriu ales, al parcursului unei ape de exemplu, meandrele lui sunt de trei tipuri: împletite, drepte și curbate ori serpentine. În argoul grecesc meandru este un simbol al eternității, iar liniile drepte simbolizează calea cea dreaptă. Mergând pe zona picturală un meandru reprezintă o bandă compusă din motive stilistice repetitive. În greaca veche Meander, Maeander ori Maiandros era un zeu fluvial protector al râului Meander din Caria, sudul Asiei Mici (actualmente în Turcia).

El a fost unul din fiii titanilor Oceanus și ai surorii/soției sale Tethys. Să ne îndreptăm cumva din curburile acestei expresii cu adânci amprente antice spre zilele noastre spre a face, dacă nu o paralelă, măcar o disecare a încrâncenărilor autohtone și de ce nu și planetare, că oricum lumea actuală este într-un tremolo permanent. Un titlu de prima poziție, adică se mai spune de primetime, ori breaking news ar fi aurul de România. Nu este vorba nici pe departe de acea formațiune perdantă în alegeri prezidențiale ci aurul de la Roșia Montană.

Îl vedem ca fervent susținător al privatizării zăcămintelor aurifere pe Victor Ponta, pe atunci primministru iar lângă el cel care apăra natura Nicușor Dan (actualul președinte al României) șeful unui ONG cu o poziție diametral opusă. Studiile aferente zonei, dar și a altor bazine miniere fiind exportate spre State ori alte entități sub protecția unui fost președinte al României, Constantinescu, iar ulteriorul Băsescu care a susținut inițiativa până în măduva ființei lui adică interesele firmei Gold Corporation.

Cel de la vârf, Frank Timiș i-a momit cu strămutarea localnicilor, opozanților amărășteni; comunitatea a fost scindată în acest fel în trei segmente: o categorie care a vrut să plece, unii de la mijloc să vadă cum evoluează lucrurile (mutați la Recea), alții care s-au opus, puțini dar puternici. Au trebuit să dispară vreo 1.000 de case, 9 biserici, cimitire, Roșia urma să se golească de oameni. Preotul din zonă, a primit de la un localnic un teren pe care l-a donat la compania acaparatoare. Iată cum banul întunecă mințile unor oameni.

Cei bătrâni nu au aderat la acest demers, ci la un ONG Alburnus Maior, acesta fiind o voce puternică spre blocarea de fapt a trădătorilor autohtoni. Inițiatorii ONG-ului Alburnus Maior au fost acuzați că ar fi fost finanțați din afară de George Soros, o păcăleală ieftină. Cei care au vândut terenurile au plecat cu ceva dolărei, cei care au refuzat, între ei au intervenit tensiuni uriașe. Banul de data aceasta fiind cât de justificat ochiul diavolului. Au fost situații la limită, chiar spre eliminarea fizică a oponenților. Autoritățile locale, zonale, centrale până la președinte (Băsescu) au format un front comun spre sprijinirea Gold Corporation.

Iar Ponta (s-a deplasat de cinci ori acolo) plusează (inutil) că locuitorii de acolo vor fi poleiți cu aur. Compania a fost listată la Bursa americană și astfel a câștigat probabil miliarde de dolari fără a investi aici niciun cent. Locurile de muncă promise de DIPO (Dan Ion Popescu), 30.000 erau o minciună ordinară că toată populația dintr-o zonă foarte extinsă nu depășea 15.000 de suflete. Cinste locuitorilor de acolo care au fost super patrioți, refuzând să se mute cu toate promisiunile de cumpărare a proprietăților. Și tot așa cinste eternă pentru avocați (patrioți) care au câștigat procesul cu Gold Corporation – Roșia Montană.

În concluzie, forța banului, a presiunilor externe, care au funcționat pe deplin în statul român spre vârfurile conducătoare, dar nu către acei oșeni dârzi descendenți direcți ai dacilor liberi. Din cauza proiectului Roșia Montană s-au distrus familii, au rămas răni adânci care nici acum nu s-au cicatrizat, doar Frank Timiș a câștigat. Primarii se disculpă în totalitate, deși au susținut Roșia, toți făceau lobby companiei, se organizau demonstrații regizate și plătite probabil iar acum justifică acțiunile lor ca fiind benefice. Și dacă este să ne mișcăm pe acele meandre specifice României, vom constata și alte derapaje care oricum se petrec, le constatăm, ni se inoculează și trebuie musai să le respectăm că nu prea avem ce face. Cum ar fi discutabilele soluții/hotărâri definitive și executorii ale Curții Constituționale. Curtea Constituțională iar și-a dat în petic.

