MITOLOGIA NEMURIRII CA TENTAȚIE A TRANSCENDENȚEI

Scriitorul american satiric Ambrose Bierce, pe nedrept uitat astăzi și autor al unui sclipitor „Dicționar al Diavolului” (1911), spunea ironic că nemurirea este ceva pentru care am fi mândri să ne dăm viața. Se pare că aspirația către nemurire, ca și dorința de a cunoaște adevărul suprem, adică ceea ce este după viață, în lumea de „Dincolo”, sunt două mari obsesii transistorice ale omenirii. Prezentă, uneori doar la nivel aspirațional, în toate mitologiile, și fiind, de obicei, un atribut al zeilor sau măcar al unor ființe „superioare”, nemurirea, obținută uneori ca răsplată la capătul aventurii inițiatice a Eroului, alteori primită firesc ca ilustrare a superiorității, se manifestă mitologic în toate civilizațiile și culturile, de la cele majore la cele periferice.

În continuare, vom încerca să arătam cititorilor noștri în ce măsura această aspirație către nemurire este privită în folclorul românesc și de aiurea ca pe o cale de a accede la un plan spiritual superior, și prin asta, cum a devenit una dintre fundamentalele evadări din inocență ale culturii occidentale. Astfel, vom sublinia din nou unitatea de facto a memoriei rasiale, cum îi zicea Carl Sagan, sau a inconștientului colectiv, cum îi spunea Jung, care a devenit între timp el însuși o parte a minții colective, fiind identificat cu Înțeleptul sau Vrăjitorul, un arhetip paradoxal asupra căruia vom mai reveni.

Principala emanație mitofolclorică românească a acestei călătorii către nemurire este basmul aproape perfect „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” povestit se pare lui Petre Ispirescu de către tatăl său, și publicat pentru prima dată în 1862. În acest text, care acum este o parte esențială a imaginarului românesc, se intersectează și construiesc pivotului narativ câteva mari teme mitologice. Dar să nu anticipăm. Un împărat bogat și tânăr, își dorea un copil cu împărăteasa lui, și, după multe încercări, amuzant descrise de mucalitul Ispirescu, care scrie – cu umorul care nu va părăsi niciodată acest popor, și despre care vom vorbi într-un articol viitor – „voind să aibă copii, a făcut de mai multe ori tot ce trebuia să facă pentru asta”.

Ca să redevenim serioși, acesta este iar un motiv mitologic recurent, Maya, nume însemnând “iluzie” în sanscrită și mamă legendară a lui Siddhartha, Buddha de mai târziu, nu a avut timp de douăzeci de ani copii, până, în urma unor circumstanțe cu origine specific hindusă, îl naște pe viitorul furnizor de iluminări. Iar exemplele pot continua la nesfârșit – aproape întotdeauna Eroul se naște cu greu, și e adus pe lume cu multa strădanie. Dar să continuăm această paralelă. Împăratul, care mai târziu îi va promite fiului său imposibilul, încearcă mai întâi să fie ajutat de „vraci și filosofi”, ca până la urmă să ajungă într-un sat, la un „unchiaș dibaci”.

Aici, în sens antropologic, avem pe de o parte subliniată diferența extremă dintre clasele sociale, într-un mod mitologic foarte subtil, în care împăratul „vrea”, iar omul de rând „știe”. De altfel tradițiile păstrătorilor tainelor de pe plaiurile mioritice numiți solomonari, vrăjitorii-șamani de care am mai pomenit, sunt emanațiile acestei diferențe. Și da, alchimiștii de la curțile regilor și împăraților europeni nu erau bogați membri ai nobilimii, iar Genghis Han îl avea ca sfătuitor pe Changchun, un înțelept daoist sărac lipit. De altfel daoiștii au spus mereu că „înaltul se sprijină pe adânc” (Zhuangzi, cca sec. IV î.Hr.) Asadar, dintotdeauna s-a știut că adevărata inteligență este o ascensiune față de propria ta persoană, cum scria Exupery în capodopera stilistică „Citadela” (1949).

Acum, ca să revenim la unchiașul cel dibaci, el îi va spune împăratului nici mai mult nici mai puțin că „Dorinţa ce ai o să-ţi aducă întristare”, și ne vom folosi de acest prilej mitologic pentru a aminti cititorilor noștri că unul dintre Cele Patru Adevăruri Nobile în buddhism este întocmai acela care ne învață că dorința este sursa nefericirii omenești. Nu vom insista asupra direcțiilor narative pe care le va lua în continuare basmul, ci vom găsi sensuri și intersecții culturale mito-folclorice semnificative. În acest sens, vom aminti că fiul imparatului plânge și nu vrea să se nască, iar atunci tatăl său îi promite tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte. În timp ce e de neînțeles cum de oamenii simpli prin care s-a compus și a evoluat acest basm, știau că în realitate copiii chiar plâng intrauterin, observăm aici o teamă și un refuz transistoric al realității, specifică metaforelor din religiile orientale și nu numai.

