Monica Răduţ (Gherghel)

Mă numesc Monica Răduţ (Gherghel), sunt născută în Botoşani, localitate în care am urmat clasele V-VIII și Liceul Pedagogic ,,Nicolae Iorga” (clasele IX-XII). Am urmat clasele I-IV în satul Gherăești, județul Neamț, acesta fiind satul în care bunica mea, Ecaterina Gherghel, a primit post ca soră de ocrotire (pediatrie), după ce a terminat un institut de 3 ani, la Iași.

Copilăria mea a fost legată în totalitate de satul Gherăești și de bunica Ecaterina, născută în Basarabia, pe lângă Cahul (Republica Moldova de astăzi), mama bunicii fiind învățătoare și provenind dintr-o familie de preot. Copilăria bunicii mele a fost marcată de suferința pierderii mamei, bunica având atunci 11 ani, de plecarea la studii, la Iași, de pierderea soțului bun și iubit, Antal Ioan, rămânând văduvă la nici 24 de ani, cu un copil de 6 luni, tatăl meu, Mihai Gherghel, de profesie inginer, om deosebit de talentat, cu înclinații spre pictură, sculptură, desen și literatură (a scris numeroase piese de teatru, apreciate la vremea respectivă în mediile literare din Botoșani).

Bunica și tata au prins ani grei de război, de refugiu, de foamete, dar au trecut prin toate. Sunt impresionante relatările bunicii despre acei ani grei, grei pentru toți oamenii. Fiind soră de ocrotire, bunica a îngrijit răniți, în timpul războiului, lucrând cu multă dăruire, ajungând să trăiască adevărate minuni de vindecare, de care povestea adesea cu multă bucurie.

În satul Gherăești, bunica Ecaterina a lucrat, de asemenea, cu mult devotament, a fost un om respectat și iubit. Îmi amintesc că îmi citea povești seara, chiar dacă era obosită, că alături de ea am învățat să citesc înainte de a merge la școală, pentru că îmi doream să am acces la cărțile din biblioteca tatălui meu, cărți care îmbrăcau pereții camerei.

Am terminat Facultatea de Litere din București, oraș în care am activat mulţi ani ca profesor. Am predat mai multe discipline: limba și literatura română, engleză, franceză, literatură universală etc. Tot în cadrul Facultății de Litere din București am urmat și studii aprofundate de Literatură română modernă și de Biblioteconomie și știința informării.

Am obţinut premii şi menţiuni la câteva concursuri literare la care am participat (Premiul al II-lea la Concursul Naţional de Poezie ,,Dor de Dor” 2013, Premiul I la Concursul Naţional de Poezie ,,Dor de Dor” 2014, menţiune la Concursul Timtim-Timy, ediţia a III-a, 2013-2014), Premiul al III-lea la Concursul Internaţional de Creaţie Literară ,,Bogdania”, Ediţia a XIII-a, 2024, (secţiunea Poezie – autori peste 30 de ani).

Un alt concurs școlar drag mie a fost Olimpiada de limba și literatura română, la care participam an de an și care, în clasa a XII-a, mi-a adus calificarea la Etapa națională, fiind prima pe județul Botoșani, pregătindu-mă cu multă muncă și pasiune. Am luat un Premiu Special la Etapa națională, un premiu muncit și care m-a făcut să mă înscriu la Facultatea de Litere.

M-am bucurat și pentru că am primit atunci un dar minunat, o excursie de o zi în locurile străbunilor mei, la Chișinău, unde au fost prezenți cei mai importanți autori și oameni de cultură din Republica Moldova, care ne-au vorbit, ne-au încurajat, ne-au arătat dragoste și prețuire și ne-au făcut o zi de neuitat. Am publicat mai multe poezii în revistele ,,Luceafărul” și ,,Bogdania”, în antologii (,,Vitralii lirice” – Antologia Concursului Naţional de Poezie ,,Radu Cârneci” – ediţia 2024, Antologia Atelierului Literar-Artistic ,,Visuri în condei” – ,,Iubirea, între poem și viață”, 2024, Antologia Atelierului LiterarArtistic ,,Cafeneaua cu Poeme” – ,,Baladele iubirii”, 2025) şi pe site-ul www.poezie.ro.

Volumul de debut (2025) este Dumnezeieștii pași, volum din care face parte poezia ce însoțește această prezentare. Numele cu care public în prezent este Monica Gherghel-Răduţ. Din 2024, în calitate de senior editor al revistei Independența română – Independența prin cultură, realizez cu mult drag rubrica Evocări. Particip la diverse cenacluri literare din Bucureşti. În plan personal, mă bucur de cei doi copii, Victor-Petru și Matei-Alexandru, cărora le ofer toată dragostea mea de mamă, primind, la rândul meu, dragostea lor.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru această binecuvântare, pentru mamă, soră, frați și pentru tot, în general.

