Medicina militară din Armata României

Deși pare neinteresantă pentru adepții războiului și al puterii distructive a armelor de ultimă generație, medicina militară are însă o istorie îndelungată și este una dintre armele esențiale ale forțelor armate, fiind dedicată îngrijirii și protejării sănătății militarilor în timpul conflictelor și în condiții speciale. Primele forme de medicină militară au apărut în civilizațiile antice din Egipt, Grecia și Roma, unde medicii erau adesea asociați cu armata pentru tratarea militarilor răniți.

În Evul Mediu și perioada renascentistă s-au dezvoltat tehnicile de prim ajutor au apărut medicii veterinari militari și au apărut primele spitale militare. Abia în secolul XIX și XX au fost înregistrate evoluții semnificative în tehnicile chirurgicale, igienă și prevenție, precum și organizarea sistemelor de sănătate militară, fiind determinate de complexitatea crescută a războiului și a puterii mari de distrugere a armelor noi apărute. În perioada modernă a fost introdusă tehnologia în toate domeniile medicale, a crescut întrebuințarea agenților anestezici, aportul medicamentelor și a echipamentelor avansate pentru tratament și salvare în teatrele de operații.

Medicina, așa cum o cunoaștem astăzi, este înţeleasă și aplicată datorită experienței dobândite pe câmpul de luptă de personalul medical care însoţeau soldaţii în tranșee și în zonele de luptă apropiată. Putem spune că medicina militară reprezintă singura specialitate care nu are rol distructiv, ci doar protectiv ce acoperă activități și specialități precum primul ajutor și intervențiile de urgență, chirurgia de război, epidemiologia și sănătatea publică, medicina de frontieră și asigurarea serviciilor medicale în zone izolate sau de conflict, adesea în condiții dificile, reabilitarea și recuperarea soldaților răniți pentru a-și recâștiga mobilitatea și sănătatea, medicina preventivă și vaccinoprofilaxia și psihiatria militară pentru tratamentul tulburărilor psihice generate de experiențele de război, stresul post-traumatic și alte afecțiuni datorate ororilor războiului.

Medicina militară din Armata României a evoluat în paralel cu formațiunile medicale militare din armatele statelor din Europa. În perioada Evului Mediu medicina ce se practica în campaniile militare în țările române era mai mult o încropire provizorie. Deoarece nu exista nicio formă de învățământ medical, cadrele medicale superioare erau aduse din alte țări, îndeosebi din Italia, Franța, Germania, Austria sau Grecia pentru domnitori și boieri, însă grosul oștirii era deservit de către vraci, doftoroi, felceri, toți fără școală, autohtoni – mai puțin costisitori și mai mulți –, care erau luați la război odată cu ceilalți militari din satele și târgurile unde locuiau sau activau.

La începutul secolului XIX, odată cu scăderea influenței turce, occidentalizarea a dus la înființarea în 13 septembrie 1831 a unui lazaret, în baza regulamentui „miliţiei” Principatului Ţării Româneşti, denumit Spitalul Oștirii Mihai Vodă din București. Astfel, în acest spital a funcționat la început, fără vreo reglementare anume, o Școală de felceri sau subchirurgi, frecventată de tineri aparținând Strajei Pământești și care ulterior constituiau personalul mediu al lazaretelor.

În jurul anului 1830 s-a înființat o Şcoală de Felceri și de Subfarmaciști și la Craiova, iar în cealaltă capitală, la Iași, în vara lui 1831, s-a pus bazele unui spital militar. Aceste școli aveau ca profesori medici militari și pregăteau tineri soldați ce puteau dobândi grade de subofițeri și specialitatea militară medicală medie – sanitari, felceri, subfarmaciști. Personalul medical superior era adus în continuare din străinătate sau școlarizat acolo, deci nu existau medici-ofițeri români, pregătiţi în țară. În 1853, domnitorul Barbu Ştirbei încredinţează conducerea spitalului militar din București doctorului de origine franceză Carol Davila.

Acesta elaborează primul regulament modern de funcţionare a spitalului militar, structurat pe asigurarea a două funcţii organice, respectiv, asistenţa medicală chirurgicală şi cea de medicină internă. Tot prin efortul său, se concretizează conceptul de infrastructură materială şi de suport logistic, prin dotarea serviciului medical pentru timp de pace, dar mai ales pentru război.