În continuare, începe aventura inițiatică a eroului, numit, cum altfel, Făt-Frumos, care, ca și Siddartha, pleacă să cunoască lumea, participând astfel la propria lui ascensiune, prin aventura imposibilă a nemuririi. Are nevoie de un cal, va avea un cal înaripat, Pegas din mitologia greco-romană, sau Haizum, calul arhanghelului Gabriel din tradiția islamică. Apoi, iși va împărți bogățiile celor din jur, ca Sf. Francisc, intrând astfel în marea poveste a generozității mitologice În cadrul acestui șir de încercări, specifice călătoriei Eroului către ceilalți și către el însuși, acest Făt-Frumos va întâlni diverse personaje mitofolclorice universale.

În faimoasa odisee a lui Ulise, una dintre, să le zicem, clasicele aventuri inițiatice, interpretabilă pe mai multe registre, de la cel antropologic la cel al psihologiei inconștientului, acesta o întâlnește pe vrăjitoarea Circe, care încearcă să îl păstreze lângă ea, iar imaginea acestei tentații apare recurent în basmul nostru. Circe este și Gheonoaia, și Scorpia, și mai ales este prințesa care trăia în palatul “unde locuiește Tinerețe fără batrânețe și viață fără de moarte”, înconjurată și păzită de lighioane, întocmai ca p r i n c i p i u l feminin-trickster Circe pe insula ei. Nu mai are cred rost să subliniem conținutul acestor aventuri, în care ispitele menite sa îl îndepărteze pe erou de pe calea sa au un profund conținut motivațional erotic. De altfel, Ulise incearcă să ajunga acasă, la insula lui și la femeia care îl așteaptă dintotdeauna, o subliniere mitologică a importanței căminului, familiei și a posibilității legaturii interumane profunde, generate de conexiunea, astăzi din ce în ce mai rară, dintre un bărbat și o femeie. Acest aspect este un alt pivot esențial al sensului unitar al mitologiilor.

Dar nu și pentru personajul nostru. Căutarea lui transcede aceste tentații, el caută aventura supremă care este eternitatea, cu emanația ei – permanența. Odată ajuns în palatul unde locuiau nemurirea și tinerețea veșnică, Făt-Frumos se căsătorește cu prințesa, și trăiește fericit, nesimțind curgerea secolelor, și, în acest purgatoriu al fericirii veșnice, primește doar o interdicție, aceea de a nu trece niciodată prin locul numit Valea Plângerii. Acum, această Vale a Plângerii are nenumărate corespondențe în mitologiile occidentale, cea mai semnificativă în acest context fiind cea cu râul Lethe din legendele greco-romane.

Numai că Valea Plângerii este locul în care eroul nostru își întâlnește amintirile, în loc să și le piarda ireversibil, asa cum le pierdeau cei care beau din râul Lethe. Această diferență este ireconciliabilă doar la prima vedere. Simbolic, Făt-Frumos, din momentul în care ajunge să trăiască în afara temporalității cotidianului, dispare de fapt pentru toți cei care l-au cunoscut și iubit, adica moare din punctul lor de vedere. Și iată cum începe să ni se reveleze un sens mitologic profund, cel în care nemurirea și moartea sunt amândouă forme, poate identice, ale eternității.

Căutarea nemuririi este o asceză, în măsura în care ea va duce inexorabil la sfârșitul vieții terestre a eroului, și îl va propulsa într-un plan superior al existenței, formal numit Rai, Paradis, Nirvana, Valhalla, și în atatea alte feluri. Așadar, el trece prin Valea Plângerii întorcându-se din rai către nemonotona lume a oamenilor, căreia începea să îi duce dorul, și își recuperează amintirile, pentru că se intoarce ca Orfeu de pe lumea cealaltă, despre care credem, nu-i așa, că este veșnică.

Ca și în nuvela “La Țigănci” de Mircea Eliade (1963), sau ca în filmul danez din 2003, premiat de altfel la Cannes, “Reconstruction”, evadarea din timpul istoric este de fapt evadarea din realitate, și chiar dacă perspectiva narativă se schimbă, sfârșitul aventurii este întotdeauna același. Profesorul Gavrilescu din nuvela lui Eliade, ca și Făt-Frumos din basmul nostru, își petrece timpul său transistoric înconjurat de iubire și plăceri, ca să se întoarcă într-un alt timp, în care prezentul său a dispărut. Iar dacă eroul nostru de basm își găsește moartea, care îl așteptase, ilustrând astfel perfecta candoare folclorică specific românească, în schimb Gavrilescu află la finalul aventurii sale că “toți visăm” și că “așa începe, ca într-un vis.”