DUMNEZEIEŞTII PAŞI
(adaptare după parabola paşilor pe nisip)

O vreme,-n taină mi s-a arătat
O cale-a vieţii-n care Dumnezeu
Mă însoţea cu pas nestrămutat,
Mergând cu mine chiar pe drumul meu.

Şi-aşa lăsam noi urmele să sape
Cei patru paşi întovărăşiţi pe veci,
Pe-ntinderi de nisip udat de ape,
Din care timpul vieţii îl culegi.

Mergeam cu o încredere nespusă,
Ştiind dumnezeieştii paşi că nu se-opreau,
Era nădejdea mea întreagă pusă
În urmele ce pe-ale mele le-nsoţeau.

Şi am văzut ale urmelor semne
Atât de-adânci, dar numai două când
Eu mă aflam în greu o vreme,
Ca Domnul ducând crucea şi căzând.

Nu mă ţineau puterile slăbite
Să duc povara vieţii mai departe
Şi urmele-mi, de ale Domnului păzite,
Erau, din timp în timp, neajutate…

Credeam atunci că Domnul m-a uitat
Chiar când trăiam durerea cea mai grea,
Că pasul meu, lăsat însingurat,
Va-ncetini sau chiar va dispărea…

Văzând aceste urme pustiite,
Nemaiavând prezenţa cea divină,
Credeam că faptele-mi nesăbuite
Mi l-au făcut pe Domnul să nu vină…

Gândeam neputincios şi-nsingurat
Ce-aş fi putut să fac ca, bunăoară,
Să ştiu că Domnul vina mi-a iertat,
Dumnezeieştii paşi să reapară…

M-am întrebat de ce, de ce bun Domnul,
Cel pentru care minunea-i la-ndemână,
N-a vrut să facă pentru mine, omul,
Măruntul gest al ţinerii de mână…

Şi deznădejdea parcă mă-ncolţise,
Când numai două urme-n cale mai erau,
Din cele patru, precum viaţa mea pornise,
Când paşi dumnezeieşti mă însoţeau…

Atât dorind să ştiu, că mi-e alături,
L-am întrebat nedumerit pe Dumnezeu:
— Cum, Doamne, s-a-ntâmplat să te înlături,
Ştiind… ca nimeni altul… că mi-e greu?

Răspunsul, însă, n-a venit pe loc,
Ci după alte întrebări chinuitoare,
Iar eu gândind că am trecut prin foc,
Fără puterea lui izbăvitoare…

Fiind cuprins de-o neîncredere amară,
Vâzându-mă la greu abandonat,
Simțeam că neputința începea să doară,
Eram deopotrivă nespus de întristat…

Şi am crezut din nou că Dumnezeu cel bun,
Cu care-am mers alături mult şi bine,
Nemailăsându-şi urmele pe drum,
S-a supărat şi a plecat de lângă mine,

Chiar când anume îmi era mai necesar
Să-mi stea în preajmă,-alături pas cu pas,
Destul a fost ca să mă-ndoiesc iar,
Văzând doar cele două urme c-au rămas…

Dar n-am dus îndoiala pân’ la capăt,
Că Domnul mi-a răspuns cu glasul blând
Că două urme ce-au rămas în treacăt
Erau chiar ale lui, în braţe mă purtând…

Şi mi-am plecat privirea grea pe dată,
Prea ruşinat de crunta-mi îndrăzneală
De-a mă tot îndoi ca şi-altădată,
Cerând, lui Dumnezeu chiar, socoteală…

Am vrut mereu a pașilor dovadă,
Dovada cea de netăgăduit,
Când pasul meu lumesc stătea să cadă,
Un braț divin m-a prins și-nvăluit.

Eu am gândit cu omenească judecată,
Dar Domnul mi-a răspuns cu vorba sa cea clară…
Dumnezeieștii pași când nu se-arată,
Mă poartă înșiși ei, cu tot cu-a mea povară…

Am înţeles că nu sunt singur niciodată,
Că Domnul, negreşit, e-n preajma mea,
Cât viaţa mea spre zare se îndreaptă,
Dumnezeieştii paşi mă vor urma.

Azi ştiu că viaţa mea întreagă
E ocrotită chiar de Dumnezeu,
Dumnezeieştii paşi nu stau s-aleagă
Şi, chiar de nu se văd, sunt lângă pasul meu.

Doina Bârcă