În 1856 Carol Davila înfiinţează, în cadrul spitalului militar Şcoala de Chirurgie, a cărei curiculă universitară era similară cu cea a şcolilor secundare de medicină din occident. În calitate de director al acestei unităţi de învăţământ, Carol Davila structurează cursurile după principii militare, elevii participand în mod efectiv atât la pregătire medicală, cât şi la exerciţii de simulare şi aplicaţii în teren, cu materiale sanitare de campanie. Tot în acest an la propunerea şi sub organizarea lui Carol Davila, a luat fiinţă învăţământul farmaceutic, acesta fiind coordonat de farmacistul militar Ştefan Hepites.

În baza opisului domnesc semnat de Alexandru Dimitrie Ghica cu nr. 1902 din 16 august 1857, aceasta se transformă în prima formă de învăţământ medical superior din ţara noastră, respectiv, în Şcoala Naţională de Medicină și Farmacie, ai cărei absolvenţi erau recunoscuţi şi peste hotare. Astfel, prin decretul imperial al împăratului Napoleon al III-lea, Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie din Bucureşti a fost asimilată şcolilor secundare de medicină din Franţa, iar un an mai târziu, aceasta urma să fie recunoscută şi în Italia, conform decretului regal, din data 15 august 1858.

La 1 septembrie 1859 se împlinea un vis: cu ocazia festivității de închidere a manevrelor militate din tabăra de la Florești-Prahova, zece elevi ai Școlii Naționale de Medicină și Farmacie care se aflau încartiruiți în acea tabără au fost ridicați la rangul de medic de batalion clasa II, asimilat gradului de sublocotenent.

Erau primii medici militari români, născuți și școlarizați în România. Un alt moment important este 21 august 1862, când prin Înaltul Decret Domnesc nr. 4629, semnat de Alexandru Ioan Cuza, au fost înfiinţate Corpul Ofiţerilor Sanitari ai Armatei şi Direcţia Generală a Serviciului Sanitar Român, atestându-se medicina militară ca element specializat pentru asigurarea sănătăţii efectivelor armatei. În 1869, Carol Davila a înfiinţat la Bucureşti Facultatea de Medicină și, în acelaşi timp, a întemeiat învățământul farmaceutic și veterinar și s-au finalizat lucrările noului sediu al spitalului militar.

Așadar, Școala Națională de Medicină și Farmacie, de pe lângă Spitalul Oștirii Mihai Vodă era prima formă de învățământ superior medical românesc ce pregătea ofițeri – medici, farmaciști și veterinari – ca și personal medical superior pentru spitalele civile. Școala avea o durată de opt ani, din care cinci de studii și trei de practică. S-a obținut echivalarea diplomelor școlii cu cele eliberate de facultățile din Franța sau Italia, absolvenții putând fi trimiși la doctorate în aceste țări, ulterior și în altele. În scurt timp Școala Națională de Medicină și Farmacie devenea cea mai importantă instituție de învățământ superior de profil din zonă, ea fiind frecventată și de elevi din Moldova, Transilvania sau de la sud de Dunăre – astfel exista o școală superioară de medicină românească și important pentru istoria medicinii militare românești este că ea a fost una militară. 1877-1878 este perioada în care țara luptă pentru independența sa, iar medicina dă „proba de foc” pe câmpul de luptă. Cu dotare minimă au trebuit să fie salvate vieți și să se prevină epidemiile.

Au fost organizate trenuri sanitare, s-au stabilit etape sanitare și au fost create servicii de ambulanță și spitale militare suplimentare. Geniul organizatoric al lui Carol Davila a folosit principiul legăturii serviciului sanitar cu comandamentele de unități și mari unități prin organe de coordonare-servicii de stat major. În anul 1884 a fost înfiinţat Institutul MedicoMilitar, iar comanda a fost dată generalului medic academician Zaharia Petrescu. Modelul de funcționare era o adaptare după regulamentele institutelor medico-militare prusace și austriece.

Începând cu anul universitar 1897-1898, Institutul Medico-Militar din București ca instituție de pregătire a ofițerilor medici, funcționa tot pe lângă Spitalul Militar Central București (numit așa din 1859), iar din 1910 este subordonat direct Ministerului de Război. Ca și în zilele noastre, studenții militari făceau pregătirea medicală la Facultatea de Medicină, iar cea medicomilitară în acest Institut Sanitar Militar.

Disciplinele specifice de pregătire medico-militară erau: legi și regulamente medico-militare, igienă militară, medicină operatorie și anatomie topografică, bolile armatelor, epidemiologie clinică și oftalmologică, bandaje și aparate de fractură. Între 1892-1897 a funcționat un Institut Medico-Militar și la Iași pe lângă spitalul militar de acolo. Până în anul 1914, institutul a dat armatei 322 medici și chirurgi, 20 farmaciști, 29 veterinari.

