ACASĂ / ARTICOLE / EVOCĂRI / MIHAI EMINESCU 15 ianuarie 1850, Botoșani – 15 iunie 1889, București

MIHAI EMINESCU 15 ianuarie 1850, Botoșani – 15 iunie 1889, București

Mihai Eminescu este geniul nostru național în poezie, iar poporul român se mândrește cu el, așa cum procedează englezii cu Shakespeare, germanii cu Goethe, francezii cu Victor Hugo… Este greu să-l evoci pe marele scriitor român în doar două pagini, dar ar fi ideal ca majoritatea tinerilor de azi să rețină aceste câteva noțiuni, în scopul formării culturii lor generale.

Mihai Eminescu, născut la 15 ianuarie 1850, la Botoșani, este descendentul unei vechi familii de români din Moldova de Nord, cu rădăcini rurale din partea ambilor părinți. Tatăl, Gheorghe Eminovici, din Călinești, județul Suceava, era un om instruit și se ridicase la rangul de căminar, ocupându-se intens de moșia lui răzășească de la Ipotești. Mama, Raluca, era fiica stolnicului Iurașcu din Joldești. Soții Eminovici au avut 11 copii , băieți și fete, trimiși să studieze în țară și în străinătate, cei mai mulți urmăriți de boli necruțătoare. Mihai face studii la Cernăuți, apoi la Viena și Berlin, de filosofie, dar frecventând și alte discipline, precum economia politică, dreptul, istoria, anatomia și fiziologia etc. Debutează în 1866, în revista familia din Pesta, cu care prilej Iosif Vulcan, directorul revistei îi schimbă numele din Eminovici în Eminescu. Adevărata consacrare a poetului se produce în 1870, când începe să colaboreze la „Convorbiri literare”, revista „Societății Junimea” din Iași, unde va publica întreaga operă antumă. Titu Maiorescu, autoritatea critică a revistei, îi acordă o atenție specială, intuind în el, de la început, un poet „în toată puterea cuvântului.” Revenit în țară, în 1874, ocupă pe rând diverse funcții: bibliotecar, inspector școlar, ziarist la Iași, apoi la București. La 33 de ani se îmbolnăvește de nervi. Se tratează la un sanatoriu vienez, apoi în țară. Se reface pentru un timp, dar boala recidivează și, la vârsta de 39 de ani, se stinge din viață la un sanatoriu din București. Va fi înmormântat în Cimitirul Bellu. La căpătâiul lui veșnic sunt depuse flori, adeseori de către necunoscuți, dar cu inimă curată.

Opera literară a lui Eminescu se compune, în principal, din versuri. În timpul vieții i-a apărut un singur volum, editat de Maiorescu, atunci când poetul era în spital. Cartea cuprinde 65 de poezii de dragoste (Venere și madonă, Floare albastră, Lacul, Sara pe deal ș.a.), filosofice (Melancolie, Mortua est, Glossă, Luceafărul, Cu mâne zilele-ți adaogi), sociale (Împărat și proletar), satirice (Scrisorile, în număr de 5, Criticilor mei), pe teme folclorice (Călin. File de poveste, Revedere, Mai am un singur dor) etc. În proză a publicat: Sărmanul Dionis, nuvelă fantastică; Cezara, povestire romantică de dragoste; La aniversară, o schiță erotică ș. a. Opera antumă a lui Eminescu este, ca dimensiuni, redusă, în raport cu cea postumă. Peste 15.000 de pagini în manuscris, conținând poezii, poeme, nuvele, un roman, încercări dramatice, un adevărat tezaur, articole… Au fost valorificate de către eminescologi. Ca și în cazul lui Alfred de Vigny, marea operă a poetului a fost descoperită după moartea sa. Aceasta conține valori nepieritoare, așezate de unii exegeți chiar deasupra celor apărute în timpul vieții. George Călinescu și Ion Negoițescu se opresc cu o atenție specială asupra postumelor în care romantismul poetului român capătă proporții și adâncimi tulburătoare, așezându-l în familia spirituală a marilolr romantici: Ludwig Tieck, Georg Novalis, Victor Hugo, John Keats ș.a.