Cum că, funcționarii publici nu mai au obligația de a devoala bunurile/valorile lor, pe un palier extins spre gradul patru de rudenie. Vine fostul ministru al Justiției și pune capac. Da! Este o decizie bună că, vezi Doamne, ar afecta imaginea celor aflați în funcții publice arătând pe mai departe cum au acționat ei spre a-și îmbogăți familia extinsă; se înțelege că la vârf, cel aflat în vizorul public, nu a beneficiat de ce au făcut cei din subsolul lui. Un model care există în realitate în nenumărate situații la nivel național. Tatăl primar într-un UAT are un copil și o soție.

Copilul cumpără într-o miriște fără vreo valoare imobiliară, ceva hectare cu câțiva euro pe metru pătrat. Apoi tatăl, ca primar, dezvoltă acolo căi de acces (șosele), introduce utilități (apă, canalizare, gaze, curent electric etc.). Iar firma băiatului obține instantaneu autorizații de construire de vile (de exemplu). Ca să se construiască are nevoie de materiale de construcții. Pe plan local sunt firme care au materialele necesare spre a edifica acele construcții. Fiul primarului, obține cele necesare acelei dezvoltări imobiliare, urmând a plăti peste 6-8 luni contravaloarea materialelor. Începe construcția, muncitorii nu se știe de unde sunt plătiți, sunt finalizate și apoi urmează vânzarea.

Un apartament de trei camere la gol adică fără adaosuri este realizat cu circa 50.000 €. În câmp nu poate fi vândut cu această sumă. Și atunci intervine tatăl. Ia zi tu, firmă mare nu vrei să cumperi un apartament de trei camere cu să zicem 300.000 €? Nu!? Mai gândește-te, că aici ai multe afaceri. Da șefu’, am înțeles, să trăiți! Acum îl cumpăr! Așa să tot facem afaceri. Dar cine are habar de o asemenea schemă desigur că au alte interese, nu cele ale poporului român, în sens generic. Modelul prezentat mai sus, are o multitudine de variante prin care cel expus este curat, dar în jos este o uriașă mașinărie bine pusă la punct.

Domnule Enache, (președintele CCR) se vede ca și mine de altfel că abia aveți puterile motrice necesare? Hai gândiți-vă și la neantul care ne așteaptă. ANI: Decizia CCR privind neconstituționalitatea declarațiilor de avere poate încălca toate angajamentele asumate de România la nivel internațional în ultimii 20 de ani, în ceea ce privește lupta împotriva corupției, și poate afecta aderarea la OCDE, CEDO. Curtea a decis că publicarea declarațiilor încalcă dreptul la viață privată. Ar trebui prin Constituție să se stabilească că o instituție a statului român (indiferent care ar fi aceea) care produce pagube națiunii române, cei implicați la acel termen să suporte și consecințele inclusiv de dezdăunare ori chiar penale.

Prin această decizie CCR secretizează averile vârfurilor politichiei române care și așa până acum erau greu de gestionat de către instituțiile abilitate, a se vedea afacerea Nordis. Tot din zona meandrelor acționează acum din plin brambureala care s-a prezentat ca un fel de debandadă, ori deranj sau poate dezordine, dezorganizare, haos, neorânduială ori alte segmente spre a fi acceptate, toate la un loc de a dezorganiza ceva, să spunem, prestabilit, așezat pe multiple paliere ale unor structuri politice/economice/sociale sedimentate în timp. Acum 12 aprilie 2025 acționează din plin, cel gândit de I. L. Caragiale că ar avea ceva de spus în actuala struțo-cămilă. Președinte interimar, primministru interimar, guvern interimar, cel primministru interimar și la conducerea PNL-ului. Ceva nemaivăzut în niciun stat european. La loc de cinste este acum Ghiță Pristanda (nu cel din Serbia prietenul lui Ponta), personajul central din piesa O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale.

Este caracterizat ca fiind tipul slugarnic, servil până la paroxism, a polițaiului comic, lingușitor spre șefii lui. Acel model transpus spre zilele noastre, pare a reprezenta un reper pe care nu l-am fi agreat, indiferent de culoarea celor ajunși sau care tind a ajunge la cârma țării. Pe lângă Pristanda îl zărim și pe Tipătescu cu Răcnetul Carpaților fluturându-l spre a atrage atenția asupra celor care sug sângele poporului. Și pe mai departe așa cum se întâmplă acum pe toate posturile TV cu acele apelative de atunci, valabile perfect și acum de mișel/curat mișel, murdar/ curat/murdar, nu s-alege/ba da, cu umilințele de rigoare spre poporul român că așa se cade la alegeri nu-i așa?!