Din 1916 Institutul Medico-Militar și-a încetat activitatea timp de doi ani, iar studenții au fost încadrați în diferite funcții pe front. Pentru subofițeri (ca și în întreaga armată română), nu exista încă o ierarhie a gradelor militare în accepțiunea de azi. Subofițerii erau sanitari, subchirurgi, subfarmaciști, veterinari și proveneau din militarii care rămâneau în armată după satisfacerea stagiului militar și care se pregăteau practic pe lângă medici. Soldații și gradații din formațiunile medicale erau infirmieri, brancardieri, îngrijitori de cai și cu alte îndatoriri auxiliare. În perioada interbelică, Institutul Sanitar Militar a cunoscut o creștere a numărului de studenți datorită avantajelor ce le oferea, avantaje oferite pentru sporirea numărului de medici militari care se dovedise prea mic în Primul Război Mondial.

În noiembrie 1920 s-au înființat Secțiile din Cluj și Iași ale Institutului Medico-Militar București, care însă nu vor funcționa decât trei ani. Așadar, în acești trei ani funcționa câte o formă de învățământ medicomilitar pe lângă toate facultățile de medicină din România Mare: București, Iași și Cluj. Prin legea publicată în Monitorul Oficial numărul 83, din 1921 s-a adoptat denumirea de Institutul Sanitar Militar. În 1926 s-a produs o reorganizare a institutului, iar în 1929 a primit drapelul de luptă. În institut se făceau și cursuri de perfecționare pentru ofițerii sanitari. În perioada interbelică s-a înființat Școala de Subofițeri Sanitari, o Școală de Veterinari Militari și o Școală de Maiștrii în Aparate Ortopedice și Instrumente pentru Serviciul Sanitar, toate la București.

În 1941 pe lângă formațiunile medicale date în sprijinul marilor unități luptătoare și coordonate de Inspectoratul General Sanitar, personalul Institutului Sanitar Militar a fost mobilizat pentru front. Din 1951 se revine la denumirea de Institutul Medico-Militar, iar în 1976 denumirea se schimbă în Facultatea de Medicină Militară București. După al Doilea Război Mondial pregătirea subofițerilor sanitari s-a făcut la Focșani, activitățile profesorale medicale fiind asigurate de către medicii spitalului militar din garnizoană. În anul 1987 Facultatea de Medicină Militară București s-a desființat, optânduse pentru soluția filierei indirecte, întrerupându-se astfel o lungă și rodnică tradiție.

Din toamna lui 1990 această instituție de învățământ superior medico-militară s-a redeschis și s-a înființat Secția de Pregătire Medico-Militară din Târgu Mureș, componentă a Institutului Medico-Militar Bucureşti. La nivel național, învățământul medico-militar s-a desfăşurat, până în anul 2014, la București, precum și la două instituții subordonate: Catedra de Pregătire Medico-Militară Târgu Mureş, respectiv Secția de Instruire și Perfecționare Medico-Militară Focșani. Din 2014, Secția de Instruire și Perfecționare MedicoMilitară Focșani, care pregăteşte subofiţeri sanitari, a intrat în subordinea Centrului de Cercetăti Ştiinţifice Medico-Militare.

Personalul sanitar al Armatei Române a dovedit înalt profesionalism şi spirit de sacrificiu pe câmpul de luptă sau în spatele frontului şi în Războiul de reîntregire naţională, în cel de-al Doilea Război Mondial, dar şi în prezent, prin participarea cu spitale militare de campanie în cadrul forțelor de menţinere a păcii din diferite teatre de operațiuni din lume, alături de ceilalți reprezentanți ai Armatei României. În prezent, Direcţia medicală este organul central de specialitate al Ministerului Apărării Naţionale care elaborează concepţia unitară pentru organizarea, dotarea şi funcţionarea sistemului de asistenţă medicală şi veterinară în armată, în timp de pace, în situaţii de criză sau de război.

De asemenea, asigură îndeplinirea obiectivelor de parteneriat şi elaborează standardele militare operaţionale şi administrative, în scopul interoperabilităţii Armatei României cu structurile militare NATO. Aceasta coordonează rețeaua de sănătate militară, care include spitale și structuri medicale specializate în diverse zone ale țării. Medicina militară a demonstrat, de-a lungul istoriei, capacitatea de a inova și de a răspunde provocărilor, rămânând o componentă esențială a sistemului de apărare și sănătate din România.

Col. (r) Antonio Marinescu