Antumele ilustrează, prin echilibrul lor artistic și prin cultul formei, uneori chiar și printr-o viziune senină și sobră, o ipostază clasicistă a poetului, dar postumele îl atașează romantismului titanic, reflexiv, pe care-l îmbogățește substanțial. Universalitatea lui Eminescu , la care se referă adeseori cercetătorii români și străini, se încadrează, în special, în contextul acestui curent. Poetul nostru îmbogățește romantismul cu dimensiunile și specificul sensibilității românești. Eminescologii care s-au ocupat de opera marelui poet s-au străduit să urce cât mai sus pe scara valorificării operei lui. Iată cum se pronunță Tudor Vianu în „Scriitori români” , ediția 1970: „Opera lui (Eminescu) poate fi comparată cu o cetate puternică a cărei cucerire cere pregătiri numeroase, un asediu răbdător, o măsurare îndelungă a puterilor, un avânt pornit de departe.” Și totuși, mulți au escaladat muntele: Perpessicius, pentru a-i publica opera, ediție critică (6 volume, iar de celelalte zece s-au ocupat cercetători în cadrul Academiei Române, mai ales în perioada când acad. Eugen Simion era președinte al acestei prestigioase instituții, George Călinescu, prin „Viața lui Mihai Eminescu” (1932) și „Opera lui Mihai Eminescu” (1934-1936), Rosa del Conte, în „Mihai Eminescu o dell`Assoluto”, 1962; Alain Guillermou, cu „La genese interieure des poesies d`Eminescu”, Paris, 1963; Ion Negoițescu, „Poezia lui Eminescu”, 1968, Iuri Kojevnikov, „Mihai Eminescu” Moskva, 1968; Edgar Papu, „Poezia lui Eminescu” (1971); George Muntean, „Viața lui Eminescu”, 1973 etc. , etc. Același Tudor Vianu aprecia: „Eminescu este un călător al drumurilor lungi. Pe sandalele lui stă scris nisipul veacurilor.” Pompiliu Marcea adăuga la aceste cuvinte „…amploarea viziunii prospective, ilustrată mai ales prin sentimentul infinitului. Marile gesturi, viziunile colosale, expresiile încărcate cu dinamism exploziv, cutezanța privirii, adâncimea reflecției, vehiculate de către romantismul titanian, află în Eminescu nu numai ultimul mare reprezentant european, dar și pe cel care încoronează curentul. De pildă, un motiv hugolian ca prăbușirea civilizațiilor din «Legende des siecles» este desăvârșit de poetul român pe planul adâncimii poetice. Eminentul comparatist Edgar Papu afirma că „…maniera exterior descriptivă a lui Hugo n-a putut atinge nici pe departe infinita forță sugestivă a evocărilor eminesciene, care întrec, în această privință, toate antecedentele romantice. În adâncul lor indefinibil, marile gesturi cosmice, între care se numără azvârlirea harfei lui Orfeu în haos, cuprinsă în «Memento mori», fac din Eminescu unul din cei mai mari poeți titanici ai lumii.”

Profesorul francez de la Sorbona, Alain Guillermou afirmă în ampla sa monografie despre Mihai Eminescu: „Exegeza eminesciană va trebui să se ocupe cu precădere de acea bogăție originală și nouă pe care poetul român o aduce „fondului comun al literaturii europene”. Pentru profesoara italiană Rosa del Conte, Eminescu este un poet „cu aripi universale.” Îl putem apropia pe creatorul „Luceafărului” de un alt romantic, Alphonse de Lamartine, prin melodia ritmurilor și armonia interioară , prin poetizarea stărilor de liniște, de repaos, de dulce somnolență. Poetul român adaugă strălucire versului romantic prin erotica sa pătrunsă de firul dorului românesc. O dimensiune filosofică a erosului, uneori de sorginte schopenhaueriană, alteori sprijinit pe raționamentul kantian (Eminescu a tradus parțial „Critica rațiunii pure”) îl distanțează, de asemenea, de lamartinism, în general, lipsit de metafizică.