Și ce mai zice Tipătescu (Ciolacu) către cei din preajmă, hai că mai cârpim ceva, pe aici pe colo, că dacă nu curge măcar pică. Toate televiziunile, ce s-au gândit ele, că audiențele fiind spre zero, să organizeze un fel de întâlnire între catindați. Din raza mea vizuală, a fost un eșec de proporții, cei invitați, viitori președinți ai României (de fapt doar unul dintre ei), dovedind un vocabular adesea suburban. Iar ca ținte posibile de viitor, mai nimic, confundând cel mai adesea atribuțiile președintelui cu ale primului-ministru ori ale Parlamentului.

Că în fața națiunii dă bine să fii țâfnos, arogant față de ceilalți competitori, că vulgul (probabil gândesc unii din ei) va ștampila pe cel mai agresiv verbal, cu invective cât mai agresive asupra celorlalți competitori. Coane Fănică cum ar spune bardul, cam jos dacă nu cumva în afara unei scene, depășind-o pe cea din scrisoarea pierdută. Că și aici, scrisorile, adică sursele de finanțare ale competitorilor la președinție, au ocupat un loc central. Aproape fiecare a știut despre celălalt, sumele destinate campaniei electorale, de unde au venit, pe ce căi și în final că mai toate ar fi avut un iz penal. Închei acest prim capitol cu o concluzie că acei aflați la Palatul Cotroceni spre a-și prezenta țintele, programul de viitor în mare parte au eșuat, derapând spre acuzații ori chiar invective. Din acest areal al incertitudinii se cade a ne opri cumva pe subiectul în cauză.

Incertitudini

Nu se știe niciodată
Cu ce vine ziua de mâine
Tristeți, satisfacții ori pâine.
Sfat! Nu consumați sare iodată.

Dar mai presus de toate
Avem zilnic la îndemână
Ciobanul național privind la stână
Unde totul merge ca pe roate.

Desigur este ceva idilic
Departe de actuale încrâncenări
Mediatic spre oblice cărări
Care ne-nconjoară ciclic

Generate de vajnice structuri
Interne, dar adesea de aiurea
Care ades ne bagă-n belea
În față avem aceleași figuri.

Deie Domnul să ne descotorosim
De cei care ne bagă-n boală
Nefăcând acum mare scofală
Ca o mască, să nu mai vorbim.

Acum țara este la o răscruce
Greu ca Actualul să o descurce
Mulți vor ca să îl încurce
Ne-ntoarcem la Sfânta Cruce.

Din meandrele discutabile ale finanțărilor europene de sute de milioane de euro, pentru grafit, de exemplu (Baia de Fier – 200 de milioane de euro) – erau produse 40.000 de tone anual ca fiind proiecte strategice. Din grafit se obține grafen, esențial pentru industria IT care acum este într-o expansiune fără precedent. Sunt doar două țări din lume în afară de noi care produc acest grafen (?!) considerat un material miracol.

Teoretic statul român își asumă aceste proiecte pentru minerit, care prevăd o serie întreagă de lucrări pregătitoare, drumuri de acces, decopertarea ori reamenajarea investițiilor făcute înainte de ’90. Sunt scoși brusc de la naftalină foști cercetători, profesori și alte minți luminate care dezvăluind ceea ce noi, cei mai în vârstă știam, și anume, că materialele critice, înainte de ‘90 le produceam și printre altele le exportam la greu. Partea delicată este că niște cunoscători le-au concesionat pe mai nimic și pentru totdeauna, nefăcând între timp nicio investiție.

Era normal că dacă în cinci ani, de exemplu, dacă nu s-a făcut nimic, acele areale să revină statului român. Dar nu, acum s-au trezit, cei șmecheri, că au în bătătură aur curat și își negociază ceva care de fapt ar fi trebuit să fie în portofoliul statului român. Ca mai întotdeauna vine mediul, cei legați cu felurite ONG-uri (un gândac, un șoarece, o muscă etc.) și barează deocamdată aceste investiții. Avem cariere deschise înainte de ‘90, acum părăsite, și care în scurt timp pot fi activate spre a produce uraniu, magneziu, wolfram și multe alte materii critice din care 17 sunt strategice. Pe unele areale de minerale au fost retrocedate către unii, inițiați iar acum ei își vor negocia ceva, ei cu terenul, restul cu inițiativele de exploatare. Cei care analizează calitatea probelor prelevate sunt majoritari din afara țării, românașii noștri (votanții!!!) sunt pe alte meleaguri.