O linie narativă similară întâlnim în splendidul și mult-prea controversatul roman al lui Nikos Kazantzakis “Ultima ispită a lui Christos” (1955), în care Isus coboară de pe cruce ca să traiască și experimenteze fascinantul destin al unui om obișnuit, și astfel, iese din realitate. Dar aceast viață “obișnuită”, plină de mici bucurii și de satisfacții imprevizibile, ne spune Kazantzakis, este doar o viziune avută pe cruce, iar această ultimă ispită, a firescului în afara istoriei, nu e reală. Real ar fi doar sacrificiul de sine, dar acest sacrificiu este o particularitate a mitologiei creștine, asupra căreia vom reveni cu un alt prilej. În orice caz, această căutare febrilă a nemuririi, această melancolie a transcendenței, cu toate ascezele practicate pentru a o obține (a se vedea mortificările asceților sadhu indieni sau conduita majorității sfintelor medievale din panteonul catolic), pare a fi una dintre direcțiile principale ale marilor religii și mitologii.

Eroii pozitivi ai grecilor antici se duc să fie nemuritori în Insulele Fericiților, unde nu e niciodată iarnă, bunii creștinii se duc în Rai, și așa mai departe. Din acest motiv și conform celor arătate mai sus, putem spune că viața reală, sau mă rog, tributară acestui sistem de referință care este realitatea materială, este privită în general la nivel mitologic și religios ca fiind un exercițiu, care va fi răsplătit cu o viață fericită veșnică sau cu un vesnic chin, în funcție de meritele fiecăruia sau de modurile în care a încercat să rezolve acest exercițiu. Dar, fie Paradis iranian sau Hades grecesc, raiul și iadul presupun promisiunea eternității. În aceeași ordine de idei, putem observa importanța visului pentru traseele narative mitologice.

Maya, în sens metaforic iluzia generatoare de cunoaștere, iar în sens istoric mama lui Buddha, visează un elefant alb înainte să nască, Isus are în romanul susmenționat o viziune a cotidianului, și exemplele pot continua. Până aproape de epoca modernă, adică până la acum clasicul text freudian “Interpretarea viselor”, publicat în 1899, nu s-a conceptualizat această interdependență complexă între universul mitologic și lumea viselor, traseu oniric de fapt stabil, au apărut basmele și legendele. Aceste povești au ilustrat și hiperbolizat viața internă a minții și spiritului individului uman, cât și legătura lui permanentă cu ceilalți, prin instanța psihică comună, numită de Carl Gustav Jung, așa cum nu vom înceta să repetăm, inconștient colectiv.

În afară de basmul cules de Ispirescu de mai sus și de nuvela „La Țigănci” această tentație a transcendenței care este căutarea nemuririi, este mai puțin prezentă în mitologia și folclorul românesc, iar motivul pare a fi acela că oamenii simpli, marii generatori de mituri, aici aveau – în parte datorită istoriei zbuciumate și opresive de civilizație aflată la intersecția marilor imperii – o mai mare aspirație spre bucuria pe acest pământ, își doreau la nivel conștient mai degrabă bogăție și pace decât eternitate și transcendent. Dar mai este o explicație foarte simplă – anume că oamenii din popor aspirau la sfințenie, și asta era forma lor de nemurire.

Lipsiți de speranță în lumea terestră, ei au intrat de-a lungul generațiilor într-o lungă contemplare ascensională a eternității promise pe “lumea cealaltă”, și au încercat să practice și aplice virtuțile creștine, ceea ce pe de o parte a dus la imaginea istorică a țăranului român pur, bun și generos, iar pe de cealalta la un oarecare dispreț popular pentru micile bucurii ale a ceea ce scriitorul cubanez Alejo Carpentier numea “împărăția lumii acesteia”. Suntem departe aici de ce scria poetul suprarealist Paul Eluard, care spunea că “există o altă lume, dar e asta”, însă foarte aproape de “visul din vis” al lui Edgar Allan Poe sau de clasicul “viața e vis” a lui Calderon de la Barca.

De altfel, susamintitul gânditor daoist Zhuangzi se întreba, întrun pasaj faimos, dacă este un om care visează că este fluture, sau un fluture care visează că este om. Iată cum am aflat împreună din cele de mai sus că aspirația către nemurire, cu motivele ei mitologice și temele ei folclorice, este de fapt parte din aventura inițiatică a fiecăruia dintre noi, este asceza noastră a tuturor, adică este ceea ce numim, uneori cu mândrie alteori cu lacrimi în ochi – viața noastră.

Din lumea aceasta directă, locuită de regrete și plină de despărțiri și pierderi, căreia încercăm tot împreună să îi găsim un sens, ne apropiem încet dar sigur, cu implacabilul devenirii despre care scria Sartre, de o eternitate necunoscută, pe care o populăm fără răgaz cu infinitul fermecător al imaginarului nostru. De fapt această tentație a transcendenței este o parte integrantă a sufletului colectiv, și poate că fiecare obstacol întâlnit pe drumul către inexorabilul final al ființei noastre materiale este de fapt un cadou care ni se face mereu, pentru a ne defini și a ne aduce la a fi cea mai bună versiune a noastră, înainte de a ne lăsa fascinați de posibilitatea nemuririi. Și poate că – de ce nu? – moartea nu există, și este doar o altă invenție colectivă.

Vadim Alexandru