Eminescu a admirat îndrăzneala de pionierat a predecesorilor, s-a ancorat în contemporaneitatea lui și a anticipat procedeele și manierele artei moderne, propunând o nouă sensibilitate. Unii critici l-au considerat drept „părinte al simboliștilor”, deschizându-le acestora drumul către sinestezie și muzicalitate profundă. El era extrem de cultivat și înclinat spre o cunoaștere permanentă, exagerat în șlefuirea versurilor, meticulos în cizelarea limbii române. Originalitatea sa constă într-o profundă substanță națională în idei, în limbaj, într-o sintaxă modernă, în cunoașterea culturii universale. Marile sale teme și motive sunt extrase din istoria și spiritualitatea românească, din folclor și mitologia națională. Poetul cântă începuturile, originile patriei sale, pe care le află în lumea daco-getică. Figura legendarului rege Decebal este elocventă. Sarmizegetusa este echivalentul unui Olimp de titani ce se impune prin valorile morale, prin demnitatea cu care apără țara în fața expansiunii Imperiului roman.

Eminescu a cântat, de asemenea, marile personalități ale istoriei românești după întemeierea Principatelor: Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, oprindu-se la evenimentele istoriei moderne, precum revoluția de la 1848. „Scrisoarea lll” o studiază elevii pentru cultivarea spiritului patriotic (și place oricărui cititor, de altfel), pentru punerea în valoare a mândriei și vitejiei voievodului român în fața trufiei și lașității lui Baiazid: „Tu te lauzi că Apusul înainte ți s-a pus?… / Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus? / Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier, / A credinței biruință căta orice cavaler. / Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul… / Și de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul, / Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este, / Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste; / N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid / Care nu se-nfiorează de-a ta spaimă, Baiazid! ”Citatul este celebru, dar și elocvent pentru evidențierea ideii anterioare. Din Eminescu poate fi extras orice vers pentru că exprimă ceva, într-un anumit fel…

Romanul postum „Naturi catilinare”, devenit „Geniu pustiu”, ca și amplul poem „Mureșan”, reflectă, cu mijloace epopeice, revoluția românilor din Transilvania. Nimeni n-a cântat în versuri atât de inspirate natura patriei, adânca ei legătură cu firea românească, frumusețea ei mirifică. Poet al sferelor astrale în „Luceafărul”, în „Povestea magului călător în stele, în „Cugetările sărmanului Dionis, Eminescu este, în egală măsură, cântărețul frumuseților pământului în „Călin. File de poveste”, „Povestea codrului”, „Freamăt de codru”, „La mijloc de codru”, „Floare albastră” etc. Poet al aspirației spre absolut (inclusiv în dragoste), metafizic în gândire, strivind, sub puterea disprețului demonic, nimicnicia și egoismul, Eminescu este, în același timp, unul din cei mai suavi interpreți ai iubirii simple și naturale, nepervertite de convenții și artificii, neîngrădite de criterii ale lumii moderne.

Mihai Eminescu n-a ocupat o funcție universitară, pentru care i s-a cerut să se pregătească și pentru care, în mod sigur, era pregătit, dar s-a conformat spiritului junimist prin interesul pentru limbă, literatură, folclor, istorie, estetică, filosofie, accente ideologice. Contextul social politic l-a creat , dar și el a creat epocii o măsură estetică și umană. Încă din viață, s-a constituit mitul eminescian prin copleșitoarea lui personalitate, prin genialitate. „Om al timpului modern” l-a numit Titu Maiorescu încă din 1872 în studiul „Direcția nouă”, remarcând seriozitatea și inteligența lui. Despre el, marele critic mai afirma: „Eminescu este omul cel mai silitor, veșnic citind, meditând, scriind. „Zoe Dumitrescu-Bușulenga spunea: „A transformat o hoinăreală de adolescență într-o școală suigeneris de cercetare a poporului, a limbii și a folclorului, ocupându-se de scrierile unor prieteni, muncind până la epuizare. Studiază filosofia, sanscrita, religia budistă, cercetează problemele economice. Își formează o cultură de nivel european, de tip enciclopedic.”

Ca poet, Eminescu a cultivat o multitudine de specii lirice: idila (Lacul, Dorința); egloga (idila cu dialog, Floare albastră); satira (Junii corupți , Scrisorile, Criticilor mei); epistola (Scrisorile); romanța (Pe lână plopii fără soț); cântecul (Atât de fragedă); meditația (Împărat și proletar); elegia (Revedere); sonetul (Trecut-au anii); glosa (Glossă); gazelul (Gazel, în postume); oda (Odă – în metru antic); poemul (Călin – file de poveste, Luceafărul Memento mori, Strigoii etc); doina (Doina); poezie gnomică (Cu mâne zilele-ți adaogi, Glossă); epigrama (Epigramatice – în postume); strigătura (Strigături – în postume).