Chiar să nu găsești niciun român pe acest segment de cercetare al resurselor naturale ale țării? Au scris pe pereți, Jos Ceaușescu, acela a dispărut cu gloanțele în piept, dar cei ieșiți în stradă au plecat spre alte zări. Pot spune că este un fel de rușine națională. De exemplu dolomita cerută de Azomureș acum nu mai are cerință, așa că a fost abandonată ca resursă. Clamăm democrația, libertatea, cerem ajutoare, salarii, fel de fel de sinecuri, dar abandonăm valorile pe care alții nu le au, doar le visează. Vin alții, de pe alte meleaguri să se ocupe de resursele naționale. În viitor, cei tineri, ajunși spre zona senectuții se vor revolta. Degeaba, ați părăsit această țară, produceți pentru alte meleaguri, rămâneți acolo. Și ce mai avem în meandrele noastre interne evident pe care trebuie musai să le gestionăm că n-avem încotro.

Undeva în țara noastră dragă, o Primărie și-a propus și Consiliul Local a aprobat reducerea numărului de posturi, acolo fiind vorba de poliția locală, deoarece nu mai erau fonduri de susținere și în subsidiar că nu-și aveau rostul. Sindicatul polițiștilor a atacat în instanță acea hotărâre și cel puțin în primă fază (la fond) a reușit să fie suspendată. Este un mic exemplu în eșafodajul restructurărilor promise, vag finalizate, pentru simplul motiv că instanțele de judecată sunt abilitate (?!) să hotărască în asemenea spețe. Este de fapt o chestiune de constituționalitate pentru care, niciun guvern postdecembrist nu a dorit să se aplece spre această zonă, a separării competențelor în statul român.

Cum s-ar spune că un guvern oarecare hotărăște o altă structură administrativă la nivel național, o autoritate centrală ori locală din varii motive (de ineficiență ori de suprapuneri de competențe) stabilește o redimensionare în zona administrativă, pe care nu o mai poate susține financiar (pe unele segmente copios), o altă structură, adică o instanță de judecată vine și anulează acea hotărâre. Păi unde ar mai fi separarea puterilor în stat? Pe zona administrativă instanțele de judecată trebuie urgent decuplate prin acte normative corelative, ce nu pot fi atacate nicăieri nici măcar la CCR. Dacă se hotărăște prin modificarea constituției că CCR nu mai poate avea nouă membri ci o altă dimensiune, ei și alții trebuie să o pună în practică.

Sistemul politic actual, acum aflat într-o zonă a incertitudinilor, pe acest segment al decuplării atribuțiilor, după jumătatea acestui an ar trebui să preia acel imperfect model Trump. Și dacă prin absurd s-ar mări ori reduce numărul instanțelor, deoarece unii judecători (inamovibili) târâie clauzele cu anii prin instanțe (model Pascu), se poate hotărât desființarea (cu reducere de posturi evident) acelora care nu-și mai au rostul pe zona justiției. Prin capitală, de pildă, la sectorul doi, Consiliul Local a hotărât desființarea a aproape 300 de posturi a celor care activează în ADP și Poliția Locală. ADPurile (Activitatea de Pomană cum erau etichetate în alte timpuri) sunt în mare parte privatizate, dar personalul administrativ a rămas același. La fel Poliția Locală umplută cu personaje cărora îți este frică să-i pui să alerge 100 m, reprezintă un frumos decor, cu uniforme ori prea strâmte ori prea largi, oricum cu pripășiți. Că la rând sunt dublați și de bodyguarzi privați în foarte multe situații.

Pe acest segment se cuvine a veni cu o mică propunere, hai să delimităm clar competențele/ atribuțiile celor care fac parte din structurile, zise de forță, că altfel asistăm la acest anacronism comunistoid. Instanțele de judecată de la noi trebuie urgent decuplate de actele administrative ale Guvernului ori administrațiilor zonale locale, indiferent de coloratura lor. Încă o dată ca inițiativă, fiecare din puterile statului trebuie să acționeze independent așa cum se pretinde că scrie în Constituție. Meandrele funcționează acum în zona politicului din plin. De aproape o lună de zile se tot negociază formarea noului executiv cu fente, figuri, onduleuri diplomatice, răstălmăciri și în final nimic.

Meandrele ca temă de analiză, meditație ori creație literară reprezintă o preocupare de bază a celor ce încearcă și reușesc să aducă în atenția noastră acest, pot spune, univers. Păcat că în zona politicului funcționează doar latura negativă acestei expresii.

Florian Laurențiu Stoika