Medalie conferită în anul 1903 lui Ioan Slavici

Ioan Slavici s-a născut în 18 ianuarie 1848, la Șiria, județul Arad. A fost fiul lui Savu Slavici, cojocar și al Elenei Borlea. În 1868 a început Facultatea de Drept la Budapesta, apoi a continuat la Viena. În 1871 a debutat la „Convorbiri literare” cu comedia Fata de birău. A lucrat la biroul unui avocat din Arad, apoi, în 1873, era arhivar la Consistoriul ortodox din OradeaMare.

La finele anului 1874 a ajuns la București unde a fost secretar al Comisiei însărcinată cu publicarea documentelor lui Eudoxiu Hurmuzaki, apoi redactor la „Timpul” (1876), fiind coleg cu Eminescu și Caragiale. În 1882 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, pentru contribuția la editarea documentelor Hurmuzaki. În 1884 s-a stabilit la Sibiu și a înființat „Tribuna”.

În 1892 a primit cetățenia română, s-a stabilit la București, unde, în anul următor, a înființat „Corespondența română”. În 1894, împreună cu Caragiale și Coșbuc, a scos revista „Vatra”. Tot în 1894 a devenit director al Institutului Oteteleșeanu. În 1903 a primit Premiul Academiei Române pentru romanul Din bătrâni (1902). În 1908 a preluat direcția ziarului „Minerva”. În 1909 era profesor de limba română la școala comunității evanghelice. A publicat: Novele din popor, 1881; Pădureanca, 1884; Păcală în satul lui, 1886; Istoria universală. Manual pentru învățământul secundar, 1891; Românii din Regatul ungar și politica maghiară, 1892; Novele, I-II, 1892-1896; Ardealul. Studiu istoric, 1893; „Tribuna” și tribuniștii, 1896; Vatra părăsită, 1900; Din bătrâni,1902;

Așezarea vorbelor în românește, 1905; Din bătrâni. Manea,1905; Mara, 1906; La răscruci, 1906; Povești, 1908; Spiru Călin, 1908; Din valurile vieții, 1909; Puișorii, 1910; Gramatica limbii române, Partea I, 1914; Din bătrâni. Narațiunea istorică,1916; Din două lumi, 1920; Închisorile mele, 1921; Cel din urmă armaș, 1923; Amintiri, 1924; Din păcat în păcat, 1924; Perpessicius, Scriitori români, vol. II, Editura Minerva, București, 1986, pp. 132-136; Dicționarul esențial al scriitorilor români, coordonatori: Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Editura Albatros, București, 2000, pp. 764-770.

Urmare a raportului lui Sp. Haret, ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice, nr. 4.724 din 1903, regele Carol I a semnat în București, la 4 iunie 1903, decretul nr. 1.973 (publicat în „Monitorul Oficial” nr. 76 din 3 (16) iulie 1903, pp. 2745-2746), prin care i-a conferit Medalia „Bene-Merenti” clasa I lui I. Slavici, pentru scrieri literare. A încetat din viață la Panciu, jud. Vrancea, în 17 august 1925 Prezentăm descrierea distincției, precum și reproducerile grafice care provin de pe site-ul https:// www.ordersandmedals.ro.

Medalia „BeneMerenti” clasa I (avers și revers).

Medalia „Bene Merenti” a fost instituită în anul 1876 și se acorda atât pământenilor, cât și străinilor „ca încurajare și răsplătire pentru merite dobândite pe domeniul artelor, științelor, industriei, agriculturii, etc.”. Medalia, având două clase, se compunea: „cea de clasa I dintr-o piesă de metal galben cu un diametru de 30 mm și o grosime de 2 ½ mm; forma sa este rotundă; cea de clasa II dintr-o piesă de metal alb având aceleași dimensiuni și formă.

Medalia de amândouă clasele poartă pe o parte, în relief, efigia domnitorului, înconjurată de cuvintele: CAROLUS PRIMUS PRINCEPS ROMANIAE; pe partea opusă se află stampat, în relief, cuvintele BENE MERENTI înconjurate de o ghirlandă de stejar care se unește sus și jos prin câte o fundă. Medalia are în partea superioară un inel prin care se trece panglica. Panglica este de moar vișinie, având la margine câte o vargă (lisereu) de fir de argint. Panglica în total este lată de 30 mm, iar varga pe margine de 2 ½ mm”. Legenda medaliei s-a schimbat în timp.

Cea mai veche variantă era CAROLUS PRIMUS PRINCEPS ROMANUM, apoi CAROLUS I PRINCEPS ROMANIAE, iar după anul 1881 varianta finală CAROLUS I REX ROMANIAE.

Laurențiu-Ștefan Szemkovics