Pe o altă linie, avem să-l urmărim pe Dimitrie Murărașu în studiul amănunțit despre „Naționalismul lui Eminescu”: „După cele spuse în «Influența austriacă» și în «Mira», supremele aspirații ale lui Eminescu sunt înjghebarea unui stat național care să cuprindă pe toți românii. Încă din timpul serbării de la Putna el exprimase părerea că formarea unui stat național va trebui să vină după ce unirea sufletească a tuturor românilor se va fi realizat.(…) Eminescu are mai multă încredere în națiune decât în stat.”

Dar pe Eminescu îl cunoaștem ca poet care „…a realizat în opera sa – spunea Mihai Drăgan – cea mai profundă și mai deplină sinteză a spiritualității creatoare românești. Opera eminesciană este un tezaur de gândire la care ne raportăm continuu. Eminescu este poetul nostru absolut, de necomparat, este pentru noi o enormă carte deschisă a destinului așa cum considera Goethe creația lui Shakespeare. Poetul nostru are un destin cosmic. El propune în permanență o cale de inițiere în necunoscut. Explorează infinitul. Este un geniu demonic. Eminescu reprezintă cea mai profundă expresie a responsabilității scriitorului român din toate timpurile . Apare de o gravitate neobișnuită în meditația sa. Este cuprins de o mare neliniște la soarta lumii întregi. Opera lui este deschisă continuu interpretării critice. Fiecare generație îi asimilează opera din diverse perspective și vine cu o judecată nouă asupra fabuloasei opere eminesciene, selectând ceea ce se potrivește gustului și opticii ei literare.” (Mihai Eminescu – interpretări)

Contribuții critice esențiale au adus: Titu Maiorescu, Mihail Dragomirescu, Garabet Ibrăileanu, Tudor Vianu, George Călinescu, Dimitrie Caracostea, Perpessicius, Vladimir Streinu, Dimitrie Popovici, Ion Negoițescu, Edgar Papu, Eugen Todoran, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Mihai Drăgan etc.

Interpretarea operei unui mare scriitor din trecut înseamnă o participare permanentă la valoare. În funcție de acest lucru trebuie să judecăm maturizarea și modernizarea literaturii noastre. O operă literară nu poate fi descifrată niciodată definitiv. Robert Escarpit, ca și Umberto Eco, era de părere că opera literară este „rezultatul acțiunii autorului și a cititorului.”

Prof. CLEOPATRA LUCA

Citarea se poate face în limita a 300 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral articolele purtătoare de Drepturi de Autor din cadrul IndependentaRomana.ro sau al revistei INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ fără acordul Fundaţiei literar-istorice "Stoika". Pentru mai multe detalii, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa info@independentaromana.ro


Recomandări

TITU MAIORESCU – 15 februarie 1840, Craiova – 18 iunie 1917, București

Titu Maiorescu este puncul de referință pentru oricine s-a înscris, în perioadele următoare afirmării lui, …

TUDOR VIANU 27 decembrie 1897, Giurgiu – 21 mai 1964, București

În cuvântul omagial al academicianului Alexandru Philippide, publicat în volumul „Despre stil și artă literară” …







Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Toate informaţiile şi articolele publicate pe acest site de către colaboratorii şi partenerii revistei INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ şi ai Fundaţiei literar-istorice "Stoika" sunt protejate de dispoziţiile legale incidente. Copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui site sunt interzise. (vezi secţiunea TERMENI ȘI CONDIȚII). Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa info@independentaromana.ro


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

one × 2 =

ATENȚIE! Postaţi pe propria raspundere! Vă rugăm să comentaţi la obiect, legat de conţinutul prezentat in material. Inainte de a posta, citiţi regulamentul. Ne rezervăm dreptul de a şterge comentariile utilizatorilor care nu intrunesc regulile de conţinut prevăzute la capitolul TERMENI SI CONDIȚII. Site-ul IndependentaRomana.ro nu răspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine integral autorului comentariului.




Te-ar mai putea interesa şi articole din: